ㅤㅤ— Laura, îmi aud numele după câteva ciocănituri în ușă și mă întorc pe cealaltă parte, fără să răspund. Ți-am adus ceva de mâncare, pot să intru? vocea lui Sandu insistă să se facă auzită și suspin exasperată.

ㅤㅤDupă întâlnirea bulversantă cu Daniel, n-am mai vrut să ies din cameră. M-am scufundat în salteaua patului cu gândul doar la starea lui. Dacă a răbufnit din nou? Dacă și-a făcut rău fără să vrea într-un acces de furie? Dacă a plâns? E atât de obositor! Nu obișnuiam să am astfel de griji până acum, deoarece nu credeam că este posibil ca Daniel să fie atât de uman încât să simtă și durere. Ar trebui să mă bucur că nu este lipsit de inimă, dar preferam să fie așa doar ca să nu sufere. Urăsc gândul că suferă! Și mă urăsc că urăsc asta, până la urmă pe el nu l-a afectat când eu am fost în locul lui, dar eu sunt mult mai slabă decât el. Nu suport ideea că cineva e rănit din vina mea, mai ales el.

ㅤㅤ— Nu mi-e foame! răspund după mai multe momente și-mi adâncesc capul în pernă.

ㅤㅤ— Prostii! zice când dă buzna înăuntru ca un bunic supărat. Trebuie să mănânci, nici ieri n-ai vrut să mănânci deloc!

ㅤㅤRăsuflu enervată și mă ridic în șezut, privindu-l urât.

ㅤㅤ— Sandu, lasă-mă în pace!

ㅤㅤNu mă bagă în seamă și clatină din cap iritat, așezând tava pliabilă, plină ochi cu mâncare, chiar în fața mea. Își unește irișii de un verde izbitor cu ai mei și-mi presez buzele învinsă de insistențele lui.

ㅤㅤ— Micul prinț trebuie să mănânce, la fel și mama lui. Crezi că se va rezolva ceva dacă te înfometezi? Laura, ești mai deșteaptă de atât!

ㅤㅤMi-am coborât capul și am ridicat lejer din umeri, înainte să mă încumet să-l privesc din nou.

ㅤㅤ— Starea lui mă îngrozește, mărturisesc și nici nu este nevoie să precizez la cine mă refer că Sandu inspiră puternic.

ㅤㅤ— Ar trebui să te privească doar starea ta acum! spune pe un ton dojenitor și mă strâmb nemulțumită. Domnul Daniel e băiat mare, se va descurca cum a făcut-o până acum! Știi când își va pierde cu adevărat controlul? îmi ridic sprâncenele întrebătoare. Când va auzi că nu mănânci! mi-am rotit ochii, pufnind iritată. Și atunci tot starea ta ar trebui să te îngrijoreze mai mult! mă lămuri cu o sinceritate tăioasă și se ridică de pe marginea patului. Poftă bună, mică doamnă! urează pe un glas cald și părăsește camera.

ㅤㅤAm expirat zgomotos și mi-am orientat atenția spre farfuriile dinaintea mea. Are dreptate, n-ar trebui să stau nemâncată, dar cum pot să mănânc când n-am nicio poftă de mâncare? Iau câteva înghițituri cu silă, asta doar pentru băiatul meu și mă rog în minte să nu-mi vină înapoi. Mă ridic cu greu din pat și mă echipez pentru o nouă zi. Trebuie să merg înainte și să trag de mine, chiar dacă e dificil, măcar până când fiul meu se va naște sănătos. Mai este atât de puțin, atât de puțin că poate veni momentul în orice clipă. Asta mă sperie mai mult decât oricare nivel de furie al lui Daniel.

ㅤㅤPărăsesc camera mea și pornesc în căutarea lui Sandu pe care-l găsesc pe canapea ca de fiecare dată. Îmi amintesc fugitiv de faza bizară de ieri și că am uitat complet să mai cer răspunsuri de la Daniel. Îmi dreg glasul, obținându-i atenția:

ㅤㅤ— Ce a fost ieri? întreb și Sandu se schimbă la față.

ㅤㅤ— Nu mă bag în treburile voastre!

ㅤㅤ— Nu te bagi, eu te-am întrebat! susțin când se ridică și-și dorește să fugă cât mai departe de mine. Sandu, cumva sunt soția lui și am tot dreptul să știu!

ㅤㅤSe rotește pe călcâie de parcă am spus cea mai mare prostie și mă privește consternat. La fel de rapid își șterge surprinderea de pe față și ia o mină neutră.

ㅤㅤ— Domnul Daniel va spune tot ce crede el că se cuvine să știi, spune și pufăi enervată. Nu mă implic în problemele lui personale, iubesc prea mult viața ca să renunț la ea cu atâta ușurință! se apără și încuviințez chiar dacă nu-mi convine.

ㅤㅤAnalizez tot ce a spus și mă încrunt la o anumită secvență. Probleme personale? Instant mă gândesc la părinții mei, apoi la familia lui. Părinții mei n-ar face nimic, chiar dacă știu că își doresc asta, deoarece țin cont de alegerea mea mai presus de orice. Familia lui pe de altă parte... ar merge destul de departe, chiar mai departe de răpirea mea. Frica mi se instalează treptat în oase doar la gândul că Luciano ar încerca să-i facă rău în alt fel. Și-a omorât soția cu sânge rece, ce-l oprește să-și omoare fiul? Am simțit cum camera începe să se învârtă și am căzut pe fotoliul din cameră.

ㅤㅤ— Laura! se repede lângă mine și toarnă un pahar cu apă pe care mi-l dă imediat. Ești bine? întreabă depășit când ridic paharul cu mâna tremurândă și iau câteva guri.

ㅤㅤÎmi așez mâna pe piept și inspir adânc, blocând un viitor atac de panică să se petreacă.

ㅤㅤ— Spune-mi... replic cu vocea gâtuită și Sandu mă urmărește preocupat. Are legătură cu Luciano Alecsandrescu? abia reușesc să-i spun numele acelui diavol, iar Sandu paralizează imediat ce-l aude.

ㅤㅤ— Domnul Daniel nu-ți spune anumite lucruri cu un scop, Laura! Ai încredere că nu este nimic care să-l pună în dificultate prea mult timp, lasă-l să-și rezolve treburile și ai grijă de tine! O să-ți spună dacă crede că trebuie.

ㅤㅤAm aprobat resemnată și am mai luat o gură de apă, liniștindu-mă complet. Dacă crede că trebuie... n-o să-mi spună niciodată! Nu-mi mai fac inimă rea cu asta, mă supăr degeaba și tot nu voi afla vreodată.

ㅤㅤSandu suspină prelung și se ridică de pe vine, contemplând mult ideea de a-l anunța sau nu pe Daniel de micul meu episod. Aș fi urlat să n-o facă, dar știu că nu-l pot opri dacă-și pune ceva în cap, n-am decât să stau calmă. Nu vreau să agravez mai mult situația.

ㅤㅤIa o decizie și apucă telefonul, dar nu reușește să formeze vreun număr că se aud bătăi în ușă în același moment. Înghit în sec și rămân nemișcată, gândindu-mă cum este posibil să fi aflat atât de repede. Poate a dobândit puteri supranaturale! Sandu crede același lucru, având aceeași față mirată, dar se dezmeticește imediat, mergând să deschidă ușa înainte ca șeful lui să-și piardă răbdarea și s-o dărâme din balamale.

ㅤㅤRefuz să părăsesc fotoliul ce a devenit mult prea comod și-mi orientez atenția doar pe paharul din mâna mea, analizând apa cum se rotește de fiecare dată când îl mișc ușor. 

