Întind mâna spre Iulia care ținea concentrată restul de haine împăturite. Mă opresc o fracțiune de secundă și las mâna jos, înțelegând că brunetei nu-i păsa deloc de rufele din mână, ci avea altceva în minte. Îmi arcuiesc o sprânceană când observ lupta ce se purta în capul ei și tot ce-mi rămâne să fac este să mă întreb ce se întâmplă cu cumnata mea. Dreg glasul, făcând-o să tresară de parcă ar fi ieșit din hipnoză și clatin din cap în dezaprobare.

          Ochii căprui ai Iuliei mă scanează întrebători și îmi mișc capul în confuzie. Întinde stângace un tricou împachetat spre mine cu credința că de aici provine confuzia mea, dar norocul nu este de partea ei astăzi. Îl apuc rapid și-l așez pe raftul din dulap, apoi mă întorc spre ea.

          — Îmi vei spune și mie ce ai pățit? își mărește ochii și rămâne blocată. Adică, se vede clar că ai ceva, detaliez cu speranța că-și va reveni.

          Se redresează și-mi întinde o altă haină împăturită fără să scoată o silabă printre buzele-i pline. Mă încrunt și o privesc perplexă, de ce evită atât de tare să comunice cu mine? Influența lui Daniel a devenit mai puternică asupra ei, altfel nu-mi explic. Oftez și apuc haina, punând-o mai brutal când un val de nervi încearcă să pună stăpânire pe mine. Mă abțin și recurg la ultimele resurse rămase de răbdare din dorința de a n-o pune într-o situație delicată pe Iulia. E ultimul lucru pe care mi-l doresc, mai ales după ce am aflat acea informație sumbră despre trecutul lor. Nu-mi pot imagina și, sinceră să fiu, nici nu-mi doresc să știu ce impact a avut asupra minții lor.

          — Laura, cum ți-ai dat seama că te-ai îndrăgostit de fratele meu?

          Înlemnesc și ochii mi se lărgesc instantaneu când aud întrebarea ei. O privesc contrariată fără să am măcar un habar despre cum ar trebui să răspund. Există un răspuns pentru asta? Dacă există, are măcar un pic de raționament în el? Mi-e greu să cred asta. Dragostea asta m-a luat pe nepregătite, înghițindu-mă cu totul și până să realizez că mă afund în întuneric, deja ajunsesem prea adânc. Prinsă în el, obligată să-l văd doar pe Daniel, să-l aud doar pe Daniel, să-l ascult doar pe Daniel, să-l iubesc doar pe Daniel. Orice emoție simțeam, trebuia să-i fie atribuită lui de parcă ar fi fost dreptul lui. Am rămas neputincioasă, văzând doar negru în jurul meu când nu mai era la locul destinat lui, iar singura lumină provenea din pieptul meu. Lumina fiindcă îmi ardea inima, o durere ce se resimțea în tot corpul meu și încă o resimt pâlpâind ușor în așteptare să revină la suprafață. Este asta dragoste? Așa trebuia să se simtă sentimentul pe care toți l-au ridicat în slăvi? Sau mi-am ales greșit mentorul care să mă îndrume pe acest drum anapoda? Cel mai probabil.

          Ar fi trebuit să știu doar din uitătura lui că avea să dezlănțuie jihadul sufletului meu, dar e fără rost să mă mai blamez. Mi-am dat inima focului fără să știu. Poate cineva să învinuiască un om necunoscător? O fată ca mine care a crescut înconjurată de iubire, lucru ce s-a dovedit a fi o slăbiciune căci am fost prea naivă să nu cred că mi-ar face rău. Cum putea o persoană să mintă despre iubire? Era imposibil să cred până să-l întâlnesc pe fratele Iuliei. Daniel n-a fost mentorul perfect, iar eu am fost victima perfectă. În schimb, sunt mai mult decât convinsă că va fi un tată bun. N-a putut să mă iubească pe mine, nu poate să se iubească pe sine, dar știu că-și va iubi copilul. Privirea pe care a avut-o la ecografie, e singura dată când am fost sigură că este uman și ce simte e sincer. Pot trăi cu resemnarea asta, cât timp copilul meu va fi iubit, nu mai contează sentimentele mele sau ale sale pentru mine.

          — Laura?

          Mă readuce la realitate când observă că m-am lăsat purtată în gândurile mele. Forțez un zâmbet, însă doar jumătate din el e maximul pe care-l ating și-mi înghit nodul imaginar din gât.

          — Inima mea tresărea doar la gândul lui, atunci am știut că nu mai e cale de întoarcere.

          Surâde la răspunsul meu întârziat și întinde ultima haină rămasă de așezat în dulap. În retrospectivă, întrebarea ei deveni și mai neobișnuită. O scrutez, remarcând imediat tensionarea ei când observă suspiciunea mea. Îmi mai aruncă o privire și suspină ca după să privească prudentă în jur. Se apleacă spre mine, face un semn să mă apropii mai mult de ea. Deși ezit, curiozitatea face pasul final.

          — Nu vreau să te pun într-o situație urâtă cu Daniel, replică în șoaptă și mă încrunt.

          — Nu se poate mai grav decât a fost, ce se întâmplă? șoptesc înapoi, dar ea se fâstâcește.

          Își mușcă buza inferioară agitată și după mai multe priviri fugitive spre ușa camerei, ia aer în piept și se apleacă din nou spre mine.

          — Eu m-am î—

          — Aici erai! o întrerupe chiar vestitul frate și răsuflu enervată când se trage de lângă mine repede.

          Arunc o privire urâtă spre Daniel care intră în cameră netulburat de răspunsul meu nonverbal. Nu putea să întârzie o secundă, doar o secundă și aș fi aflat totul.

          — Ce-i? întreb enervată, rezultând în ridicarea sprâncenelor lui.

          — Te simți bine, Laura?

