》Daniel《

          Limbile ceasului de la mână încetinesc mai mult cu fiecare minut, special pentru a-mi pune răbdarea la încercare. Îmi mut privirea înainte să mă las pradă senzațiilor care mă încearcă puternic, găsindu-mi o scăpare în analiza amănunțită a tot ce se află în jurul meu. Dar nu mă ajută, cum ar putea să mă ajute? Decorul anost n-are nicio șansă s-o îndepărteze pe Laura din mintea mea, minte pe care a acaparat-o fără efort. Ultimele sale cuvinte înainte să coboare din mașină îmi perindă prin toate colțurile minții, trezind o neobișnuită neliniște în mine. Neliniște care naște o confuzie la rândul său. Confuzie pentru că nu înțeleg de ce simt ceea ce simt, până acum nu mi-a păsat despre ceea crede. Declarația ei de dragoste a schimbat lucrurile mai mult decât am prevăzut, dar n-am nicio idee de ce. Știam că e îndrăgostită, știam că ține la mine, dar s-o aud spunând asta a declanșat ceva inexplicabil în mine. Stau acum și gândesc că mai bine nu-mi spunea! Aș fi fost mai lucid acum, n-aș fi privit agitat și pierdut spre o alee cu speranța că va apărea din secundă în secundă.

          Pufnesc pe nări iritat de propriul comportament și decid să ies din mașină pentru o gură de aer proaspăt, până la urmă acesta este medicamentul recomandat de toți. Inhalez aerul răcoros și-i permit să-mi ofere iluzia că mă calmează, dar intuiția aproape-mi urlă în față că nu este în regulă ceva. Confuzia este acompaniată de amenințare acum. De ce mă simt amenințat? Nu poate fi din vina Laurei, ea nu s-ar clasa niciodată la a fi o amenințare. Chiar dacă a fost o vreme când asta a fost tot ce și-ar fi dorit. Îmi vâr mâinile în buzunar și mă sprijin de portieră, lăsându-mi capul pe spate când expir zgomotos pentru a-mi elibera corpul de o tensiune ce continuă să se adune înăuntrul meu fără nicio explicație. Întrebări inutile își fac loc printre afirmațiile ei, asaltându-mă la rândul lor. Oare a ajuns cu bine în casă? Aceasta este singura care se evidențiază tot mai mult dintre restul. Gândul la posibilitatea ca ea să fie rănită din nou îmi face inima să sară o măsură spre surprinderea mea. Ce se întâmplă cu mine? Înainte să investighez mai mult stările noi pe care le experimentez, aud un trosnit în spatele meu și-mi îndrept poziția, plimbându-mi privirea precaut în jur. Îmi joacă auzul feste? Sau Laura are chef de glume? Nu e stilul ei. Pășesc spre tufișurile din fața mea când un sunet similar este produs.

          Nu-mi pot alunga gândul că există un pericol. Numește-o anxietate sau paranoia, dar capitulez înaintea intuiției. Mut crengile cu mâna, fiind mai mult decât pregătit să găsesc un individ, dar singura inculpată este o pisică speriată de mine ce țâșnește din tufișuri și se grăbește spre o altă ascunzătoare. Răsuflu ușurat, dar acea senzație n-a fugit odată cu amărâta de pisică.

          Luciano, aud în timpane precum o șoaptă și tresar, privind instinctiv spre alee. Ce mama naibii? Nu-mi pot pierde mințile acum, oricât de mult m-ar chinui subconștientul meu. Laura depinde de mine. Ea e în acea casă, riscându-și relația cu părinții ei și viața pe care a avut-o înainte de mine, iar eu mă îngrozesc singur cu fantasme. Nici măcar nu îndrăznesc să mă gândesc că poate e real ce gândesc și el ne-a urmărit cu intenția de-a ne face rău. Refuz să accept o astfel de realitate. Îmi îndrept atenția din nou spre ceas care-mi indică că a trecut mai mult de o jumătate de oră. De ce durează atât de mult? Întârzierea ei doar îmi amplifică starea. Oare a simțit și ea asta?

          Îmi revin în simțiri când aud un sunet înfundat pe care l-aș fi ignorat dacă nu-mi provoca inima să bată mai rapid.