ㅤㅤAdevărul este că îmi este teamă să mă ridic, nu vreau să-mi vină o stare de amețeală și să mă clatin în fața lui Daniel. S-ar alarma mult prea tare.

ㅤㅤÎmi mut coada ochiului în dreptul meu când aud pașii lui hotărâți pe parchet alăturați de pașii mult mai impreciși ai lui Sandu. Mi-am ridicat privirea când i-am simțit ochii pătrunzându-mi pielea până la os. Daniel arată... normal. Arată ca și cum ziua de ieri nu s-a petrecut și momentul nostru este doar o nălucire a imaginației mele. Este o adevărată enigmă pentru mine cum poate să-și revină la starea lui inițială după ce ieri era în atât de multe bucăți că nu știam cum să le unesc pe toate ca să fie în regulă.

ㅤㅤ— Sandu, du-te la local, ordonă când își mută privirea de gheață de pe mine. Mă ocup eu de doamna, adaugă, revenind la chipul meu și-mi ridic ușor sprâncenele.

ㅤㅤM-am uitat de după umăr la Sandu doar ca să-i văd reacția, dar am fost dezamăgită când am sesizat că nu e nici măcar una. Doar încuviință ca un angajat ideal și părăsi apartamentul în câteva momente, de parcă abia aștepta ca Daniel să-l elibereze de sarcina de a avea grijă de mine. Mi-am dat ochii peste cap.

ㅤㅤDaniel se așeză tacticos înaintea mea, pe măsuța din sufragerie, și mă examină până la ultimul atom. Am încercat să mă arăt cât de indiferentă am putut în fața intensității privirii sale, dar cu cât continuă mai mult, cu atât devine mai dificil. În scurt timp am început să mă foiesc.

ㅤㅤ— Ce înseamnă că te ocupi tu de mine?

ㅤㅤDaniel rânjește discret și se apleacă ca să fie mai aproape de mine. Inima începe să-mi accelereze când distanța devine infimă și înghit în sec, căutând pierdută un răspuns în abisul ochilor lui. Se amuză de reacțiile mele stângace și o sclipire ciudată i se perindă prin pupile, am urmărit-o fascinată.

ㅤㅤ— Înseamnă să te pregătești, spune dintr-o dată, trezindu-mă la realitate. Avem treabă, rostește și se ridică, ajustându-și sacoul la locul lui.

ㅤㅤMă uit confuză la el și uit că am funcții locomotorii care mă pot ajuta să mă ridic, rămânând ca o legumă în fotoliu.

ㅤㅤ— Avem? întreb buimacă și el suspină, îndepărtându-se până lângă geam.

ㅤㅤÎși prinde mâinile la spate și privește atent pe geamul de afară. Îmi arcuiesc o sprânceană și în final, reușesc să mă mișc, așezând paharul pe tava de pe masă.

ㅤㅤ— Înainte nu puneai atâtea întrebări, declară și mă încrunt puțin. Erai mai plăcută când nu puneai atâtea întrebări, zice când se întoarce spre mine și-mi dau ochii peste cap.

ㅤㅤ— Da, să ne amintim unde m-a dus asta! spun sarcastică și mă ridic din fotoliu, alăturându-mă lui.

ㅤㅤSoarele îmi atinge fața și zâmbesc slab, privind relaxată vremea frumoasă de afară. Mi-a luat ceva timp să remarc că Daniel nu mai se uita pe geam, ci la mine. Bănuitoare, nu-l scap nici eu din ochi, încercând să deslușesc ce pune la cale de data asta.

ㅤㅤ— Unde ți-e brățara?

ㅤㅤMă surprinde din nou și rămân blocată, fără cuvinte. Îmi arată, printr-un semn delicat din privire, încheietura ce acum îmi este goală. Ridic din umeri și-mi feresc privirea. De ce simt că am făcut ceva extrem de greșit? E doar o brățară!

ㅤㅤ— Am dat-o jos, răspund prompt și el aprobă tacit. Îți pasă atât de tare? decid să sparg liniștea când adoptă o tăcere inconfortabilă și se întoarce la privitul pe geam.

ㅤㅤ— Du-te să te pregătești, Laura, mă îndeamnă și pufnesc agasată.

ㅤㅤ— Te eschivezi, ca întotdeauna! evidențiez fără să obțin vreo mare reacție din partea lui. Tipic.

ㅤㅤÎnțeleg că va continua să mă trateze așa până voi face ce a spus și oftez resemnată. Oricum nu mai am energie să vorbesc singură.

ㅤㅤ— Fie cum spui tu! capitulez și un rânjet infim îi apare în colțul gurii.

ㅤㅤDomnul de piatră s-a întors și nu numai asta, se distrează de minune pe seama mea! Pufăi surescitată și mă îndrept spre dormitor ca să-mi iau geanta.

ㅤㅤ— Laura? aud la jumătatea drumului și mă întorc, dând întrebătoare din cap când îi remarc privirea fixată asupra mea de după umăr. Pune-ți brățara la mână, comunică calm și solemn, înainte să admire iar priveliștea de afară.

ㅤㅤAm rămas câteva clipe nemișcată, asimilând ce tocmai a zis, iar după am zâmbit ușor și mi-am reluat drumul. Îi pasă, n-a zis-o direct, dar îi pasă. Are un stil foarte diform de a arăta lucruri, însă am învățat să le recunosc printre cuvintele lui incomplete sau confuze.

ㅤㅤApuc geanta de care, cel mai probabil, nici n-o să am nevoie și când să ies din cameră, privirea îmi fuge spre brățara abandonată într-un colț pe noptieră. Cuget momente lungi și iau decizia să-i fac pe plac. La cum îl cunosc eu, oricum brățara va ajunge pe încheietura mea dacă asta își dorește. Fără doar și poate.

ㅤㅤMă întorc în sufragerie și-l găsesc tot în picioare, dar în alt loc. Mă strădui să nu-mi arăt suspiciunea pe chip, dar sunt cât se poate de convinsă că mi-a inspectat apartamentul în lipsa mea. Întrebarea este de ce, veșnica întrebare pentru comportamentul lui. Daniel e omul care-ți urlă în față cât de neînsemnat ești doar ca să-ți renoveze după întreg apartamentul cu cele mai moderne și pretențioase piese de mobilier. N-a făcut-o încă, dar îl cred în stare s-o facă. Sper să n-o facă.

ㅤㅤAm petrecut mai mult de douăzeci de minute fără să ne certăm, e un record și nu vreau să-l stricăm de la o prostie ca asta.

ㅤㅤSe întoarce spre mine și ridic încheietura, confirmându-i că i-am respectat dorința. De mi-ar respecta și el dorințele la fel de ușor! Mi-aș dori, cel puțin uneori, să-mi urmeze exemplul, dar sunt conștientă că este mai mult decât imposibil. Avem caractere diametral opuse. Sau cel puțin aveam. Dă din cap aprobator și înaintează spre ușă, trecând pe lângă mutra mea total confuză.

ㅤㅤDeschide fără vreo explicație și-mi face semn să mergem. În mod normal, aș insista și i-aș cere lămuriri până aș obține măcar o jumătate de frază din partea lui, însă îmi lipsește răbdarea de fier pe care o aveam în trecut. A distrus-o complet.

ㅤㅤAm acceptat detașată și am pășit în direcția arătată. Chiar sunt curioasă ce a plănuit de data asta.

ㅤㅤ— Să n-o mai scoți, spune serios când trec chiar pe sub ochii lui.

ㅤㅤN-am schițat nimic, dar mi-am simțit inima tresărind. Modul lui de a-mi vorbi are efecte enervante asupra mea.