          Pufnesc iritată și mă întorc spre Iulia, aproape rugând-o cu ochii mei să nu plece. Se face că nu înțelege totuși.

          — Vă las singuri, profită de oportunitate spre enervarea mea.

          — Nu! ridic fără să vreau tonul și se oprește la jumătatea drumului. Vreau să discut cu tine. Daniel, vino mai târziu.

          Iulia rămâne stingherită de situație și Daniel își ridică o sprânceană. Își plimbă privirea de la mine spre Iulia și înapoi, parcurgând traseul din ce în ce mai enervat. Se pune în fața mea deranjat, blocându-mi vederea spre Iulia și mă încrunt la atitudinea lui.

          — Iulia, fă ce voiai să faci, o sfătuiește și Iulia nu mai ezită și a doua oară.

          Îmi întorc ochii deranjați spre el, total iritată de comportamentul lui. De ce nu poate să facă cum spun eu măcar o dată? Îmi îngustez ochii când îi întâlnesc chipul indispus de purtarea mea.

          — Laura, întreci măsură, mă avertizează, luându-mă prin surprindere.

          — Poftim? Ce ți se pare că am făcut? N-ai obosit să mă găsești vinovată de lucruri ce n-au legătură cu mine?

          Cu cât frustrarea mea se vărsa mai puternic printre cuvintele mele, o furie își făcea loc în sufletul lui Daniel. Mă scânteie cu privirea și se apropie cât să-mi răpească suflul. Se înclină spre chipul meu până când ochii lui au devenit destul de puternici să mă facă să regret felul în care am acționat. Oricât de tare m-aș opune și aș lovi cu forță în controlul său asupra mea, el e mai puternic.

          — Nu poți avea secrete cu sora mea, înțelegi asta? replică mai mult a amenințare și înghit în sec.

          Nici măcar n-am avut ocazia să aflu secretul Iuliei, iar el s-a prins de ce se petrecea aici.

          — Te comporți nebunește, Daniel, încerc să-l trezesc din mania în care a intrat. Ce secrete am avut față de tine până acum?

          Se dă în spate și mă lasă să respir. Rămâne drept  fiind ocupat cu o analiză amănunțită a feței mele. Nu se aștepta la ce am spus? Nici măcar nu a fost conștient de ceea ce am spus. Nu    l-am mințit și ca o fraieră, nu i-am ascuns nimic. Am fost o carte deschisă în fața unui om cu milioane de straturi și toate ascunse. Suspină, plecându-și capul dezamăgit de sine. A fost altă scăpare la furie, o scăpare care nu știu unde ar fi dus dacă n-ar fi fost dezamorsată.

          — Am încredere în tine, spune și casc ochii.

          Este prima oară când aud asta din partea lui. Încep să zâmbesc chiar dacă m-am împotrivit, luându-l prin surprindere pe cel din fața mea. Pășesc în fața lui și elimin distanța dintre noi. Îmi poziționez mâinile pe obrajii lui, atingere pe care o primește bucuros. Privesc în negrul ochilor săi ce mai devreme doar mă intimida, și-mi spun în sine că ochi mai frumoși n-am văzut în viața mea. Cum poate fi cineva călăul și bărbatul perfect al aceleași persoane? Îl admir fără să-mi dau seama de ce impact are asupra lui. E încurcat de situație pentru că n-a mai trăit niciodată ceva asemănător. Pentru că eu am fost singura destul de nebună să iubesc un personaj ca el. Buzele lui mă fac să mă opresc din admirat, fixându-mă doar pe ele. Privindu-le, îmi dau seama că nu-mi doresc nimic mai mult acum în afară să le sărut. Continui să înlătur spațiul rămas între noi, simțindu-l cum se încordează cu cât buzele noastre sunt aproape să se unească. Îmi îndeplinesc dorința și-l sărut, inițiativă ce l-a paralizat. Nu pentru că nu știa că se va întâmpla, nu trebuia să fie foarte inteligent ca să deducă din mișcările mele că voi face asta, ci pentru că nu se aștepta să merg până la capăt.

          Rup sărutul tot eu, lipindu-mi fruntea de-a lui. Îmi simt inima grăbită, dar puterea bătăilor inimii mele nu mă împiedică să le aud și pe ale lui. Poate că nu mă iubește, dar mă dorește. Mă dorește la fel de mult cum îl doresc și eu.

          — Mi-aș dori să zic același lucru.

          Se încruntă la răspunsul meu, dar acesta este adevărul. Am sentimente pentru el, ne leagă multe lucruri, dar nu pot avea încredere în el deplin. M-a trădat de mai multe ori decât pot număra, și-a bătut joc și de mai multe ori. Este un om sincer, dar în situația potrivită și cu ocazia favorabilă n-ar ezita să-mi înfigă un cuțit în inimă. Simt tristețea cum pune stăpânire pe mine, știind prea bine că toate gândurile mele sunt cât se poate de adevărate și nu doar o născocire a nesiguranței mele. Pupilele lui au refuzat să mă părăsească și să găsească ceva nou de studiat, iar chipul ce adineauri era relaxat, a devenit rigid. Alături de tot corpul lui.

          Aleg să plec decât să resimt tensiunea crescătoare din cameră. Nu apuc să fac mai mult de trei pași că mă prinde braț, trăgându-mă în dreptul său.

          — M-ai mințit.

          Rămân mută câteva clipe sub privirea lui săgetătoare și-mi amintesc la ce se referă.

          — Nu vei permite să pățim ceva rău, readuc la viață cuvintele. Sunt sigură de asta doar din cauza sarcinii, Daniel. M-ai fi zdrobit în picioare dacă nu exista copilul acesta. O știu eu, o știi și tu.

          Șocat, îmi dă drumul la braț. E mai deranjat decât credeam că va fi.

