— Of, renunț! zic, privind-o pe Marina.

       — Calmează-te, sigur vei găsi un cadou pentru bunica ta, spune, dar eu nu mai sunt atât de sigură.

       — Mă simt ca ultimul om! În loc să caut cadoul perfect pentru bunica mea, eu am ieșit cu Daniel, zic apoi îmi acopăr chipul cu mâinile.

        Încep să bat din picior pe fond nervos, apoi mă ridic, plimbându-mă dintr-un capăt în altul al camerei sub privirile atente ale Marinei.

         — Laura, nu ți se pare că exagerezi? Știu că îți iubești bunica, dar ea ar aprecia orice i-ai da, zice, iar eu o fulger cu privirea.

        — Bunica mea nu merită să-i iau orice prostie, trebuie să fie ceva memorabil, rostesc, iar ușa se deschide.

          Mama pășește în încăpere, închizând ușa în urma ei. Ne analizează pe amândouă, apoi își încrețește fruntea.

          — Ce s-a întâmplat, dragelor? întreabă, iar eu oftez.

         — Mamă, nu știu ce cadou să-i iau bunicii, spun, iar aceasta începe să râdă.

          Se așază pe fotoliu, punându-și piciorul peste celălalt, apoi îmi face semn să mă așez pe celălalt fotoliu din fața ei. Mă așez, făcând cunoștință cu ochii prea verzi ai mamei care mă analizau intens.

          — Laura, draga mea, bunicii tale nu-i pasă atât de mult de cadouri, vrea doar să fim alături de ea. Să ne servească cu delicatesele ei și să audă cât de mult ne bucurăm de acestea. Bunica ta vrea să fii acolo și să-i povestești ce ai făcut în ultimul timp și cât de fericită ești, atât își dorește ea. Cadourile sunt doar un bonus. Acum, te rog, nu te mai stresa. Limpezește-ți mintea, închide ochii, inspiră și expiră adânc, iar primul lucru care-ți vine în minte va fi cadoul perfect, spune pe un ton blând, liniștindu-mă imediat.

          Îi urmez sfatul, iar un colier despre care povestea mereu îmi apare minte.  Unde voi găsi un colier din argint cu un rubin în mijloc? Mă ridic fără să zic un cuvânt, apoi deschid laptopul, căutând acel colier la cel mai cunoscut magazin de bijuterii. Îl observ imediat și-l rezerv, cum închid ecranul laptopului un val de liniște mă cuprinde, lăsându-mă să respir ușurată.

         — Mulțumesc, mamă, zic, ridicându-mă ca mai apoi s-o îmbrățișez.

        — Dacă te mai simți vreodată într-un impas, nu ezita să vii la mine sau la tatăl tău, zice în timp ce-mi mângâie părul.

        Dau aprobator din cap, apoi mă desprind din îmbrățișare, privind-o admirativ pe femeia care mi-a dăruit viață.

       — Mă duc la tatăl tău, aveți grijă, zice, apoi iese din birou.

        Marina îmi face semn că pleacă și ea, urmând-o pe mama. Rămân singură, iar oglinda din birou îmi captează atenția. Privesc apoi foile ce trebuiau semnate chiar de Daniel și un zâmbet îmi apare pe chip. Înainte să iau foile, merg în dreptul oglinzii, unde îmi aranjez mai bine hainele, apoi îmi strâng mai bine coada, asigurându-mă că arăt perfect. Apuc foile și ies pe holul firmei, mergând încrezătoare, salutând ocazional colegii.

         Ajunsă în fața ușii, mă blochez, fiind nesigură dacă ar trebui să duc eu foile sau s-o rog pe Marina. Ce naiba vorbesc, dacă tot am ajuns până aici, merg până la capăt. Bat ușor în ușă, apoi intru, întâlnindu-i ochii negri. Privirea lui e atât de intensă, încât îmi taie respirația cu fiecare pas pe care-l fac.

         — Trebuie să semnezi foile acestea, zic, așezându-le în fața lui.

        — Sigur, zice, apucând stiloul.