          Alerg spre sursă, dar mă trezesc într-un loc la fel de pustiu ca acela din care am plecat. Sau asta credeam. Observ foile de la picioarele mele, una fiind destul de ghinionistă încât s-o calc și mă încrunt. Mă aplec asupra lor, ridicând una din ele și simt cum mi se strânge stomacul când o citesc fugitiv. Sunt documentele pe care am rugat-o pe Laura să mi le aducă! Constat după ce mai revizuiesc încă două pagini aruncate. Ce s-a întâmplat și cel mai important: unde e Laura? N-ar fi aruncat foile și fugit pur și simplu. Privesc rătăcit în jur măcar după un indiciu, dar paginile din mâna mea sunt singurele care țintesc spre o bănuială. Îmi închid ochii strâns — când multiple emoții puternice mă atacă și pun stăpânire pe mine — în speranța deșartă de a-mi păstra controlul. Control pe care-l simt cum mi se strecoară printre degete, pierzându-se pe asfalt. Respirația mea neregulată, fiind sunetul ambiental care-l acompaniază în cădere.                A luat-o... ajung la concluzia care-mi răpește respirația cu totul pentru secunde bune. Mi-am încălcat unica promisiune făcută și e doar din vina lui, din nou! Nu-l voi lăsa să repete istoria, nu voi permite de data asta.

          Fug într-un suflet spre mașină, grăbindu-mă să ajung acasă când pornesc motorul. Poate că pe Laura a reușit să mi-o ia pentru scurt timp, dar pe Iulia nu va avea șansa s-o facă. Chiar dacă a aflat totul, chiar dacă își va da silința s-o localizeze și nu va ezita să-i facă rău, eu voi fi acolo să-l opresc de fiecare dată. Datoria mea de frate. Și acum și de tată. Trebuie s-o găsesc pe Laura înainte să-i facă rău. Apăs accelerația până la podea, simțindu-mi inima cum pompează sânge în fiecare celulă din corpul meu. Nici măcar nu mă mai privește propria mea starea, în momentul actual e irelevantă. Iulia și Laura sunt cele mai importante acum, și dintotdeauna.

          Frânez brusc, coborând din mașină în câteva clipe pentru a mă grăbi să ajung în casă. Intru zbuciumat în casă, privind cu o strângere de inimă în jur doar pentru a expira ușurat când înțeleg că aici totul este la fel cum am lăsat. Pașii mei grei se aud când îmi folosesc toată viteza până în fața camerei a Iuliei. Deschid ușa cu prea multă putere ghidat de panică, făcând-o pe Iulia să sară din pat, privindu-mă buimacă cu palma așezată pe pieptul care i se umflă și dezumflă prea rapid și prea intens.

          — Ce s-a întâmplat? tonul puțin tremurat și chipul ei acoperit de consternare mă fac să suspin.

          Suspin deoarece știu că sunt nevoit să-i ascund adevărul. Îmi fac un drum întortocheat prin cameră, evitându-i ochii care-i caută pe ai mei cu disperare. Încerc să dau impresia de control, dar deznădejdea ei îmi confirmă că arăt exact contrariul. Îmi îndrept spatele, formând contactul vizual după care râvnea. Își plimbă pupilele de-a lungul întregului meu iris în căutarea unui răspuns. Răspuns pe care nu-l pot oferi.

          — N-am vrut să te trezesc. Întoarce-te în pat, mă eschivez, iar Iulia se încruntă.

          Privește în spatele meu la ușa larg deschisă, apoi se întoarce la chipul meu și mai nedumerită decât era. Anticipez întrebarea ei, dar cu toate astea mă rog în gând să n-o articuleze în cuvinte.

          Nu mă obliga să te mint, Iulia, îmi spun în minte, nescăpându-i din privire reacțiile.

          — Unde e Laura? închid ochii la auzul glasului său, simțindu-mă vinovat pentru ce urmează să fac.

          — E târziu, vorbim mâine dimineață. Haide, pune-te să dormi, o îndemn, atingându-i ușor brațul.

          Se încruntă din nou, îndepărtându-se cu câțiva pași de mine pentru a obține o imagine mai bună a feței mele.

          — V-ați certat iarăși, nu-i așa? presupune și oftez, încercând să-mi mențin starea temporară de calm.

          — Nu mai repet de multe ori, Iulia, rostesc, luând-o prin surprindere.

          — Așa este... deduce și-și aprobă bazaconia pe care a spus-o. Continui să rănești o fată care te iubește! mă mustră și pufăi iritat pe nări. Va fi mama copilului tău, merită măcar un gram de respect, continuă, dorindu-și să mai adauge câteva idei, dar se oprește când observă că-mi strâng pumnii și-i desfac.

          Un tic nervos de care nu mă pot desprinde.

          — Dormi, Iulia, repet cu ultimul strop de răbdare rămas și ies din cameră înainte să mă adâncesc mai mult în gaura neagră în care m-a aruncat propriul așa-zis tată.