          — Am venit după tine la hotel, Laura. Te-am adus aici, nu știam că ești însărcinată! devine defensiv și pufăi.

          — Pentru că aveai nevoie de mine să-mi trădez tatăl și ca bonus să te culci cu mine, bineînțeles!

          Se încruntă și răsuflă enervat. Vine spre mine, oprindu-se în fața mea.

          — Și totuși nu ți-am cerut nicio informație până acum.

          Mă încrunt eu acum, neînțelegând ce vrea să însemne asta. Îmi îndrept privirea spre podea și încerc să înțeleg la ce se referă, iar când o posibilitate devine mai clară, îmi ațintesc ochii în ai lui. Doar nu se contrazice acum cu ce a spus luni întregi.

          — Ce vrei să spui? Ții la mine acum?

          Tăcere. Întrebarea mea l-a lăsat fără cuvinte. Pufăie iritat că nu are un răspuns și-mi ridică mai multe semne de întrebare. Ce se petrece cu el?

          — Nu-mi bat capul cu asta, replică dintr-o dată, mergând țintă spre ușă.

          Îl opresc să plece, dar se trage de lângă mine și devine din nou nervos.

          — Ce vrei de la mine? replică mâniat însă sunt prea uimită de reacția lui pentru a-i putea răspunde. Nu mă privi așa! Ce vrei să zic?

          — Adevărul ar fi cel mai bun, Daniel.

          Se uită la mine prelung, căutând în mintea lui un răspuns acceptabil. N-am nevoie de un astfel de răspuns, am nevoie să cunosc sentimentele lui reale. Să se oprească această buclă dăunătoare, să știu că pot lupta pentru el. E nevoie doar de un impuls, un singur impuls și totul se va schimba.   Rostesc o rugăciune mută când liniștea persistă și  situația stagnează. Camera devine mai mică, iar cu fiecare cuvânt ce rămâne nerostit din partea mea continuă să se strâmteze, până la sufocare. Suflă cu greutate și înaintează un pas, oprindu-se  când realizează stările ce mă încearcă.

          — N-am nici cea mai vagă idee.

          Răspunsul lui îmi provoacă mușchii să se tensioneze. Mă încrunt fără să-l scap din privire, cum poate să nu știe? Dintre toți oamenii de pe planeta asta, el este cel care are un răspuns pentru orice. Dar nu acum? Nu acum când contează cel mai mult. Scot un sunet de nemulțumire și mă resemnez, n-are de gând să dezvolte subiectul.

          — Lasă-mă singură, spun supărată și oftează.

          Devin nerăbdătoare când îmi ignoră îndemnul și stă nemișcat, dar intrigată totodată.

          — Am făcut ceva pentru tine, dar am nevoie să fii stăpână pe tine.

          Îmi ridic o sprânceană și-mi împreunez mâinile la piept sceptică. În mintea mea este doar prețul pe care va trebui să-l plătesc pentru orice a făcut. N-ar face nimic doar de dragul meu, asta e clar.

          — Pentru tine, adică, îl corectez și se strâmbă deranjat. N-ai face nimic dacă nu-ți iese ceva în schimb.

          — În schimb, mi-e de ajuns să fii bine și să duci sarcina la sfârșit.

          Mirată, îmi îndrept coloana. Este imposibil să fie doar asta.

          — Am reușit să-l conving pe tatăl tău să vină într-o locație, vine lângă mine și-mi ia fața în mâini. Vreau să vorbești cu el. Vreau să fii fericită, Laura.

          Paralizez doar la imaginea tatălui meu. A trecut atât de mult timp de la ultima întâlnire și aceea s-a sfârșit groaznic. Rămân fără aer și mă smucesc de lângă el pentru a merge la fereastră.  O deschid mecanic, lăsând briza rece să-mi lovească chipul și să mă mențină în această încăpere. Îl simt în spatele meu și îmi oprește inima când își așază mâinile pe umerii mei. Rezervă câteva secunde prețioase pentru a-mi muta părul și să-mi dezvăluie urechea, aplecându-se apoi în dreptul ei.

          — Ți-am zis că voi rezolva totul, șoptește și mi se zbârlește pielea. Fac orice pentru familia mea, Laura, continuă și-mi aplică un sărut scurt pe gâtul și el dezgolit.

          Tresar și răsuflu puternic când pleacă de lângă mine. Mă întorc spre el stupefiată, chiar nu-și dă seama de efectul acțiunilor sale? Bineînțeles că și-a dat seama, e doar o plăcere să mă pună în scene inconfortabile și confuze.

          — Când? e tot ce-mi iese pe gură și primesc un zâmbet blând din partea lui.

          — Diseară. Te crezi aptă pentru asta?

          Îi arunc o privire urâtă, auzindu-i surâsul imediat după.

          — Am un copil cu tine. Sunt aptă pentru orice există în lumea asta, spun tăios când trec pe lângă el.

          Își proptește palma pe ușă când ajung în fața ei, blocându-mi ieșirea. Respirația lui devine mai proeminentă în ceafa mea, iar când corpurile noastre se ating nu pot să nu șuier. Mă răsucesc zăpăcită, izbindu-mă de privirea lui de jar. Îmi lipesc spatele de ușă, rămânând concentrată doar pe ochii lui ce-mi transmit clar că-mi va părea rău pentru ce am zis. Își ridică cealaltă mână și o așază lângă inima mea ce accelerează ca o nebună la atingerea lui.

          — Ești destul de aptă să-mi reziști, Laura? Nu minți, îmi voi da seama imediat, spune și face un semn cu ochii spre mâna de pe pieptul meu.

          Înghit în sec când își lipește vârful nasului de al meu.

          — Încetează, nu te juca cu mine, îl atenționez mai mult șoptit și rânjește.

          Simte sub palma lui cum pieptul mi se umflă și dezumflă într-un ritm anormal, făcându-i rânjetul să se imprime pentru mai mult timp pe buzele lui.