ㅤㅤAm trecut prin holul complexului de apartamente și l-am zărit pe Sandu, discutând ceva ce părea foarte important cu nea Ștefan, paznicul. M-am încruntat și am refuzat să-l urmez pe Daniel la parcare, el a ignorat complet întâmplarea asta și a mers nonșalant în continuare. Până a realizat că eu nu mai sunt în dreptul lui și s-a întors lângă mine, privind și el la ce mă uit eu atât de interesată.

ㅤㅤ— Credeam că i-ai spus să se ducă la local, amintesc fără să desprind ochii de pe cei doi inculpați. Ce caută aici? abia acum l-am privit pe Daniel.

ㅤㅤMă privi rece și suspină scurt, înainte să ia aer și să-și cultive răbdarea pentru dorința mea arzătoare de a afla tot mai multe lucruri. Fie ele inutile sau nu. 

ㅤㅤAm obosit să trăiesc într-o bulă ce a fost controlată întâi de familia mea, apoi de Daniel. Refuz să mai trăiesc în acest mod, am nevoie de toate răspunsurile ce mi-au fost furate.

ㅤㅤ— L-am rugat să rezolve ceva înainte. Haide, să mergem, explică pe repede înainte și văd cum îl bate gândul să mă ia de braț să plecăm odată, dar se reține.

ㅤㅤ— Cum ar fi? întreb dezorientată în timp ce-i egalez pașii alerți spre mașină. Ce plănuiești? continui pe un ton acuzator când mă opresc lângă portieră.

ㅤㅤDaniel răsuflă obosit și-mi deschide ușa. Își unește ochii de un negru răpitor cu ai mei și pot citi limpede cât este de sâcâitoare pentru el neîncrederea mea nestăvilită. Mă prind repede că a ales să nu scoată un cuvânt și mă așez pe scaunul din dreapta. Se bucură în sinea lui că aleg astăzi calea mai ușoară și urcă la locul lui, pornind în câteva momente.

ㅤㅤDacă tac nu înseamnă că nu mai gândesc lucrurile astea, doar aleg să nu le mai vocalizez. Sentimentul de nesiguranță continuă să mă domine cu fiecare secundă trecută și mă lupt să-mi înghit nodul imaginar din gât. Pot spune lejer că sunt absolut traumatizată de fiecare plan al lui, e de înțeles — spun eu — că mai am un pic și cedez nervos în tăcerea convenabilă pe care a creat-o. Nu mai pot îndura încă o cruzime din partea lui.

ㅤㅤ— Liniștește-te, aud și tresar puțin când mă rupe atât de brusc din mintea mea. N-are rost, adaugă și-mi ridic o sprânceană.

ㅤㅤ— Doar nu mă poți înșela să mă căsătoresc cu tine de două ori, nu-i așa? replic ironică și clatină dezaprobator din cap iritat.

ㅤㅤ— Nu te-am înșelat, tu ai fost cea care te-ai înșelat, răspunde degajat și virează pe o stradă străină mie.

ㅤㅤMi-am îngustat privirea la cuvintele lui și mi-am mușcat limba să nu zic altceva. Toate ca să evit o altă ceartă groaznică.

ㅤㅤAnalizez fiecare casă pe lângă care trecem când bariera este ridicată de paznicul care ne-a oferit accesul și-mi încrețesc fruntea când înțeleg că este un cartier rezidențial. E o adunătură interesantă de locuințe aici, de la simple la impozante. Unele locuite și cele mai multe încă de vânzare.

ㅤㅤCasele nu erau una lângă alta, erau despărțite de metri buni, oferind o oarecare intimitate fiecărui locuitor și pe măsură ce înaintam, erau și mai îndepărtate unele de celelalte. Daniel intră pe o secțiune total separată, decorată cu mai multe tipuri de plante, aranjate milimetric ca să arate perfect, ce ducea direct spre un conac cu kilometri de teren în jurul lui. A făcut înconjurul unei fântâni arteziene — ce avea în centru doi îngerași care-și umpleau ulciorul unul altuia, ca în final să ajungă într-un butoi ce-mi semăna mai mult cu o vază prețioasă de flori uriașă — și a oprit pe aleea cea mai apropiată de ușa de la intrare. Când a ieșit din mașină, eram prea înmărmurită ca să mai reacționez.

ㅤㅤÎmi deschide ușa și ies mecanic, copleșită de decorul pe care am avut onorarea să citesc despre doar în cărți sau să-l văd numai în filme. E ireal că mă aflu în fața unui asemenea loc. M-am întors zăpăcită spre un Daniel cu un zâmbet sincer pe buze și mi-am dus mâna la piept ca să mă asigur că nu visez în acest moment. Mi-am petrecut copilăria înconjurată de tot ce a fost mai frumos și am crescut într-o casă mare, dar nimic nu se aseamănă cu ceea ce văd acum.

ㅤㅤ— Haide înăuntru, e destul de răcoare, spune, dar n-am de gând să mă mut până nu analizez și cel mai mic detaliu din tot ce este în jur. Are trei grădini dintre care doar două amenajate la fel de exigent ca aleea de la intrare, nouăsprezece camere mobilate și decorate în stil neoclasic, prezintă mândru și mă îndeamnă să-l urmez înăuntru. Există un subsol cu o sală de antrenament și piscină interioară, adaugă când înaintăm într-o cameră de zi uriașă cu vedere limpede spre una dintre grădinile precizate.

ㅤㅤÎmi ia minute întregi să asimilez totul și să-mi recapăt sensul după ce termin de admirat. Instant, mii de întrebări evadează ca scoase din cușcă și mă amețesc, dar una reiese mai mult decât celelalte. De ce m-a adus aici?

ㅤㅤ— De unde știi toate lucrurile astea? întreb gâtuită încă de surprindere și surâde.

ㅤㅤ— Pentru că este al nostru, replică și-mi întrerupe contemplarea unuia dintre tablouri când mă întorc ca arsa spre el.

ㅤㅤ— Poftim? exclam șocată și-l privesc cu ochii măriți.

ㅤㅤ— Mi-ai spus că nu te vei întoarce în casa aia niciodată. Mi-am vândut alte câteva proprietăți și am luat casa asta doar pentru tine și fiul nostru, m-am ocupat de tot ce ține de renovat și decor ca să fie cât mai apropiat de gustul tău, totodată și de al meu. Bineînțeles, poți să schimbi orice nu-ți place! spune atât de calm când eu simt că o să leșin chiar acum!

ㅤㅤ— Daniel, nu este o simplă casă, este un palat! E imensă! declar contrariată și se apropie de mine, așezându-și mâinile pe umerii mei.

ㅤㅤ— Este casa pe care o meriți, spune și trezește un zâmbet pe fața mea ce apare de nicăieri și dispare la fel rapid.

ㅤㅤM-am tras de lângă el ca să merg mai aproape de geam. Am contemplat cu atenție grădina și am zâmbit slab. Este frumos, mult prea frumos ca să fie adevărat. Dacă am învățat ceva până acum, este că gesturile grandioase ale lui Daniel costă scump, foarte scump. Atât de scump că nu mi-am revenit nici acum din urmările lor.

ㅤㅤ— M-am rugat mult ca noi doi să avem o casa ca asta, spun când mă întorc spre el și atenția lui se îndreaptă în totalitate către mine. Am visat de atâtea ori la asta, ea aparținându-ne doar nouă, un zâmbet infim îmi acoperă buzele când mă apropii de Daniel care a ales să rămână tăcut și să nu mă întrerupă în vreun fel.

ㅤㅤÎmi adâncesc ochii în ai lui, simțindu-mi inima accelerând și-mi plasez mâinile pe pieptul său.

ㅤㅤ— De fiecare dată sunt sub un acoperiș cu tine, de fiecare dată suntem singuri, rezum o parte din visele mele, recunoscându-i intrigarea de pe chip.