        Citește, apoi se încruntă, ridicându-și privirea spre mine.

        — Vino puțin lângă mine, nu înțeleg ceva, zice, iar eu merg lângă el.

       — Unde? întreb, aplecându-mă pentru a vedea mai bine la ce se referă, dar îl surprind când îmi analizează buzele.

       — Aici, zice pe o voce ciudată, apoi arată cu stiloul pe foaie, nescăpându-mă din privire. Aici ce literă este? rostește, chiar dacă nu s-a uitat nici măcar o secundă la foaia aceea.

        Încerc să ignor ce face, dar privirea lui e prea puternică. Acest om are o abilitate pe care n-am mai întâlnit-o până acum, doar privindu-te îți poate da senzația că arzi în locul unde este atent. Mă străduiesc să nu-mi pierd răsuflarea, în timp ce vreau să-l ajut.

        — Este „a", spun cu greu, îndepărtându-mă. 

       — Mulțumesc, zice scurt, privindu-mă în continuare.

       Ne privim unul pe altul, fiind la un pas de a face ceva ce vom regreta amândoi. Știu sigur că dacă s-ar ridica acum, nu i-aș putea refuza nimic, tot ce este legat de el este magnetic.

       — Oricând, zic luând foile din mâna lui, atingând fără să vreau degetele lui, iar imediat un fior îmi traversează tot corpul, făcându-mă să tresar ușor. O zi bună, rostesc cu ultima picătură de rațiune și ies din biroul lui. 

         Merg în baia firmei, închizând ușa în urma mea, urmând să mă lipesc cu spatele de ea. Ritmul inimii a accelerat, făcându-mă să respir sacadat. Ce naiba se întâmplă cu mine? Îmi închid ochii, făcând exerciții de respirație, reușind într-un final să mă liniștesc. Îmi aranjez din nou hainele, apoi oftez înainte să ies din baie. Îmi pun zâmbetul fals pe chip, grăbindu-mă să ajung înapoi în biroul meu.

           Așez foile în locul destinat lor, terminând ziua de lucru. Îmi pun paltonul pe mine, urmând să-mi iau geanta. Mă uit în oglindă pentru ultima oară, apoi merg spre biroul tatălui meu. Intru și imediat mă observă. Fața i se luminează și renunță la tot ceea ce făcea și vine spre mine pentru a mă îmbrățișa.

         — Fata mea! Ai terminat munca? întreabă, iar eu dau aprobator din cap. Te duci acasă să te pregătești? continuă cu seria de întrebări, făcându-mă să zâmbesc.

          — Merg să ridic cadoul pentru bunica și după vin la petrecere, zic, iar el dă aprobator din cap.

         — Abia aștept să văd ce cadou i-ai luat! Ai grija cum conduci, spune, apoi îmi sărută creștetul.

         — Și tu ai grijă, tată, spun, apoi îi sărut obrazul și plec.

        Mereu a fost așa, a renunțat mereu la muncă în favoarea mea. Cred că n-a existat zi în care să nu-mi fie alături sau să nu-mi asculte toate problemele. Întotdeauna și-a făcut timp pentru mine, chiar dacă îi era imposibil, nu conta pentru el asta. A făcut mereu clar că pentru el contăm eu și mama.

         Mă sui la volan, pornind motorul și grăbindu-mă să ajung la magazin. Noaptea deja și-a făcut apariția dându-ne un indiciu că este timpul să plecăm spre casă, dar casa mea e familia mea. Unde vor fi ei, acolo voi și eu. Pentru totdeauna. N-aș putea să-i las niciodată pe ultimul loc pentru nimeni, deoarece știu că tatăl meu fără mine își va pierde lumina, iar verdele strălucitor din ochii mamei se va stinge pentru veșnicie. Bunica și-ar pierde zâmbetul, iar sufletul bunicului ar rămâne incomplet. La fel și cu bunicii din partea tatălui meu. Iar eu fără ei, aș rămâne fără suflare, totul înăuntrul meu ar muri. Nu putem trăi unii fără alți, ne alimentăm reciproc. Ne putem asemăna cu sistemele corpului. Când cedează un sistem, cedează și toate celelalte.