          — Nu asta facem de când ne-am întâlnit?

          Tonul lui ciudat îmi agravează starea. Aș fi vrut să-i răspund și să neg vehement prostia spusă, dar buzele-mi sunt pecetluite. Privirea i se intensifică când nu primește un răspuns și se înghesuie și mai mult lângă mine. Sar peste o respirație și-mi mut privirea din ochii lui cu convingerea că mă va ajuta să ies din capcana întinsă. Mă întorc cu capul spre mâna lui ce se sprijină în ușă, încercând din răsputeri să trec cu vederea peste moment, însă fiecare respirație a lui pe chipul meu mă face să-mi pierd sensul.

          — Nu ne-am jucat cu focul, Laura? murmură lângă urechea mea.

          Un fior îmi traversează întreg corpul și închid ochii. Eu am pornit asta, un sărut și am reaprins o pasiune ce ne va înghiți pe amândoi. O pasiune ce ne face rău în final, ce aduce doar suferință cu ea. Îmi rotesc capul, întâlnindu-i privirea cu o sclipire aparte. Sclipire pe care o voi stinge înainte să aducă cu ea infernul.

          — Și am ars de fiecare dată. Amândoi.

          Zâmbește, ignorând cu intenție toate semnalele transmise de mine. Le-a perceput la perfecție, dar nu are de gând să se îndepărteze. Cel puțin până nu-și va termina demonstrația.

          — Nu mă poți repara.

          Mă încrunt ușor fără să înțeleg de ce a fost necesar să trezească atât de multe senzații între noi ca apoi să vrea să mă îndepărteze.

          — Nu mă poți alunga, răspund hotărâtă și-și mărește ochii.

          — De câte ori vei arde de vie până îți vei învăța lecția? Nu te pot iubi, n-am s-o fac niciodată.

          Mă blochez, înghițind amarul vorbelor sale. Îmi plimb ochii de-a lungul fiecărei trăsături a chipului său, dar nu pot găsi explicația dorită. Îmi cobor privirea și remarc că mâna lui a rămas pe pieptul meu. A simțit de data asta efectul otrăvii sale, altfel n-ar avea expresia asta. Își înlătură mână, sătul de consecințe și suspină zgomotos.

          — Atunci pleacă, spun cu dificultate, făcându-l să-și țintească privirea spre mine. Dacă nu mă poți iubi... pleacă din viața mea, continui în prag de plâns.

          Sesizează ochii mei înlăcrimați și fața i se schimbă. O umbră se lasă peste el și trasează o distanță considerabilă între noi. Răsuflu puternic când influența lui se risipește în cameră și mă lasă să respir. Dar nu pentru mult timp. Îmi aranjez ținuta doar pentru a scăpa de contactul vizual, însă tot se va întâmpla. Știu asta căci am sentimentul specific când mă privește. Uitătura lui mă lasă fără vlagă când mă uit spre el. L-aș putea asemăna lejer cu o statuie, nemișcat și cu o privire pătrunzătoare. Dar mai ales rece. Temperatura a scăzut în cameră, aș fi dat vina pe fereastra deschisă, dar răcoarea asta este diferită. Nu-mi intră doar în piele, îmi străpunge inima.

          — Dă-te din ușă, spune pasiv-agresiv, făcându-mă să realizez că nu m-am mișcat niciun centimetru din poziția în care m-a lăsat.

          După un moment de analiză, mă lipesc mai bine de ușă și-mi ridic bărbia.

          — Nu.

          Pufăie și-și cuprinde tâmplele în mână, masându-le. Revine la poziția inițială, dar cu mult mai indignat.

          — Cum vrei să plec dacă nu te dai din ușă?

          Întrebarea lui e logică, dar nu-l bag în seamă. Din vina ciudei că n-a încercat să cumpănească o altă variantă.

           — Nu vei pleca până nu-ți spun eu.

          Fruntea lui se încrețește și rămâne mut. Dacă nu-i este nici măcar un pic greu să plece și să mă lase în urmă, măcar să plece cu o durere zdravănă de cap.

          — M-ai amețit, Laura. Îmi spui să plec, acum să nu. E enervant, zice agasat și zâmbesc, inducându-l în eroare mai tare.

          Îmi reazăm capul de ușă, privindu-l amuzată când devine mai agitat.

          — N-am zis să nu pleci, am zis că nu vei pleca până nu-ți spun eu. Dacă nu vrei să aștepți, caută altă ieșire, își arcuiește sprânceana și privește în jur.

           — Pe unde ai vrea să ies, pe geam? spune cu ironie și zâmbesc.

          — Da.

          Stă imobilizat câteva secunde, consternat de mine. Pufnește nervos și-și trage de sacou să-l aranjeze mai bine.

          — Până aici, nu suntem copii. Dă-te din ușă! ridică tonul când se întoarce lângă mine.

          — Dă-mă la o parte, îl provoc și suflă nervos. Mă poți atinge fără să vrei să mă tragi mai aproape, Daniel? îl iau prin surprindere, uitându-mă la el prelung, și începe să rânjească când demonstrația s-a întors împotriva lui.

          — Ești șireată, replică amuzat. Joci mai murdar decât mă așteptam, continuă și pufnesc.

          Mă trag de lângă el când întinde mâna să mă atingă.

          — Poți pleca acum, spun, privindu-l fix.

          Zâmbetul lui piere când întâlnește ochii mei fulgerători. Pentru mine nu este totul un joc. Dacă în ochii lui sunt doar cea care-i poartă copilul și o distracție, prefer să-mi trăiesc dragostea neîmpărtășită fără mărunțișurile sale. Aprobă din cap când pricepe ce se întâmplă și deschide ușa. Rămâne în prag și-și îndreaptă capul spre mine.

          — Nu voi pleca.