ㅤㅤMă depărtez puțin și-i ghidez mâna pe locul inimii mele, fixând-o cu ambele mele mâini ca să fiu sigură că simte și el cum inima mea pulsează ca o nebună.

ㅤㅤ— Ascultă! spun fără să-mi schimb privirea. Ce se întâmplă cu mine? întreb retoric și un zâmbet discret își face loc pe chipul lui. Ascultă cum bate inima mea!

ㅤㅤ— Ai pătruns în viața mea, chiar dacă a fost dintr-un scop. Dacă nu vorbim de orice argou acoperit, atunci trebuie să știi foarte bine că nu te voi lăsa, surâd ușor și-i eliberez mâna.

ㅤㅤ— Uite cum îmi tremură mâinile, îmi arăt mâinile înaintea lui și le atinge ușor, făcând tremurul și mai vizibil.

ㅤㅤ— Pentru că ești entuziasmată, motivează și pufnesc amuzată.

ㅤㅤ— Știi foarte bine că nu este asta, mă apropii din nou, oprindu-mă la câțiva centimetri de fața lui. Chimia corpului meu se schimbă când sunt cu tine, șoptesc fiind urmărită îndeaproape de Daniel. Se simte ca și cum simt tot sângele care circulă prin mine.

ㅤㅤ— Dar tu nu poți trăi așa, concluzionează și înghit în sec, lipindu-mi fruntea de-a lui.

ㅤㅤ— Nu pot trăi așa... de fapt, acesta este modul în care voi muri, mărturisesc, obținând captivarea lui totală și mă distanțez puțin ca să-i pot vedea întreg chipul. Încet, încet... puțin câte puțin, astfel este modul în care mori așa.

ㅤㅤ— Voi pleca mai fericit dacă oprești injectarea dramei în mine, zice cu ușor amuzament și mă aplec spre buzele lui, rămânând la o distanță infimă de ele.

ㅤㅤ— Acesta este momentul, șoptesc, continuându-mi demonstrația. Momentul în care buzele tale le ating pe ale mele, continui și buzele noastre fac contact pentru o milisecundă înainte să mă dau mai în spate. Cunoști momentul acesta. Acesta este momentul în care aș vrea să îngheț și să rămân așa. Momentul în care nimic nu a început... și de asemenea, nimic nu s-a încheiat, zic ușor amuzată. Și știi de ce? continui în aceeași manieră, aducând și un zâmbet mic pe fața lui Daniel. Pentru că se termină atunci când începe, închei după ce am ucis cu brutalitate starea de dinainte, devenind serioasă.

ㅤㅤ— Mi-e teamă că vei înnebuni din dragostea pe care mi-o porți, Laura, spune și încep să râd.

ㅤㅤ— Sunt nebună! Da, sunt nebună! Mi-am privit părinții în ochi și le-am zis că m-am căsătorit cu tine. Sunt nebună! susțin amuzată fără să mă las intimidată de intensitatea pe care o capătă privirea lui. Am trecut prin această nebunie, spun mândră, urmărind flăcările cum se intensifică în ochii lui. S-a terminat! rostesc cu zâmbetul pe buze și mă distanțez considerabil de el.

ㅤㅤDaniel alege tăcerea ca întotdeauna, curios probabil de nivelul la care va ajunge conversația asta. Privesc din nou grădina în încercarea de a potoli din timp furia spontană ce-și face loc în mine.

ㅤㅤ— Pentru ce? zic și mă întorc cu ochii înlăcrimați spre el. Pentru a fi pionul tău? întreb cu dificultate când lacrimile încep să apară. Modalitatea prin care să-mi rănești familia periodic? Un pat pe care să-l vizitezi din când în când? Un pat unde voi dormi singură în fiecare săptămână și schimbat ocazional sau patru pereți, unde voi găti mâncarea ta preferată și unde te voi aștepta pe tine, dar un loc unde nu vei găsi timp și nu vei putea fi prezent, rezum simțind cum furia îmi crește cu fiecare cuvânt rostit. De ce să-mi risipesc viața pentru tine? întreb pe un ton ridicat și iau aer în piept. Așa, ca să-mi poți da o colivie de aur în care să mă umilești din când în când?

ㅤㅤ— Ce ai făcut? Ai folosit niște pastile de curaj? întreabă cu chipul înăsprit, dar încă calm spre surprinderea mea.

ㅤㅤ— Da! ridic tonul și-mi ațintesc ochii în ai lui. Numele meu e noroi, continui să mă răstesc direct în fața lui, fără să trezesc latura lui întunecată. Mulțumită ție, mulțumită mie, eu sunt ruinată! îmi rezerv câteva clipe să mă culeg și trag aer în piept. Eu doar te iubesc atât de mult... asta-i tot, spun cu zâmbetul pe buze, dar pe dinăuntru ard până la ultima moleculă. Am pierdut tot ce am avut din cauza ta, spun, plângând, cele mai ascunse gânduri ale mele. Familia mea, mândria mea, onoarea mea... am pierdut orice rahat am avut, divulg în prag de colaps. Am doar un singur lucru rămas în mâna mea, îmi ridic arătătorul spre el, trecând cu vederea lacrimile ce-mi brăzdează obrajii. Și acela este dragostea asta blestemată, care nici măcar nu-mi este clar de ce o simt pentru tine! strig, lăsându-l fără nicio reacție. Și dacă tu păstrezi captiv restul a ceea ce a mai rămas din mine aici, atunci nu va mai rămâne nimic, înțelegi? Nu va mai fi nimic! explic pe un ton grav și iau o pauză de câteva clipe în care-mi șterg lacrimile căzute. Nu vreau nicio pomană de la tine și nici vreo milă. Asta nu ți se potrivește oricum, replic acidă, pregătită să ies de aici cât mai am aer.

ㅤㅤ— Ce faci? Pleci? întreabă și mă opresc înaintea ușii.

ㅤㅤMă întorc către el, simțindu-mi inima gonind mai repede decât niciodată. Daniel mă privi cu o fascinație impertinentă, amestecată cu consternare.

ㅤㅤ— Nu mi-ai lăsat nicio altă opțiune, spun pe o voce slăbită. Este o casă frumoasă, arăt în jurul meu sub privirile lui circumspecte. Cu siguranță, ar trebui să te folosești de ea... trebuie să fii la fel de prost ca mine să spui nu unei astfel de case, ție și minunatei oferte. Dar... vei găsi în scurt timp pe altcineva să se bucure de ea, abia acum iese la iveală o singură reacție din partea lui și aceea a fost o pufnire iritată.

ㅤㅤMi-am reluat drumul, dar m-am oprit când i-am auzit pașii ca un ecou răsunător în capul meu. I-am simțit brațul cum se așază pe talia mea și mă rotește spre el, răpindu-mi respirația. Chipul îi este mult mai întunecat, incendiul din pupilele lui amenință să se răspândească fără efort asupra mea. Mă pierd în jocul dintre privirile noastre și uit complet de inițiativa mea de a pleca, transformându-mă într-o stană de piatră în brațele lui.

ㅤㅤ— Nu vreau pe altcineva, murmură la o distanță mică de figura mea și am înghițit puternic în gol. Nu te voi lăsa să pleci, oferă verdictul și mă blochează.

ㅤㅤ— De ce? De ce nu mă eliberezi odată?

ㅤㅤ— Mi-ai furat viața, Laura. Acum e prea târziu să pleci, mă informează și încerc să mă dau mai în spate, dar nu mă lasă, menținându-mă lipită de el. E mult prea târziu să scapi din asta, accentuează și buzele mi se întredeschid într-o căutare absurdă după aer.

ㅤㅤ— Un copil nu mă va ține legată de tine, protestez și el zâmbește ușor, slăbind treptat strânsoarea în care mă ține prizonieră.