         Opresc în dreptul magazinului, urmând să ies din mașină și să merg țintă spre intrare. O doamnă drăguță mă întâmpină cu un zâmbet, făcându-mă să-i întorc favorul.

         — Bună seară, cu ce vă putem ajuta? 

        — Bună seară, am venit pentru rezervarea cu numele Laura Dinu.

         Verifică ceva pe calculator, apoi dă aprobator din cap, urmând să aducă colierul. Mi-l arată, iar eu împietresc pentru câteva momente. Îl ating cu grijă, cu frica de a nu-l strica, apoi mi-o imaginez pe bunica cu acesta la gât. I se potrivește perfect, îmi zic, apoi scot cardul din portofel. Plătesc colierul, așteptând apoi să fie împachetat într-o cutie specială de cadou.

          — Mulțumesc, o seară bună, spun, apoi iau pachetul.

          Mă grăbesc să ajung la bunica și calc accelerația pentru a ajunge mai rapid. Apăs frâna brusc când observ mașina neagră ce tocmai apăruse din senin. Chiar și cu frâna, tot am reușit să ating mașina. Cobor când tragem amândoi pe dreapta, mergând în dreptul unde s-a produs presupusa ciocnire. Văd zgârietura și înjur în gând.

          — Nu te uiți când conduci? zice răspicat, dar eu recunosc imediat vocea și paralizez.

         — Nu pot să cred! Îmi pare rău, Daniel, zic întorcându-mă cu fața spre el.

         Are o privire care ar putea omorî pe oricine, chipul lui se schimbă total când e furios. Parcă e alt om.

          — Nu pot să stau acum, dar promit că mâine plătesc tot, bine? zic, dar el nu schițează nimic, doar mă privește.

          Pleacă, intrând în mașină nervos și pornind motorul, făcându-se în câteva clipe nevăzut. Rămân nemișcată, neștiind ce să înțeleg din ieșirea lui. Îmi scutur ușor capul, apoi plec la     rându-mi.

            Ajung la casa bunicii mele, dar rămân câteva minute în mașină pentru a mă liniști. Oftez, apoi apuc cadoul și ies din mașină. Aud vocile părinților mei și un zâmbet îmi apare pe chip.

         — Ai ajuns! Bine ai venit, draga mea! zice bunica fiind vizibil încântată. 

        — Bine te-am găsit, la mulți ani, bunico! spun, apoi o îmbrățișez. Acesta este pentru tine, zic când ne desprindem una de cealaltă.

        — Mulțumesc, iubita mea! spune, apoi îmi pupă ambii obraji.

        Îi salut și pe părinții mei, și pe bunicul, apoi mă așez pe unul dintre scaunele din grădină. Ei continuă să vorbească despre ziua lor, dar eu nu-mi pot lua gândul de la Daniel. Ce o crede despre mine acum?

        — A venit momentul pentru cadouri! spune mama, iar eu redevin atentă.

        Pleacă pentru câteva momente, apoi se întoarce cu tabloul la care a muncit luni întregi. Privesc chipul bunicii din tablou și nu-mi dau seama dacă chiar este pictat sau este o poză. Rămânem tăcuți și plăcuți surprinși de ce a pregătit mama.

         — E superb, mulțumesc mult! zice, apoi o pupă și pe mama.

         Ajunge și la cadoul meu și o pot vedea că este emoționată. Reușește să-l deschidă, iar când vede colierul rămâne șocată, ridicându-și privirea spre mine pentru că nu-i venea să creadă.

        — Nu pot să cred că ai ținut minte asta, mulțumesc, draga mea! zice, iar eu zâmbesc.

        Îmi privesc părinții care se uitau la mine cu mândrie și zâmbetul îmi crește.

         — Te iubesc, bunico, zic apoi o îmbrățișez din nou.

        — Și eu te iubesc, scumpa mea.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

De acum voi încerca să postez un capitol la două săptămâni, în ziua de duminică. De ce atât de târziu? Deoarece mai am o carte de terminat.

1798 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!