》Laura《

          Geamul deschis îmi captează atenția când vântul se joacă prea brutal cu draperiile. Suspin și renunț la telefon — oricum, părinții mei nu vor suna — pentru a merge în ajutorul sărmanelor perdele. Mă asigur că nu rămân prinse în fereastră atunci când îl închid și răsuflu ușurată când măcar această misiune o duc până la capăt cu bine. Au trecut — aș putea spune zburat — mai mult de două săptămâni de când această locuință a devenit imposibilă de locuit pentru mine. Aerul simțitor mai greu, tensiunea palpabilă dintre mine și Daniel, chiar și privirile lui pline de subînțeles și critice o incomodează până și pe sora lui mai mică, Iulia. Singura care și-a dat silința să formeze un tratat de pace între noi doi. Evident că nu i-a reușit. Un război ce ține de luni întregi nu se va sfârși la o singură rugăminte. Nu s-a încheiat nici la miile mele de rugăminți. Am avut speranță și am încercat la rându-mi să repar lucrurile între noi, dar în fața lui m-am simțit invizibilă. Atunci am renunțat. E un timp pierdut să încerci să împaci un om care nu vrea să fie împăcat, ci își dorește doar răzbunare. Am înțeles de mult că aceasta este firea lui și nu mă voi amăgi acum că o pot schimba.

          Camera spațioasă ar trebui să-mi dea senzația de confort, însă sentimentul că sunt doar o intrusă este mai puternic. Aceasta nu este camera mea, chiar dacă-i seamănă izbitor de mult cu pereții înalți albi și mobilierul din lemn deschis la culoare, la fel ca parchetul. Covertura bleu-ciel a patului asortată cu deja vestitele perdele ar trebui să înveselească încăperea, dar pentru mine la fel de goală rămâne. Nici măcar orhideea pusă de mine în vaza odată vacantă nu înviorează. Parfumul ei moare în fața poluării cu ostilitate din casa asta. Până la urmă, nu există ceva ce ar putea ajuta dormitorul acesta să revină la viață, deoarece casele prind viață cu amintirile, nu cu simple obiecte sau plante.

          Beau apa din paharul uitat pe noptieră și-mi închid ochii, imaginându-mi că într-o bună zi voi râde când îmi voi aminti de aceste zile. Să râd, că de plâns... am plâns destul.

          Reflexia mea din oglindă îmi captează interesul imediat ce-mi deschid ochii. Privirea îmi coboară aproape instant spre umflătura abdomenului meu și zâmbesc, pășind mai aproape de imagine. Îmi ridic tacticos bluza, dezvăluindu-mi pielea trandafirie a pântecului. Măsor ochiometric cât de mult a crescut, dar rămân îndoieli. Poate este doar în mintea mea sau poate chiar devine vizibilă după atât de mult timp. Îmi petrec mâna deasupra barierei care mă desparte de copilul meu, fiind gentilă în atingerea mea. Pentru el merită totul, toate inconveniențele pe care le trăiesc vor fi nule când el va fi în brațele mele. Atunci voi fi fericită din nou.

          Las bluza să cadă deasupra puiului meu și pornesc în căutarea centimetrului pe care pot jura că l-am văzut în urmă cu două zile chiar în locul în care privesc acum! Ușor enervată, scotocesc prin sertare fără să conștientizez zgomotul decât când în pragul ușii își face apariția Iulia. O privesc cu coada ochiului și aleg s-o ignor, fiind preocupată cu noua mea fixație. Își drege glasul, lăsându-mi ca unică variantă să mă întorc spre ea. Calmă, mă privește cu o doză de nedumerire.

          — Ai văzut tu centimetrul pe undeva?

          Ridică din umeri și pufăi iritată.

          — Pentru ce-ți trebuie? Dacă vrei, te pot ajuta să-l găsești!

          Întrebarea ei cu răspuns evident mă scoate din sărite, dar mă păstrez calmă, zâmbindu-i cu blândețe înapoi.

          — Vreau să-mi iau măsurile! ochii ei se luminează brusc și vine lângă mine, căutând determinată în alt sertar.

          — În cazul acesta, te ajut oricum! anunță cu întârziere cu o doză de bucurie și zâmbesc, întorcându-mă la căutat. Dar să nu-mi spui că-ți faci griji că te-ai îngrășat... o aud după câteva momente și clatin amuzată din cap.

          — Nu-mi pasă de asta, doar că mă face fericită să știu că el — îmi așez involuntar mâna pe burtă — crește și este sănătos.

          Remarcă gestul meu și chicotește, apoi revenim la acțiunea anterioară. Centimetrul se lasă căutat, fiind în continuare dispărut fără urmă. Trec la alt dulap când aud oftatul Iuliei care s-a oprit din cotrobăit. Sunt confuză, dar nu-i arăt asta. Spre deosebire de Daniel, din partea ei va veni o explicație imediat.

          — Laura, pot să te întreb ceva? tonul ei e mai diferit, având o nouă nuanță de compătimire ce mă derută.

          Mișc aprobator din cap și ia aer în piept de parcă ar fi ceva tragic. Se pare că ea a moștenit dramatismul din familia asta.

          — De ce nu vorbește fratele meu cu tine? întrebarea ei mă face să scap din mână bibeloul de abia ridicat de pe micuța bibliotecă.