ㅤㅤ— Știi prea bine că nu el te leagă de mine, demontează argumentul meu în două secunde și îmi dă drumul, dându-se mai în spate. Ai idee de cât autocontrol este nevoie să stau aici, înaintea ta, și să-ți ascult prostiile? rămân mută, privindu-l amețită când o furie iese la iveală de nicăieri din el și mă lupt cu nodul imaginar din gât când întunericul din pupilele lui se întoarce cu dorința arzătoare să mă înghită cu totul. Mă vrei, Laura, mă vrei la fel de mult ca în prima zi în care m-ai cunoscut. Pe cine încerci să păcălești? Pe mine? Pe tine? Ce încerci să demonstrezi? Văd focul din ochii tăi, nu vrei să ieși pe ușa aia și nici nu te voi lăsa.

ㅤㅤRăsuflu puternic, uitându-mă ofensată la el. Un sentiment ciudat pune stăpânire pe mine și dacă nu m-aș lupta cu toate forțele să rămân nemișcată, l-aș sugruma chiar acum. Nu pentru ce a zis acum, căci, oricât de ciudă îmi e, a spus adevărul. Aș face-o pentru că am realizat că el cunoaște trăirile mele atât de bine și totuși a ales să mă tortureze, știind câtă durere îmi vor provoca jocurile lui.

ㅤㅤ— Da, nu vreau asta! Dar ce pot face? Să rămân aici? Nu te voi lăsa să mă calci în picioare!

ㅤㅤVine atât de rapid spre mine că simt nevoia să mă dau mai în spate. Mă izbesc cu spatele de renumita ușă și scot un icnet scurt cât timp el îmi blochează calea de scăpare, poziționându-se în fața mea cu mâinile lipite de ușă, de o parte și de alta a capului meu. Respirația lui e atât de accentuată spre deosebire de a mea care se luptă să iasă la suprafață. Ce ironie! Eu mă sufoc, iar el respiră mai răsunător decât niciodată. Rămân captivă undeva între brațele și ochii lui, intrând într-o transă stupidă când continuă să mă studieze atât de îndeaproape.

ㅤㅤ— Ești o femeie imposibil de mulțumit, spune frustrat și mă încrunt puțin, nevenindu-mi să cred că a spus bazaconia asta. Am cumpărat un conac întreg pentru tine și, cumva, tot nu e de ajuns. Ce vrei mai mult? îl împing deranjată, dar nu se clintește.

ㅤㅤ— Dă-te! insist, convinsă că mă voi pierde complet cu firea dacă rămân lângă el. Daniel, lasă-mă! încercările mele sunt nule când el le ignoră și rămâne ca un zid în fața mea.

ㅤㅤ— Eu nu vreau banii tăi, casele și conacele tale! N-am nevoie de ele, nu înțelegi asta? ripostez pe un ton ridicat, simțind un val de lacrimi născute din decepție cum vine. Eu te-am vrut doar pe tine, iar pe tine nu te pot avea, rezum epuizată și renunț să-l mai împing, simțind cum brațele mele rămân fără putere.

ㅤㅤAlege să pună capăt acestui șir de cuvinte zadarnice când tăcerea caracteristică se instalează fără probleme. Mă privi cum încep să plâng din nou și oftă profund, distrugând temnița în care mă ținea prinsă când deja am rămas fără forță și nu mai pot face un singur pas în afara ei.

ㅤㅤDaniel scoate, netulburat de suspinele mele, o cutie neagră de catifea din buzunarul interior al sacoului și amuțesc când o deschide și dezvăluie două inele din aur alb. Verighete. Îmi ridic privirea șocată spre el, neînțelegând dacă urmărește să mă facă să-mi pierd mințile iremediabil. Deja sunt la capătul puterilor. Îl apucă pe cel mai mic, fără menajamente, și-mi ridică mâna stângă, punându-mi inelul fără rezistențe din partea mea, căci am paralizat. După, îmi cuprinde mâna între ale lui, afundându-și ochii în ai mei.

ㅤㅤ— Ești soția mea, Laura, afirmă ferm când eu mă strădui să nu rămân fără aer. Ești soția mea și locul tău e lângă mine. Voi arde blocul ăla întreg dacă te încăpățânezi, lipi strânsoarea mâinilor de pieptul lui și veni mai aproape de mine, făcându-mi clar cât de serios vorbește din intensitatea privirii lui. Voi arde întreaga lume ca să nu mai unde să fugi de mine, tonul lui a făcut să pară că toată casa vibrează în jurul meu și am expirat scurt pe gură.

ㅤㅤ— Poți arde o întreagă lume pentru mine, dar nu mă poți iubi? întreb vlăguită printre respirațiile precare și chipul i se întunecă. Ascultă-mă bine, Daniel, găsesc un curaj atipic înăuntrul meu și-mi ridic bărbia, sfredelindu-l cu privirea mea. Nu voi mai fi pumnalul înfipt în inima tatălui meu. Voi divorța de tine și dacă încerci să mă oprești... voi înfige pumnalul în tine, ai înțeles? Daniel mă ascultă aparent dezinteresat, dar mocnește de furie, și-mi prinde bărbia în mâna lui uriașă, obligându-mă să-l privesc direct în ochi.

ㅤㅤ— Fă-o, ce te oprește? zice răspicat și îndrăzneala mea se pierde imediat. Nu mă amenința, Laura. Niciodată în viața ta, tonul autoritar combinat cu privirea demonică pe care a avut-o și în ziua în care am plecat, îmi îngheață sângele în vene.

ㅤㅤÎmi dă drumul și răsuflu adânc, privindu-l consternată cum se îndepărtează în cealaltă parte a camerei, oferindu-mi o cale liberă să fug pe ușă chiar acum. Dar n-o fac. Îmi pot simți mânia cum îmi traversează prin vene, făcându-mi sângele să fiarbă și mâinile să-mi furnice. Pășesc pe calea luată de el și mă opresc puțin în spatele lui când o foarfecă, uitată atât de convenabil pe comoda din spatele canapelei, îmi captează atenția. O examinez îndelung și duc o bătălie aprigă cu rațiunea mea dacă s-o iau sau nu. 

ㅤㅤDaniel, cu mâinile prinse la spate, a rămas cu privirea ațintită spre grădină, meditând profund, probabil, nebunia ce are loc aici. M-am uitat iar la foarfecă și am înghițit în sec la gândurile negre care-mi împânzesc mintea și amenință să preia controlul asupra mea.

ㅤㅤ— N-aș face asta în locul tău, aud și-mi îndrept privirea spre el, dar nici măcar nu s-a mișcat.

ㅤㅤSe întoarce cu o mină sobră, având inscripționat pericolul în ochii lui. Mi-am strâns pumnii când sentimentul că sunt încolțită a pus stăpânire pe mine. Inima mi-o luă la goană când i-am studiat fiecare pas greu ce-l aducea mai aproape de mine.

ㅤㅤ— Ce-i cu fața asta? Te intimidez, Laura? întreabă cu o notă de ironie și mă aduce în punctul de clacare.

ㅤㅤAmuți când sesiză privirea mea săgetătoare și lăsă un spațiu favorabil între noi, lăsând continuarea invizibilă a comodei să fie o barieră între noi.

ㅤㅤ— Nu mi-e frică de tine, pronunț răspicat și el încuviință, luând foarfeca cu hotărâre și am înghețat.

ㅤㅤSe poziționează în fața mea și-mi pierd respirația când o ridică la nivelul ochilor mei cu o privire necunoscută mie.