          Îmi ridic ochii mirați în ai săi doar pentru a-l vedea cum ridică din umeri degajat și apoi dispare. M-a lăsat într-o confuzie totală. Ce a vrut să spună? Nu va pleca pentru că mă poate iubi? Oftez și-mi duc mâna la burtă. Băiatul meu e singurul care mă mai menține lucidă.

           Încalț adidașii sub privirile atente ale lui Daniel și chiar dacă a devenit mai greu să mă aplec, nu-i cer ajutorul. Îmi feresc ochii de ai lui când devine puțin impacient, îndreptându-mi postura când termin cu încălțările. Scot un sunet de ușurare că am reușit pe cont propriu, apoi deschid ușa de la intrare. Dau să înaintez, dar Daniel mă oprește când îmi apucă încheietura. Întorc capul în direcția lui și văd motivul. Ținea în mâna sa o jachetă pentru mine. Mă abțin să zâmbesc, chiar dacă este un gest drăguț. Nu-mi va trece supărarea atât de ușor de data asta.

          — E destul de frig afară, mă lămurește și-l aprob tacit.

          Mă ajută să îmbrac jacheta și-mi face semn să merg la mașină. Continui să nu-i confer atenție, așezându-mă în scaunul din dreaptă fără să-i acord măcar o privire. Închei centura de siguranță și-mi lipesc spatele de scaun, îmi fixez atenția în partea opusă lui, concentrându-mă pe priveliștea pasageră. Pentru a-mi astâmpără instinctul de a mă uita la el, încerc să găsesc asemănări între peisaje cu siguranța că este imposibil să găsesc una.

          — Ostilitatea ta nu va schimba nimic, Laura.

          Pufăi și rezist impulsului de a mă întoarce spre el și să-i arunc o privire urâtă. Tocmai, cunosc prea bine că nu se va schimba nimic. Nu voi mai fi afectuoasă cu o persoană care nu-și dorește asta și nu simte nimic dacă îmi primește afecțiunea sau nu. Îmi împreunez mâinile la piept precum un copil bosumflat fără să-i acord importanță. Pot simți enervarea lui, totuși amestecată cu amuzament. Ce găsește amuzant?

          — Tratamentul tăcerii? întreabă, dar nu-mi mut privirea de pe geam. Am înțeles.

          O reflexie difuză a lui se poate observa în geam, iar amuzamentul pe care-l auzeam nu se vede pe chipul său. Pare cu adevărat deranjat de încăpățânarea mea. Mă relaxez, eliberând strânsoarea de la piept și oftez zgomotos pentru a-i atrage atenția. Ochii săi negri se întorc instantaneu spre mine și peste câteva momente realizează că l-am privit în tot acest timp cu ajutorul geamului. Zâmbește și oprește mașina lângă o căsuță modestă dintr-un cartier sărăcăcios. Intuiesc că aici l-a chemat pe tatăl meu, e la mintea cocoșului.

          Coboară și arată statura impozantă tuturor curioșilor ce stăteau cu câteva curți mai încolo, savurând pe îndelete niște semințe de floarea soarelui alături de o bârfă bună. Fac contact vizual cu oamenii simpli, adunați la o reuniune amicală și rămân fără posibilitatea de a mă mișca. Un dor își face drum cu precizie în sufletul meu, dorul cinelor alături de bunicii și părinții mei. Glumele nesărate ale bunicului Marin, privirile pline de scuze ale bunicei Nela datorită glumelor soțului ei. Povestirile bunicii Maria despre tot felul de lucruri, privirile drăgăstoase ale mamei și zâmbetul larg și caracteristic a tatălui meu. Atunci am fost cu adevărat norocoasă, dar n-am știut să apreciez decât când am pierdut totul.

          — Vino cu mine, întinde mâna spre mine și îmi ațintesc ochii în ai săi.

          Unde m-a dus alegerea asta de fiecare dată? Am mers orbește cu el oriunde a vrut să mă ducă. Am avut încredere până și în seara când am fost la hotel. M-am încrezut în privirea lui hotărâtă și zâmbetul discret pe care-l arată doar când mă lasă fără grai. Adoră puterea, iar eu i-am acordat-o pe toată asupra mea. În final, am rămas doar cu el. Mult spus el, o parte din el.

          Cobor de una singură fără să-i dau mâna și pufnește amuzat, lăsând-o pe lângă corp. Privirile se îndreaptă aproape instantaneu asupra noastră, iar șușotelile lor ajung la timpanele mele chiar dacă nu le pot desluși conținutul. Aud un mârâit slab din partea lui Daniel și mă încrunt, privindu-l pierdută. Îmi apucă mâna dintr-o dată și-i aplică un sărut ferm care le închide gura celor ce se apucaseră să șoptească. Abia atunci am realizat că el a auzit ce spuneau. Am rămas cu mâna într-a lui, incapabilă să mai fac un pas moment în care mâna lui libera mi-a cuprins ceafa și m-a tras cu delicatețe până când frunțile noastre se contopiră.

          — Rămâi cu mine, micuța mea, o rosti de parcă anticipă atacul meu de panică.

          M-am uitat în ochii lui și am respirat printre buze. Este atât de aproape, dar atât de departe. Instinctul mă forțează să-l iau în brațele mele și să nu-i mai dau drumul vreodată, dar logica mă oprește. Oricât de puternică ar fi strânsoarea mea, mi-ar aluneca printre degete. Auzi cum respirația mea a devenit mai grea și-mi eliberă încheietura doar pentru a-și muta mâna pe obrazul meu.

          — Aș rămâne cu tine, Daniel, replic adâncindu-mă în negura ochilor săi. Aș rămâne dacă m-ai iubi, aș înfrunta pe toată lumea, mărturisesc sub suspinul lui.