          Ceasul de la mână îmi captează atenția iar, deșteptându-mă la realitate. O cursă contratimp, iar eu pierd minute valoroase, înecându-mă în stări cărora nu le găsesc noimă. Mă duc țintă spre birou, apelând numărul tuturor oamenilor care-mi pot oferi ajutor acum.

          Măsor camera la pas pentru a mia oară, simțind cum îmi pierd mințile și mai mult. I-am trimis pe toți să o găsească pe Laura, dar știu că e o vânătoare după cai verzi. Luciano nu poate fi găsit decât dacă dorește asta. Vorbim de un individ care s-a ascuns de poliție ani de zile. Și chiar și așa, dacă este o șansă la un miliard să fie găsită, o voi lua fără să clipesc. Laura și copilul pe care-l poartă sunt cele mai importante persoane din viața mea, iar o șansă infimă e mai bună decât să stau cu mâinile în sân.

          Ușa se deschide într-un final, Armand și Sandu arătându-și mutrele mohorâte de după ea. Expresii care-mi fac entuziasmul să piară în secunde. Sandu îi face semn lui Armand că ar fi mai bine să vorbească el, apoi își drege glasul:

          — Am epuizat toate resursele în căutarea ei, Daniel. Am căutat sub fiecare piatră, nu este de găsit. E ca și cum a intrat în pământ! indignarea îi poate fi auzită clar în glas. Îmi pare foarte rău, dar nu-ți face probleme, voi continua căutările chiar dacă fac înconjurul lumii!

          Remarca lui era menită să aducă măcar un zâmbet mic pe buzele mele, dar nu capătă nicio reacție din partea mea. Îmi așez palmele pe birou, sprijinindu-mi o mare parte din greutate în mâini când îmi plec capul extenuat.

          — Am găsit un singur lucru ciudat, ca un bilețel, vocea lui Armand mă face să-mi ridic privirea. Poate fi ceva codat sau să nu aibă nicio relevanță, Sandu a spus că ar fi mai bine să nu ți-l dăm pentru că e ambiguu, dar nu vreau să am pe conștiință că ar fi putut să ajute și am tăcut, explică, întinzând bucățica de hârtie spre mine sub privirile tăioase ale lui Sandu.

          Îi fac semn să tacă lui Sandu când încearcă să schimbe perspectivă redată de Armand, concentrându-mă pe hârtiuța din mâinile mele. Oricum nu mă interesează gândirea lui îndoielnică acum, știu că-mi dorește binele. N-am nevoie de scuzele lui.

          „Trecutul nu a murit. Trecutul nu e trecut. El ne aşteaptă... în cenușa amintirilor.”, citesc și recitesc mesajul criptic până când revelația mă lovește. Cu ani în urmă, când tragedia s-a petrecut și tatăl meu a fugit, totul mi-a revenit mie. Firma lui preaiubită pe care am ordonat să fie incendiată doar pentru a-i provoca puțin din răul produs de el.

          Remarc liniștea apăsătoare din cameră și-mi îndrept atenția spre cei doi care așteaptă cu sufletul la gură un răspuns.

          — Ai făcut bine că mi-ai dat asta, Armand. Mă descurc de aici, îi lămuresc pe grabă, fiind setat doar să ajung la ruina ce a rămas din firma aceea după ce-mi iau arma ascunsă în sertar.

          Sandu îmi apucă brațul când vreau să trec pe lângă el, reținându-mă.

          — Nu poți merge pe cont propriu acolo. Nu știi ce te așteaptă, mă avertizează, apoi își înlătură mâna.

          — Știu exact ce mă așteaptă, Sandu. Fii cu ochii pe telefon când voi reveni cu detalii, poți pleca. Tu rămâi cu sora mea  în casă, Armand. Ea doarme, n-o să te deranjeze, le ofer indicațiile finale și apoi merg fără nicio oprire spre locația subînțeleasă.

          Opresc lângă clădire, ieșind imediat din mașină pentru a mă grăbi spre intrare. Pășesc printre urmele vizibile lăsate de incendiu fără să simt nicio remușcare. La momentul acela am crezut că este răzbunarea perfectă, însă am înțeles după aceea că nu era nici măcar aproape de asta. N-a stins setea aprigă a răzbunării.

          Privesc de jur-împrejur în așteptarea ca el să-și facă apariția. Nu credeam că poate avea un impact asupra mea, dar inima care a tresăltat când i-a auzit pașii spune altă poveste. Un șir fragmentat de secvențe din copilărie mi se derulează în fața ochilor în timp ce pașii lui se apropie mai tare. Mă lupt cu mine să nu cedez și mă întorc pe călcâie doar pentru a da ochii cu omul care ne-a distrus viața. Vizibil mai bătrân, îmbrăcat într-un costum impecabil și sprijinit într-un baston decorat, pare rupt din filmele „Nașul”.