ㅤㅤ— Nici acum? insistă și-mi îngustez privirea, dar împietresc când o apropie și mai mult de mine. O depărtă ca să deschidă cutia cu un singur inel rămas, pe care o plasă în locul foarfecii și reveni la poziția inițială, sub privirile mele derutate. Vrei să ai onoarea sau ești decisă să rămâi loială nebuniei tale? replică și-mi arată subtil inelul aflat în cutie, am luat aer în piept și am continuat duelul dintre privirile noastre.

ㅤㅤ— Nu voi fi căsătorită cu un om care are o foarfecă îndreptată spre mine! Daniel surâde, apoi mă ucide cu ochii săi obscuri.

ㅤㅤ— Asta? o arată mai proeminent și oftează scurt. Asta nu e pentru tine, micuțo, adaugă și mă încrunt confuză.

ㅤㅤÎmi prinde mâna dintr-o dată și tresar. Realizez târziu că m-a forțat să iau eu posibila armă în mână. Am privit-o neputincioasă.

ㅤㅤ— Ce înseamnă asta? întreb amețită și el face un pas mai aproape, riscând ca foarfeca să-l înjunghie pe bune. Daniel, ce faci? continui să pun întrebări când teama înlocuiește furia.

ㅤㅤÎncerc să mă distanțez ca să nu-l rănesc, dar nu-mi permite, ba din contră. Mă trage de talie spre el și vârful foarfecii rămâne fixat pe suprafața cămășii lui albe, chiar în dreptul inimii lui. Simt cum teama se instalează în întregul meu organism când înțeleg ce are de gând să facă și mă lupt să las foarfeca din mână, dar fără reușită când mâna lui solidă o blochează pe a mea.

ㅤㅤ— Fă-o, Laura, îi aud vocea atât de puternic încât îmi domină mintea și-l privesc rugătoare să înceteze. Știi de ce? replică apăsat și vine și mai aproape, făcând foarfeca să-l înțepe puțin și mie să-mi cadă inima în picioare. Este singura cale prin care vei divorța de mine, rămân stupefiată și totul din jurul meu începe să-și piardă forma când o pată mică de sânge se face vizibilă pe cămașa lui.

ㅤㅤ— Daniel... abia rostesc când mă uit la el, dar starea mea nu-i stârnește nicio emoție. Oprește-te, te rog, spun disperată când mai face un pas și adâncește lama în proaspăta rană fără să aibă vreo reacție.

ㅤㅤNici măcar durerea nu pare s-o simtă. 

ㅤㅤOftează învingător și se depărtează, moment în care foarfeca îmi pică din mână, fiind prea slăbită s-o mai susțină. Ia verigheta rămasă în cutie și o pune pe degetul lui, în timp ce simt cum pământul îmi dispare de sub picioare. Îmi duc mâna pe fiul meu când simt o durere groaznică în abdomen și icnesc, atrăgând atenția și alarmarea imediată a lui Daniel.

ㅤㅤDurerea mă face să mă aplec ușor în față, apucându-mi cu putere părțile abdomenului. Daniel îmi oferă sprijinul necesar imediat și mă conduce mai aproape de canapea, dar refuz să mă așez, agățându-mă de brațul canapelei și făcând exerciții de respirație.

ㅤㅤ— Ce se întâmplă? Laura! bâiguie speriat când gem din nou și strâng mai tare brațul de aproape îmi intră degetele prin materialul moale.

ㅤㅤ— Fiul nostru... cred că a decis să vină! reușesc să vorbesc printre contracții și Daniel n-are nevoie să audă asta de două ori, ajutându-mă îndată să merg la mașină.

ㅤㅤNici nu realizez când urc și când pornim spre spital, fiind acaparată de o durere pe care nu o doresc nici celor mai mari dușmani ai mei. Strâng din dinți și mă rog în gând să ajungem mai repede.

ㅤㅤ— Respiră, Laura, aud indicațiile lui Daniel și-i arunc o privire ucigătoare înainte să înceapă altă contracție.

ㅤㅤ— Te urăsc din tot sufletul meu în momentul ăsta! strig, încercând să fac față contracției și Daniel accelerează.

ㅤㅤAproape că sar din mașină când parchează și mă chinui să ajung la intrare, dar cadrele medicale mi-o iau înainte, oferindu-mi un scaun cu rotile pe care să mă așez. Răsuflu ușurată când o asistentă începe să mă împingă spre intrare și mă chinui să mai rezist puțin. Vreau să scoată copilul ăsta mai repede, altfel o să-l scot eu însămi!

ㅤㅤDaniel îmi cuprinde mâna cu putere și se plimbă, în același stil alert, pe lângă cărucior, capturat de o panică ce este remarcabilă cu ochiul liber.

ㅤㅤ— O să fie bine... curaj, micuța mea! aud încurajarea lui finală când asistenta mă duce în sala de naștere.

ㅤㅤÎmi deschid pleoapele leneșă, analizând buimacă salonul în căutarea lui Daniel. După un chin de mai multe ore, am reușit să nasc un băiețel sănătos și am fost lăsată să mă odihnesc, cât timp doctorul și asistenții medicali se ocupă de bebeluș.

ㅤㅤMă ridic cu greu în șezut și răsuflu ușurată, corpul meu e clar epuizat. După ce am simțit o durere de parcă fiecare os îmi este rupt în bucățele, pot măcar să spun că am supraviețuit și am scăpat definitiv.

ㅤㅤÎl văd pe Daniel cum intră în salon, având o aură în jurul lui pe care n-am văzut-o până acum, iar ochii lui radiază de bucurie. Am zâmbit slab când a venit lângă mine și mi-a aplicat un sărut apăsat pe frunte.

ㅤㅤ— Mulțumesc, spune și dau ușor din cap în aprobare, fiind mai preocupată de absența fiului nostru. O să-l aducă imediat, n-am vrut să-l văd fără tine, mă lămurește și-i apuc mâna cu minuscula putere pe care o mai am.

ㅤㅤEl o ridică la nivelul gurii lui și o sărută și pe aceasta. La scurt timp, o asistentă mai în vârstă intră în salon zâmbitoare, trăgând după ea cu grijă pătuțul în care se află copilul nostru. O salut absentă, având ochii asupra micului pui de om ce se mișcă agitat în pătuț. Femeia îl apucă delicat și-l aduce la mine, oferindu-mi un surâs sincer când mă învăță cum să-l țin în brațe.

ㅤㅤImediat ce-i simt căldura și greutatea corpului în mâinile mele, o stare de liniște pune stăpânire pe mine și rămân captivată de privirea acelor ochișori negri ce se uită la mine fascinați. Zâmbesc și-i sărut fruntea, sesizând cum se calmează în brațele mele.

ㅤㅤ— Voia la mama lui, scumpul de el! Să vă trăiască! ne urează și ne lasă singuri în salon să ne bucurăm de prezența lui.

ㅤㅤDaniel stă la distanță, examinând atent fiecare mișcare a miniaturii lui de la pieptul meu și surâd amuzată, îndemnându-l tăcută să vină lângă mine.

ㅤㅤ— E atât de frumos, spun și-mi ridic privirea în ochii lui Daniel care înghite în sec când îi fac semn să-și ia fiul în brațe.

ㅤㅤÎl ajut să-l țină cum m-a învățat asistenta și privesc cum rămâne hipnotizat de fiul lui, zâmbindu-i larg. Mă abțin să nu râd.

ㅤㅤ— E atât de mic! constată și râd, nescăpându-i din privire. Nu te speria, tatăl tău e aici, vorbește cu el și-mi rezem capul de pernă, încântată de ce văd.

ㅤㅤCel mic ridică o mânuță spre fața lui Daniel și-l aud după foarte mult timp cum râde, lăsându-l pe micuț să-l atingă. Mi-am simțit inima cum tresaltă de fericire.