          Îmi sărută creștetul cu o părere de rău ce am resimțit-o până în inimă. Mi-am închis ochii când am simțit lacrimile ce năvăliră în ei. Am obosit să plâng, iar el a obosit să-mi audă suspinele. Îmi prinde capul în mâini și mă privi direct în ochi.

          — Crezi că nu te-aș iubi dacă aș putea, idioato? am rămas mută, dar el zâmbi. Dacă aș ști că te-aș putea iubi, nu ți-aș mai da drumul niciodată, Laura. În mine, înăuntrul meu, e ceva defect. Problema n-a fost niciodată la tine, ci la mine. N-o să te las să-ți pierzi viața în încercarea de a repara ceva ce nu poate fi reparat.

          Zâmbi amar și în ochii lui am văzut pentru prima oară lacrimi, chiar dacă n-ar recunoaște niciodată. Am clătinat din cap în încăpățânare și i-am prins capul în același mod, silindu-l să fie atent la mine.

          — Dacă mi-ai acorda o șansă, chiar și una mică... ți-aș dovedi că nu este așa! îmi acoperă mâinile cu ale sale și le îndepărtă totuși cu o ezitare minusculă.

          — Nu te amăgi singură, abordă un ton sobru ce-mi îngheță inima. Haide, mergi înăuntru, voi fi chiar aici când se va termina, am căscat ochii și am înghițit în sec.

          — Nu vei intra cu mine?

          Zâmbi la rugămințile din ochii mei și mă dezaprobă. Inima mi s-a strâns și sângele a încetat să-mi curgă prin vene. Nu mi-e teamă de tatăl meu, dar rușinea îmi pietrifică sufletul. M-am îndepărtat nesigură de el și am intrat în casă cu o tensiune ciudată în capul pieptului.

          Am început să mă plimb frenetic de-a lungul îngustei sufragerii în așteptarea tatălui meu. Fiecare minut a devenit o săgeată ce se înfige în spatele meu, frângându-mi aripile deja rupte. A intrat furtunos pe ușă, pregătit pentru o luptă, dar se opri când m-a văzut pe mine. Privindu-l, mi-am dat seama că nu mai eram îngerul ce am fost odată în ochii lui. Am tras aer în piept când mi-am simțit inima că sângerează și am încercat să am un contact vizual direct cu el, dar nu pot.

          — Laura? Ce cauți aici? chipul i se îmblânzi și păși spre mine.

          Atunci am înțeles. Daniel m-a păcălit încă o dată. A omis să-mi spună că tatăl meu nu avea nici cel mai mic habar că mă va întâlni pe mine. Am început să râd la naivitatea mea ce-l băgă mai tare în confuzie pe cel dinaintea mea.

          — Nu știu ce aș putea să spun, spun înfrântă și oftă.

          Ochii lui au coborât instant spre umflătura abdomenului meu. Am încercat s-o ascund, dar privirea sa întristată m-a făcut să mă opresc.

          — N-am vrut să fii singură, Laura.

          Încuviințez, deși cuvintele sale mi-au picat greu.

          — Te iert, tată. Nu tu ești cel vinovat, în primul rând. N-am fost singură.

          Rămâne nemișcat, apoi își drege glasul.

          — Vreau să dăm uitării totul, vreau să înțelegi că ai aflat jumătăți de adevăruri. Vreau să știi că viața ta nu e o minciună! Îmi vreau fiica înapoi, Laura, și-mi vreau și nepotul.

          Am închis ochii, dar nu mi-a înăbușit lacrimile. Jumătăți de adevăruri? Asta nu e doar o altă confirmare că Daniel nu m-a mințit? Nu mi-am imaginat vreodată că o să-l pot vedea ca pe un mincinos pe cel care m-a crescut atât de mulți ani. Poate că nu este tatăl meu biologic, dar m-a iubit precum unul.

          — De ce? De ce m-ați ascuns de Mircea Avram?

          Își pleacă capul cuprins de mâhnire. Ridică privirea cu frustrare și vine în fața mea. Își împreunează mâinile și mă privi cu disperare. Pot citi în ochii lui că nu vrea să dezgolească această poveste, dar e trecutul meu și e dreptul meu să-l cunosc.

          — Mircea Avram nu e tatăl tău, Laura! aproape se răsti și am rămas înmărmurită. E un mizerabil ce a supt viața din mama ta până am salvat-o!

          — De ce nu mi-ați spus că ați fost căsătoriți cu alte persoane? Știi cine a fost fosta ta soție, tată? E mama lui Daniel! i-o arunc în față și se dă în spate, căzând brusc pe gânduri.

          — Anca? îi spune numele și mi se zbârlește pielea. Laura, eu și Anca nu ne-am iubit niciodată, a fost o căsătorie condiționată. La fel și cea a mamei tale! se apără și mă reazem de masa din încăpere ca să nu cad. Nu ți-am spus pentru că am vrut să te protejăm! Ești copilul nostru, să-ți facem rău cu asemenea povești nu s-a pus problema niciodată!

          Un suspin prelung mi se strecoară printre buze când înțeleg că m-am pripit. Mi-am pus părinții la zid pentru el, pentru ceea ce credeam adevărul absolut. Ochii blânzi ai tatei nu mă părăsesc și devin îngrijorați când ochii mei devin sticloși. Încă sunt furioasă, mi-au ascuns atât de multe. Chiar mi-au vândut imaginea familiei perfecte. Dar nu suntem nici măcar aproape de cuvântul perfect, nu-i așa? Îmi unesc privirea cu a lui și chiar și descurajat încearcă să pară stăpân pe sine. Asta înseamnă să fii părinte? Să fii un stâlp de susținere când totul se clatină chiar dacă n-ai habar pe ce planeta ești. Chiar dacă cutremurul a cauzat să cadă pe tine greutatea cea mai mare, provocând o rană adâncă și dureroasă. Dar n-o poți arăta. Nu când și pe copil l-a zgâriat un pic din greutate.