          Ne analizăm unul pe altul fără să trădam vreo emoție. Ce emoție poate fi între noi? În afară de ură, niciuna. Ochii lui cu aceeași cruzime încrestată în ei îmi provoacă un alt șir de momente neplăcute să iasă la iveală.

          — A meritat? tonul lui impunător mă aduce cu picioarele pe pământ.

          Îmi mențin poziția, nelăsându-l să vadă vreo emoție pe fața mea chiar dacă simt că pic în abis în interior.

          — Ai început un război cu mine. Un război pe care nu-l poți duce. A meritat? completează, crezând că nu m-am prins la ce se referă.

          — Elibereaz-o, i-o tai repede, făcându-l să-și ridice sprâncenele.

          — Ai adus-o pe amărâta asta între noi cu bună știință, știi că nu te pot ajuta.

          Pufnesc nervos, aruncându-i o ocheadă criminală.

          — Ea nu are nicio legătură cu ce se petrece în familia asta de doi bani. N-o băga la mijloc. Ce e între noi, e între noi și atât. Dă-i drumul! ridic tonul, iar el mă privește detașat, sprijinindu-se mai bine în baston.

          Mă privește atent, dezorientându-mă. Mișcă apoi din cap, amplificând ceața în care m-a ademenit.

          — Te crezi mai presus decât mine, concluzionează spre stupefierea mea. Mă privești cu ură de parcă tu n-ai putea face niciodată ceea ce am făcut eu, dar uiți un lucru: ești fiul meu, mă încrunt la balivernele lui, dar el nu mă bagă în seamă și rămâne serios. Sângele meu îți curge prin vene, păcatele mele și ale mamei tale la fel. Latura întunecată pe care ai văzut-o, zace și în tine, iar naiva pe care ai făcut-o să te iubească o va cunoaște de-a întregul. Bărbații ca noi nu sunt meniți să iubească, iubirea noastră distruge, iar tu o vei distruge pe ea.

          Mă lasă fără cuvinte monologul lui, nu pentru că ar fi adevărat, ci pentru că el chiar crede asta. N-aș putea fi niciodată ca el. Cu tot ADN-ul care ne leagă, el nu este tatăl meu și nu va fi vreodată.

          — Tu n-ai iubit pe nimeni, nici măcar pe tine. Ți-ai terorizat și dezbinat familia și apoi ai fugit prin viață. Am crescut de unul singur și am crescut-o și pe Iulia, tu ești nimic pentru noi!

          Ochii lui aruncă flăcări, întorcându-mă la dățile când intra pe ușă beat cu aceeași privire care anunța carnagiul.

          — Nu încerca să vorbești cu mine, nu poți repara nimic. N-o poți readuce la viață pe mama, nu-i poți vindeca rănile Iuliei și mie nu-mi poți alunga amintirile. Doar eliberează femeia însărcinată pe care o ții ostatică și întoarce-te la viața ta de rahat! Nu te vrea nimeni aici! mă răstesc când văd că începe să spună ceva, lăsându-l ca și mut.

          Rămâne tăcut fără să-și dezlipească privirea de pe mine doar pentru a pufni amuzat după. Șocul meu e sesizabil, cum poate să zâmbească? Cum poate să râdă? Trebuia să mă aștept la asta, sadismul lui atinge cote maxime.

          — Ai crescut atât de mult, replică după ce se liniștește. Te-ai transformat într-un adevărat bărbat, pregătit de luptă, sesizez ironia din glasul lui ce doar mă enervează.

          Pufnesc iritat și scot arma, îndreptând-o spre el. Nu tresare nicio secundă, chiar dacă viața lui e în pericol. Rămâne nemișcat, privindu-mă neimpresionat.

          — Dă-i drumul Laurei! îl avertizez pentru ultima oară, iar el suspină.

          Mișcă dezaprobator din cap, venind mai aproape de mine, rămânând câțiva centimetri între el și pistol.

          — O să mă omori acum, Daniel?

          Răspund întrebării lui, așezându-mi mai bine degetul pe trăgaci. Din ochii noștri pornesc doar săgeți, duelându-ne pentru victoria finală: putere. Control, putere și dominanță, toate sunt puse în joc. Dacă-l pot înfrânge în propriul joc, Laura e ca și salvată.

          — Crima îmi curge prin vene, nu-i așa? aciditatea mea îl face să rânjească.

          — Dacă eu mor, atunci cum o vei găsi? întrebarea lui sparge iluzia că eu sunt în avantaj.