ㅤㅤ— Daniel, noi n-am ales niciun nume, îi reamintesc, dar nu pare să mă audă, fiind absorbit de băiatul lui. Daniel! ridic ușor tonul pentru a-l face atent și se uită pierdut la mine.

ㅤㅤNici măcar nu mă pot supăra pe el când îl văd în ipostaza asta. Se apropie prudent de mine ca să nu-l tulbure pe micuț și se așază încet pe fotoliul de lângă patul meu. Îmi schimb poziția pentru a fi mai aproape de ei și-i mângâi ușor fiecare trăsătura a feței atât de micuțe.

ㅤㅤ— Tu ar trebui să-i dai un nume, îl aud și oftez adânc, delectându-mă cu auzul gânguritului fiului nostru.

ㅤㅤ— N-am nici cea mai mică idee, zic și ridic slab din umeri. Poate Eric? îl tachinez și privirea lui întunecată se năpustește asupra mea în milisecunde de aproape îmi înghit limba. Glumesc! simt nevoia să mă apăr și pufnește.

ㅤㅤ— Nu mă înnebuni! mă avertizează și râd puțin, dar revenim amândoi la admiratul bebelușului. Sebastian, aud după câteva minute de liniște și-mi ridic privirea surprinsă spre Daniel. Sebastian Alecsandrescu, completează și zâmbesc în aprobare.

ㅤㅤ— Îmi place, confirm și Daniel își sărută cast fiul pe cap. Cred că a adormit, șoptesc amuzată, iar Daniel zâmbește, parcă nevrând să se mai miște vreodată din poziția în care stă.

ㅤㅤ— Credeam că nu mă va plăcea, declară și ridic sprâncenele curioasă. A asistat la prea multe dispute dintre noi, adaugă și oftez, clătinând din cap.

ㅤㅤ— E imposibil să nu te placă, Daniel. Știe cât de mult îl iubești, o simte, spun și Daniel își adâncește ochii în ai mei.

ㅤㅤAm avut senzația că vrea să-mi spună ceva, dar n-a făcut-o. S-a ridicat și l-a așezat pe Sebastian în pătuț cu grijă, revenind la patul meu după.

ㅤㅤ— Ai nevoie de ceva? întreabă și dau negativ din cap, cerându-i să se așeze.

ㅤㅤ— Mi-e de ajuns să vă am pe voi doi aici.

ㅤㅤZâmbește slab și se așază pe fotoliu, cuprinzându-mi mâna. I-am remarcat verigheta pe mână și am început să conștientizez mai bine faptul că noi doi chiar suntem căsătoriți și nu numai atât, avem și un copil împreună. Pare ireal doar gândul.

ㅤㅤ— Iartă-mă, șoptește când se apleacă spre chipul meu ca să nu-l trezească pe Sebastian. Te-am forțat din nou, își cere scuze și suspin obosită.

ㅤㅤ— Ar trebui să facem un concurs pentru că ne forțăm amândoi limitele unui altuia de parcă ar exista unul! zic și pufnește amuzat. Consideră-te iertat... deocamdată!

ㅤㅤ— Trebuie să te odihnești, mă anunță și pufăi. Probabil că ești extenuată!

ㅤㅤ— Sunt mai vie decât niciodată!

ㅤㅤNu pare să creadă vreun cuvânt și bine face, căci mai am puțin și o să leșin de epuizare. Clatină din cap dezaprobator și se ridică, aranjându-mi mai bine pernele, apoi revine la locul lui.

ㅤㅤ— Odihnește-te, micuțo, vom fi chiar aici când te vei trezi, spune și aprob domol din cap, închizându-mi ochii după ce mai arunc o privire spre Sebastian.

ㅤㅤTresar și privesc în jur speriată când mă simt atinsă. Un bărbat îmbrăcat în uniforma de asistent medical, cu fața acoperită de masca medicală, umblă la aparatele de lângă mine, scoțându-mi pulsoximetrul și derutându-mă. Îl caut cu privirea pe Daniel, dar nu este nicăieri. La fel și Sebastian.

ㅤㅤ— Ce se întâmplă? întreb adormită când aduce scaunul cu rotile mai aproape de pat și trage pătura de pe mine.

ㅤㅤ— Mergi cu mine, bella¹! aud vocea pe care am avut neplăcerea s-o învăț și încremenesc când ochii lui de un căprui deschis se unesc cu ai mei și-mi pot da seama că rânjește sub nenorocita aia de mască.

ㅤㅤ— Nu... nu! îmi culeg puterile și mă ridic din pat pe partea opusă, încercând să-l ocolesc și să merg la ușă. Ajutor! Daniel! strig când fug spre ieșire, dar mă prinde de mijloc, oprindu-mă și astupându-mi strigătele ce rămân niște mormăieli inaudibile.

ㅤㅤMă zbat în brațele lui și încerc să-i înlătur mâna de pe gura mea, dar parcă este din fier și puterea mea e inexistentă.

ㅤㅤ— Taci! îmi șoptește aspru la ureche când mări duritatea strânsorii cu care mă amuțește, mă lipește de corpul lui tare și răsuflu speriată, simțindu-mi pulsul cum crește. Fii cuminte sau ne supărăm, pufăi enervată și îmi reiau lupta zadarnică spre libertate. De data asta nu e tatăl meu să te salveze, murmură la urechea mea și paralizez când simt țeava rece a pistolului pe spatele meu. Crezi că ne putem înțelege? aprob din cap și îmi dă drumul ca să mă pot așeza în scaun.

ㅤㅤMă așez sub privirile lui atente, având pistolul îndreptat în direcția mea. Ascunde pistolul între el și ceafa mea și începe să împingă scaunul afară din salon.

ㅤㅤ— De ce faceți asta? întreb înfrântă, dar răspunsul întârzie să apară, probabil nici n-o s-o facă vreodată.

ㅤㅤÎl zăresc pe Daniel în capătul altui hol, din stânga mea, vorbind cu doamna doctor și încep să mă fâstâcesc, rugându-mă tuturor sfinților să-și întoarcă privirea în direcția mea și să mă vadă.

ㅤㅤ— Stai liniștită! mă avertizează pe o voce joasă pe care doar eu o pot auzi. Complică situația și dragul meu văr moare! îmi simt inima oprindu-se și rămân nemișcată, privind în față. Am o țintă foarte bună, explică șoptit, amintindu-mi de arma din spatele meu și închid ochii strâns, oftând adânc când îl depășim pe Daniel.

ㅤㅤMă duce la o mașină și-mi deschide portiera banchetei din spate. L-am privit descurajată, încă îmbrăcată cu pijamalele subțiri oferite de spital până avea Daniel să se întoarcă cu schimburi. Cred că de asta vorbea cu doamna doctor! Frigul îmi intră în oase și tremur sub privirile agere ale vărului lui Daniel.

ㅤㅤ— Urcă, ai haine de schimb înăuntru, replică și mă întorc indignată spre el. Nu suntem monștri, haide! mă îndeamnă să urc cu răbdarea la limită și ascult, nedorindu-mi să atrag furia lui asupra mea.

ㅤㅤNu de alta, dar felul în care se uită la mine și-mi vorbește, mă face să cred că mai bine stau potolită că el nu va fi la fel de reținut ca Daniel din orice punct de vedere. Umblu în geanta de lângă mine și împietresc când îmi recunosc hainele. Au intrat în apartamentul meu! Îmi îndrept privirea deznădăjduită în oglinda retrovizoare prin care mă păzea nemernicul care m-a răpit. Din nou.

ㅤㅤ— Poți să te schimbi liniștită, spune după ce înlătură masca, revelându-și rânjetul. Promit că nu mă uit, îmi face cu ochiul scurt și mă strâmb dezgustată.