          — Laura, nu poți judeca ce nu cunoști, mă sfătuiește pe un ton cordial și clatin din cap. Vine lângă mine și-și așază mâinile pe brațele mele. Poate că eu și mama ta n-am avut relația perfectă, dar ne-am iubit și ne iubim până la infinit. La fel te iubim și pe tine. Nu lăsa pe nimeni, dar nimeni, să te facă să te îndoiești de asta.

          Am căutat confort în ochii săi și l-am găsit. Am zâmbit cu jumătate de gură și mi-am ferit privirea. Acțiunile mele de până acum mă jenează. Dacă aș fi fost în locul tatălui meu, nu m-aș fi iertat vreodată, dar el îmi zâmbește și mă privește la fel ca în trecut. Chiar și după tot ce s-a întâmplat.

          — Tată, te-am mințit, spun dintr-o dată, luându-l prin surprindere. Nu m-am îmbătat și am rămas însărcinată cu un oarecare—

          — Nu-mi spune, Laura. Te rog, nu continua ideea, mă întrerupe, alintându-mi obrajii cu degetele sale excesiv

          Îl opresc și mă trag de lângă el, fixându-mi privirea în ochii lui. Un gol imens mi se formează în stomac și picioarele îmi devin ușoare, dar oricât de greu devine, nu-mi desprind privirea de pe tatăl meu.

          — Am rămas însărcinată cu Daniel Alecsandrescu.

          Cuvintele au plecat ca o săgeată spre el și a închis ochii la impact. Își acoperi fața cu mâinile, frecând-o de câteva ori ca să rămână calm. Se întoarce la privirea mea și afișă o înțelegere știrbită.

          — Este în regulă, draga mea. Trecem și peste asta, mă încrunt când vine să mă îmbrățișeze și mă dau în spate.

          De ce o spune de parcă este cel mai rău lucru din lume? Poate că Daniel este rece, dar are și părți bune. Atât de bune de provoacă dependență și accepți orice până apar din nou.

          — Tată, nu înțelegi, o spun de parcă asta l-ar lămuri. N-a fost o simplă aventură.

          — Laura, omul acela ne urăște pe toți, replică chinuit de afirmațiile mele.

          — Nu și pe mine! i-o tai rapid și rămâne tăcut.

          Se holbează la mine ca la o nebună în timp ce gândește ceva. Înghite în sec și vine să-mi cuprindă umerii. Mă face atentă la el și oftează.

          — Asta nu e iubire, fata mea. Nu te amăgi singură, încearcă să mă convingă cu o notă de alarmare în glas.

          — Nu, nu mă iubește. Știu asta, mă resemnez, mutându-mi privirea o clipă. Dar eu îl iubesc, îl iubesc suficient pentru amândoi! continui hotărâtă, pătrunzându-l cu privirea prin piele.

          Mi-a fost atât de greu să car în suflet gândurile astea. Acum că le-am spus, am devenit mai ușoară. Am zâmbit sfidător, obținând doar dezaprobare. Strânse mai tare umerii în mâinile lui și mă privi intens.

          — Nu spune prostii! Nu poți iubi un om care vrea să facă rău familiei tale! o lacrimă căzu când am înțeles că de fapt chiar asta fac.

          Strălucirea din ochii lui păli și am realizat căderea liberă în care mă aflu. Daniel m-a împins în prăpastia asta, știind că nu voi mai putea să tac. Inima nu-mi mai permite să țin secret. În final, chiar s-a răzbunat pe tatăl meu. Dar n-a cunoscut sau nu i-a păsat că s-a răsfrânt și pe mine.

          — M-a făcut să mă îndrăgostesc de el și m-a umilit, doar pentru a se răzbuna pe tine! mărturisesc în prag de plâns. Dar îl iubesc, îl iubesc atât de mult!

          Declarația mea l-a emoționat pe tatăl meu. Câteva lacrimi îi ocupă chipul când a venit să mă ia în brațele sale. Îmi ținu capul lipit de umărul lui când hohotele mele de plâns au devenit zgomotoase și începu și el să respire greu. Îmi sărută creștetul capului, șușotind sunete pentru a mă liniști.

          — Îmi pare rău, îmi pare atât de rău! rostesc cu greu printre suspine. Dacă i-aș putea dicta inimii ce să simtă, aș face-o! îmi ridică capul pentru a-mi vedea chipul. Jur că aș face-o, tată! îmi face semn să mă opresc și-mi șterge lacrimile de pe chip fără să realizeze că eu le pot vedea pe ale lui.

          — Gata, fata tatei, gata. Liniștește-te, a trecut, gata, continuă să repete și dau ascultătoare din cap ca un copil.

          Îmi șterge obrajii din noi cu un zâmbet blând, apoi se apleacă să-mi sărute fruntea.

          — Nu e vina ta, e vina lui. Va da socoteală pentru fiecare lacrimă de-a ta, îți promit. Tu ești copilul meu, orice s-ar petrece, te voi iubi până la moarte.

          Mă îmbrățișează iarăși, dar cuvintele lui au trezit o neliniște în mine. Gândul că Daniel ar păți ceva mă făcu să mă agit, dar m-am abținut să arăt asta. Pe lângă că sunt epuizată, nu vreau să-l supăr mai tare pe tatăl meu. Mi-am afundat nasul în scobitura gâtului lui și am rămas acolo, liniștindu-mă când am simțit mirosul lui din copilărie. M-am refugiat în amintirile mele și toate gândurile negre au dispărut.

          — Mergem acasă? întrebă dintr-o dată și m-am blocat.

          — Eu... eu nu pot, răspunsul meu îl confuză. Mai bine digerăm noaptea asta și vorbim mâine, nu?

          Mă privi preț de câteva clipe și apoi clătină din cap ușor descurajator.