          Zâmbește batjocoritor și mă lovește prietenește pe umăr ca după să se îndepărteze.

          — Chiar merită tot efortul ăsta fata asta? întreabă în surdina mârâitului meu.

          — Spune odată ce vrei! ajung la capătul răbdării doar pentru a vedea același rânjet enervant pe mutra lui.

          — Chiar mi-ai dat o idee extraordinară. Un adevărat test al iubirii tale! Vreau să facem un schimb: eu ți-o dau pe Laura, iar tu mi-o dai pe Iulia. Care iubire e mai mare? Iubirea de tată sau de frate?

          Înlemnesc de-a dreptul fixat în ochii săi. Instinctul meu îmi urlă să apăs pe trăgaci și să termin odată povestea asta, dar rațiunea mă oprește. Nu pot pica în plasa instinctelor când viața lor depinde de decizia mea. Simt o mare apăsare în piept ca și cum tocmai s-a pus un bolovan imens pe inima mea ce-mi face respirația mai grea. Nu pot renunța la niciuna. E o alegere imposibilă, iar el cunoaște asta. Dacă n-ar fi cunoscut, nu m-ar fi privit cu atât de multă satisfacție. Asta e pedeapsa lui, pedeapsă pentru că i-am opus rezistență.

          — Ești nebun! este tot ce-mi iese pe gură, iar el râde pentru scurt timp.

          — Dacă nu-mi oferi un răspuns în următoarele minute, vei rămâne fără amândouă! mă anunță, deși vede cât de rupt de realitate sunt.

          Pun pistolul deoparte și suspin. Trebuie să găsesc un plan să le salvez pe amândouă. În momentul actual, necesar e timpul. Cu cât câștig mai mult timp, cu atât e mai probabil să găsesc soluția.

          — Bine, facem schimbul, spun înfrânt, iar el mă aprobă.

          — De aceea oamenii ca mine supraviețuiesc, Daniel. Eu când ridic arma nu ezit să apăs pe trăgaci. Așteaptă apelul meu, replică, iar după ce-mi oferă alte bătăi prietenești pe umăr, pleacă.

          Cum rămân singur, eliberez tot aerul tensionat ce mi s-a strâns în plămâni. Furia, frustrarea sunt singurele emoții pe care le pot simți acum. A fost chiar aici în fața mea, aveam ocazia perfectă de a-l omorî și am irosit-o! Un strigăt plin de mânie mi se strecoară printre buze și lovesc primul perete ce a mai rămas intact după incendiu. L-am lăsat să câștige din nou! Mă așez pe podea printre scrum și-mi pun mâinile în cap. Cum să mă pot calma când știu că dacă eșuez sora mea moare?

          Mă frământ minute bune, urmând să mă ridic într-un final de la podea pentru a merge acasă. Conduc teleghidat până la casă, dar nu pot să nu observ că soarele și-a făcut apariția. Asta semnifică doar că Iulia mă așteaptă cu explicații. Ce explicație să ofer eu când nu mai sunt în stare să judec?

          Cobor epuizat din mașină, intrând în casă cu o oarecare dificultate doar pentru a-i vedea pe Iulia și Armand cum iau micul dejun împreună. Mă încrunt, dar la cât de obosit sunt, nu sunt în stare să-l pun în locul lui pe Armand.

          — Doamne, arăți de parcă te-a lovit trenul! spune Iulia fără să primească vreun răspuns.

          Mă arunc pe canapea — deoarece doar până aici mai au putere să mă ducă picioarele — și închid ochii pentru câteva clipe. Trebuie să gândesc, dacă nu gândesc voi pierde totul. Iulia vine lângă mine, făcându-mă atent la ea când își așază mâna peste a mea. Se uită cu îngrijorare la mine, dar eu nici n-o pot privi. Am trădat-o, chiar dacă voi reuși s-o scot la capăt, eu tot am ales să i-o aduc.

          — Dani, mă sperii. Ce-i cu tine? spune după ce-mi vede chipul.

          O cuprind într-o îmbrățișare bruscă, lăsând-o fără reacție.

          — Ce se petrece? insistă și mai alarmată, dar o ignor.

          — Trebuie doar să știi că ești sora mea și te iubesc, închid orice fel de continuare a discuției.

          Sper să mă poți ierta, Iulia. Măcar tu, căci eu nu mi-o voi ierta vreodată, mărturisesc în gând, strângând-o în brațele mele.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

Știu că a fost o pauză neanunțată foarte mare, dar problemele personale pe care le credeam rezolvate s-au dovedit a fi exact contrariul. Acum totul este bine și mă voi întoarce la a posta mai des.

3594 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!