ㅤㅤ— Ești atât de libidinos în general sau doar îți place în mod deosebit de mine? pare luat prin surprindere când îmi aude aciditatea și chicotește, accelerând ușor.

ㅤㅤ— Tu oricum ești deosebită, bella! Nicio femeie n-a reușit să-l aducă în stadiul ăsta pe Daniel, mă lămurește amuzat și virează imprudent spre stânga, zdruncinându-mă.

ㅤㅤ— Despre ce stadiu vorbești? îl privesc încruntată, pregătită să-l strangulez dacă continuă să mă privească în felul obscen în care o face.

ㅤㅤ— Bănuiesc că inelul de pe mâna ta nu e decorativ, îmi cobor privirea și remarc cum acesta strălucește în întunericul mașinii. Îmi trag mâna și o ascund, privindu-l încruntată pe brunet. Soția lui Daniel Alecsandrescu, în carne și oase! Nu credeam că o să apuc ziua asta! continuă jovial și mă retrag în spatele scaunului său, evitându-i privirea. Am puțină treabă, aud după zeci de minute după ce oprește mașina undeva într-un loc pustiu. Așteaptă-mă aici și schimbă-te până mă întorc, nu vrei ca unchiul meu să te vadă în stadiul ăsta! ordonă și iese grăbit din mașină, blocând-o înainte să-mi încerc norocul să evadez.

ㅤㅤExpir stresată și-mi acopăr fața cu mâinile, frecând-o obsesiv apoi. Refuz să cred că mi se întâmplă asta din nou! M-am săturat de numele ăsta blestemat de familie ce continuă să mă tortureze de când a intrat în viața mea! Tot ce pot gândi acum este dacă Sebastian și Daniel sunt în regulă, nici măcar nu mă mai interesează de ce pățesc eu, atât timp cât ei sunt teferi și nevătămați.

ㅤㅤUrmez sfatul vărului și mă schimb cu greu de haine. Cu siguranța nu vreau să aflu ce înseamnă dacă Luciano mă vede îmbrăcată în hainele de spital. Nu vreau să aflu nimic din ce are legătură cu el, ceea ce știu deja e destul. E un om de nimic, un mizerabil care trebuia închis după gratii acum mult timp! Gâfâi obosită după pozițiile dificile pe care a trebuit să le fac ca să mă schimb și încerc să-mi controlez respirația, dându-mi două șuvițe după ureche în același timp.

ㅤㅤAnalizez precaută mașina în care mă aflu, căutând neobosită un punct slab care să-mi ofere o șansă de scăpare, dar nu găsesc nimic. Pufăi disperată și-mi rezem capul de banchetă, suspinând zgomotos. Dar nu plâng. Nu plâng pentru că știu că Daniel mă va salva, nu-i va lăsa să-mi facă rău. E doar o chestiune de timp.

ㅤㅤVărul se întoarce după o jumătate de oră cu pete dubioase pe hainele lui și înghit în sec, evitând să-l privesc direct în ochi. Nu spune nimic, are o respirație agitată și arată nervos. Înclină capul, făcându-l să trosnească și inspiră profund sub ochii mei oripilați. Pornește spre destinația necunoscută și nu scoate un sunet până nu ajungem acolo. Fiecare minut scurs m-a făcut să simt că înnebunesc.

ㅤㅤParchează într-un loc întunecat și-mi aruncă o privire fugitivă când a coborât. Inima a început să-mi bată nebunește, pregătită să-mi fugă din piept. Durează câteva momente până îmi deschide portiera și-mi face semn să mă dau jos. Lucrul pe care-l fac fără să comentez. Analizându-i tricoul mai de aproape, îmi dau seama că sunt pete de sânge. Am simțit cum mi se taie picioarele. Zâmbi slab, sufocându-mă cu privirea lui goală și-mi arată distrat o funie.

ㅤㅤ— În caz că devii neliniștită, mă amenință subtil, apucându-mi brațul și târându-mă înăuntru, în timp ce funia dansează agitată în mâna lui liberă.

ㅤㅤÎncerc să memorez totul din jurul meu, dar nu prea am ce. Este o clădire abandonată, ruptă din filmele horror. Îmi presez buzele și înaintez forțată spre centrul mai luminat al locației unde ne așteptau mai mulți bărbați. L-am recunoscut pe Luciano când i-am văzut bastonul și respirația mi s-a întretăiat când ochii lui negri căzură asupra mea și rânji scurt.

ㅤㅤ— Cara², bine te-ai întors! vocea lui mă zgârie pe timpan și mă strâmb deranjată. Avem multe de recuperat, zice sub privirea mea încruntată și zâmbește. Cosimo, dă-i drumul, este de-a noastră acum, îmi arcuiesc o sprânceană și mă uit la brunetul de lângă mine ce execută ordinul fără să clipească.

ㅤㅤMă simt mult mai instabilă pe picioare de când mi-a eliberat brațul, dar n-am afișat asta. Mi-am ridicat bărbia și l-am privit direct în ochi pe bărbatul care l-a rănit pe soțul meu ani la rând. O furie nebunească își făcu loc înăuntrul meu.

ㅤㅤ— N-am nimic de discutat cu tine, spun răspicat și Luciano bufnește în râs, venind mai aproape de mine, suficient ca să-mi simt încheieturile tremurând încet. Și mai mult ca sigur, nu sunt una dintre voi! aproape mă răstesc când ajunge în fața mea, în ciuda fricii pe care o simt.

ㅤㅤ— Ai limba ascuțită, replică pe un ton de avertizare și mă incineră cu privirea lui. Demnă de numele Alecsandrescu! adaugă extaziat și fruntea mi se încrețește.

ㅤㅤL-am privit urât, furia oferindu-mi curajul necesar să-l confrunt și m-am apropiat de fața lui îmbătrânită, fixându-l cu ochii mei.

ㅤㅤ— Numele tău nu e demn de nimic, nici măcar de un ticălos ca tine, dar de cineva ca mine!

ㅤㅤSunete grave de mirare aud în jurul meu, de parcă am făcut o greșeală capitală și realizez și eu gravitatea situației în care mă aflu când amuzamentul lui Luciano dispare subit de fața lui, fiind înlocuit de o mutră goală. O parte din curajul meu dispare când îl aud mârâind și închid ochii când ridică mâna, dar îi deschid zăpăcită când mâna lui cu piele tăbăcită îmi atinge obrazul delicat. Am rămas blocată.

ㅤㅤ— Impavida³, rostește și mă uit dezorientată la zâmbetul blând pe care-l are pe față.

ㅤㅤDintr-o dată, mă trezesc prăbușită la podea și-mi duc mâna la obrazul ce mă ustură, ridicându-mi ochii îngroziți spre el.

ㅤㅤ— Curajul o să te omoare, spune, privind detașat lacrimile ce mi-au apărut pe chip. Luați-o din fața mea! poruncește și Cosimo mă ridică de la podea brutal, repezindu-mă într-o încăpere întunecată unde se află doar un scaun.

ㅤㅤCosimo închide ușa și veni spre mine cu o mină compătimitoare. Mă trage de brațe și-mi leagă mâinile cu funia pe care mi-a arătat-o nonșalant înainte.

ㅤㅤ— Ține-te bine, bella. N-o să-ți placă ce urmează! spune și inima mi-o ia la galop când iese pe ușă și o încuie, lăsându-mă în beznă totală.

ㅤㅤÎncep să plâng și forțez disperată legătura funiei care nu se clintește. Vorbele lui Cosimo au stârnit în mine o groază pe care n-am mai simțit-o până acum, iar gândurile negre despre ce au în plan pentru mine mă torturează mai mult decât ar putea ei s-o facă vreodată.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

bella¹- frumoaso
cara² - drăguțo
impavida³ - neînfricată

9352 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!