          — Te duci la el, nu-i așa? tonul lui m-a făcut să înghit în sec.

          — Vreau să vorbim mâine, evit întrebarea, dar răspunsul e evident. Te iubesc, tată, replic pregătita să plec.

          Murmură un răspuns și mă lăsă să-i sărut obrazul. Am răsuflat cu putere când m-am lovit de aerul rece de afară. Oamenii ce bârfeau la câteva curți distanță au dispărut subit, iar mașina lui Daniel nu este nicăieri prin preajmă. Îmi trec privirea peste toată strada, căutând indicii despre locația lui și rugându-mă în gând să vină mai repede, cel puțin înainte să dea nas în nas cu tatăl meu după ce i-am confesat tot răul produs. Nu doar că i-ar arunca câteva cuvinte vulgare, ci l-ar omorî pentru durerea mea. Ar avea un gram de dreptate în toată povestea asta, sunt fiica lui. La fel aș face și eu pentru băiețelul meu. Acum că o să devin părinte la rândul meu, îmi vine mai ușor să-i înțeleg. Copilăria pe care mi-au oferit-o? I-o doresc fiecărui copil, nu doar la al meu. Presărată doar cu bucurii, excursii, râsete, afecțiune și iubire. S-au dat peste cap ca să fie cei mai buni, iar eu am trecut cu vederea peste toate sacrificiile lor. 

          Mașina neagră a lui Daniel apare și mă urc imediat ce oprește în dreptul meu. Fac un semn din mână să plece și mă ascultă fără să aducă un comentariu caracteristic lui. Trag aer în piept și-l eliberez zgomotos, atrăgându-i atenția absolută.

          — Ce s-a întâmplat acolo? îmi întorc privirea spre el, săgetându-l cu ea.

         — Nu i-ai spus că se va vedea cu mine, se aștepta la cu totul altceva! Nu l-ai păcălit și pe el, m-ai păcălit și pe mine! îl acuz și pufăie iritat pe nări.

          Virează brusc la dreapta și frânează, aruncându-mi una dintre cele mai urâte priviri pe care le-am văzut vreodată. Furia lui spontană mă ia pe neașteptate, n-o să mă pot obișnui niciodată cu firea asta a lui.

          — Nu te-am păcălit, nu m-ai întrebat. Ai petrecut destul timp lângă mine ca să știi cum procedez în asemenea situații! se rățoiește la mine și îmi strâng buzele într-o linie subțire.

          Am aprobat fără să mai adaug altceva și a reluat drumul spre casă. Focul din ochii lui mi-a străpuns prin oase, lăsându-mi o senzație oribilă în urma lui. Mă foiesc în scaun pentru a scăpa de disconfortul apărut, dar nu mă ajută. Ajungem în dreptul casei și cobor înainte să-mi spună el s-o fac, deplasându-mă direct spre  ușa de la intrare. Mă oprește când îmi apucă antebrațul, aducându-mă sub nasul lui.

          — Nu-mi face plăcere să fiu dur cu tine, Laura, spune cu o părere de rău vizibilă în glas fără să-și mute ochii din ai mei.

          Mă las absorbită de întunericul ce-i dansează în pupilă, retrăind conversația cu tatăl meu. Șuier puternic și-mi trag antebrațul din mâna lui pentru a mări distanța dintre noi. Îmi îndrept coloana, uitându-mă descurajată spre el. Spunându-i adevărul tatălui meu, l-am trădat pe Daniel. Gândul la consecințe nu-mi permite să mai fac pe grozavă, rămân nemișcată speriată de ce reacție ar putea cauza vestea asta.

          — I-am spus totul, spun grăbită fără să-l scap din privire.

          Mă măsoară din priviri, creându-mi un disconfort ciudat în stomac apoi se apropie de mine, poziționându-se în așa fel încât doar pe el îl pot vedea. Întunericul ce-l înconjoară devine mai prezent, pregătit să mă înghită la prima mișcare, de aceea nu îndrăznesc să-mi mișc nici măcar un mușchi.

          — Ce ai făcut? întrebarea lui are o tentă amenințătoare sub ea.

          Înghit în sec, simțindu-i furia ce se îndreaptă direct spre mine.

          — Am spus totul, mă repet și rămâne înghețat, aruncându-mi o privire pe care n-o pot pricepe.

          Clatină din cap că a înțeles și-și strânge maxilarul în același timp în care îmi aruncă o privire urâtă. Nu rostește nimic și se îndreaptă spre hol fără să știe că ochii lui au spus mai multe decât ar fi putut el s-o facă vreodată.

          — N-ai să spui nimic? întreb și rămâne pe loc. Nu ești supărat? Spune ceva! îl îndemn și el suspină enervat.

          — Sunt supărat pe tine, dar știam că se va ajunge aici.

          Mă încrunt.

          — Dacă știai de ce ești supărat?

          Răsuflă și vine spre mine.

          — Pentru că am crezut că poate va fi diferit! se răstește cu arătătorul îndreptat către mine. Am crezut că sentim..., se întrerupe singur, abținându-se cu greu.

         Îmi ridic bărbia pentru a fi mai aproape de el, luându-i starea asupra mea.

          — Ai crezut că sentimentele mele mă vor opri? completez repezită, dar ia postura unei statui. N-am să-mi alung familia niciodată, Daniel, chiar dacă te iubesc nebunește!

          Ochii i se măresc puțin, analizându-mă secunde bune. Aleg să plec când înțeleg că nu voi primi vreo replică din partea lui. Îmi întorc capul înainte să trec în cealaltă încăpere și-l observ cum mă privește când plec, văd pe chipul lui că ar fi vrut să mă oprească, dar s-a reținut. Scot un suspin scurt în dezaprobare și merg în camera mea. Abținerea lui ne face rău amândurora.

Un nou capitol!
Sper că v-a plăcut!

7254 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!