          Se face țăndări la picioarele mele, cu toate astea rămân inertă în ploaia cioburilor prea apropiată de mine. Iulia își mărește ochii și se ridică rapid de pe vine, venind spre mine.

          — Dumnezeule! Laura, dă-te de acolo! exclamă îngrijorată, ajutându-mă să mă feresc de o viitoare tăietură. Te simți bine? întreabă și o liniștesc cu o mișcare a capului.

          — Da... sunt bine, nu știu ce-i cu mine, o reasigur cu o dificultate în glas în timp ce-mi mut șuvițele de păr ce nu vor să-mi dea pace, îngreunându-mi vederea.

          Auzim la scurt timp pașii grei și siguri ai lui Daniel pe hol. Rămân pe loc ca un soldat în fața comandantului cu cât ei se aud mai aproape. Apare în prag, iar ochii lui negri scanează încăperea, pășind pe podeaua dură de lemn când identifică accidentul nefericit. Fără un motiv întemeiat, îmi devine mai greu să respir, astfel încerc să mă deconectez de situație pentru a remedia problema. Oricum el este de neînduplecat, n-ar trebui să mă consum din vina lui. În zadar. Ochii săi pătrunzători se înalță în ai mei, agravând problema și răpindu-mi aerul fără vreo emoție pe chip. Ca un demon. Înghit în sec când singura emoție care devine detectabilă pe chipul lui este furia, însă într-un mod morbid o speranță renaște. Sper să-mi vorbească, chiar dacă va fi pe un ton ridicat. Măcar ar vorbi și tăcerea asta n-ar fi atât de groaznică. Speranța mea se năruie când își schimbă privirea spre Iulia. Gest care ar fi trebuit să fie de așteptat, dar care a provocat un gol de nedescris în pieptul meu. Îl privesc neputincioasă degeaba, căci atenția sa-i este rezervată doar rudei lui.

          — Ce s-a întâmplat? tonul lui apăsat o face pe Iulia să suspine.

          Realizarea că fratele ei nu are de gând să-mi adreseze vreo vorbă, o supără teribil. Lucru dovedit de încruntătura feței sale când Daniel se încăpățânează să scoată fapta din gura ei, deși s-a izbit de liniște.

          — A fost un simplu accident, căutam centimetrul, se lasă învinsă Iulia în fața insistenței mute a lui Daniel și-mi cobor privirea supărată într-un punct fixat din podea.

          Perseverența lui ar fi putut fi lăudată, dar nu în cazul acesta. Indiferența și tăcerea de mormânt de care nu vrea să se dezică de niciun fel, crește o frustrare imensă în mine. Furia, supărarea, nedreptatea pe care le simt nici măcar nu le pot exprima liber, iar cu cât le reprim, cu atât devin mai intense. Până în momentul în care voi exploda. Orice om are o limită, iar el se asigură că o atinge pe a mea. E conștient de durerea pe care mi-o provoacă, de aceea întinde coarda cât poate de mult. Din simplă răzbunare. Un cuțit înfipt în inimă ar fi o scăpare divină pe lângă pedeapsa lui! Îmi ridic ochii când aud că-și drege glasul, surprinzându-i cu privirile ațintite spre mine.

          — E la mine în birou, bănuiesc că se repetă după ce-și schimbă privirea spre chipul surorii sale, ca nu cumva să consider că vorbește cu mine.

          Comportamentul acesta copilăresc grăbește explozia despre care vorbeam. Poate că nu realizează sau doar nu-i pasă, sunt un vulcan gata să erupă. Aș fi fost mai stăpână pe sine, dar în ultimul timp mi-e tot mai imposibil să-mi controlez emoțiile. Iar pentru asta pot da vina pe sarcină, corpul meu trece printr-o schimbare majoră și hormonii secretați nu mă ajută în astfel de situații chiar deloc. Se îndepărtează, fiind pregătit să plece și pufnesc nervoasă, la auzul căreia rămâne pe loc. Ceea ce preconizam se întâmplă în acest moment. Cu sângele mult mai cald în vene, mă întorc spre Iulia care-mi observă focul din privire și nu scoate un sunet. O alegere înțeleaptă în aceste condiții. Senzația că dacă nu ies din casa asta, voi cauza alte daune materiale se accentuează tot mai mult și-mi ascult intuiția de data asta, dregându-mi glasul.

          — Iulia, aflăm mai târziu ce și cum. Eu trebuie să plec acum!

          Deși enervarea mea este cea mai vizibilă, Iulia îmi aude disperarea din voce și mă aprobă tăcută. Îmi apuc geanta și trec pe lângă el — lovindu-ne umăr în umăr — fără să mai scot un sunet. Mă încalț, simțind cum temperatura sângelui crește, dând în fierbere, îmi traversează prin vene, iar dorința de a ieși de aici devine o necesitate. Gâfâi când îmi îndrept postura și apuc hotărâtă clanța, apăsând-o cu forță. Ușa se deschide prea lent pentru răbdarea de care dispun, iar când devine posibil să mă strecor pe lângă ea, mâna lui Daniel apare de nicăieri, închizând-o cu putere și prea mult zgomot chiar sub nasul meu.

          Tresar și fac un pas în spate când el se pune în ușă, blocându-mi ieșirea, cu aceeași furie pe care o simt și eu pe chip. Uimită de atitudinea lui și șocată de mânia lui care a crescut considerabil devin incapabilă de a mai spune ceva. Stă ca un gardian în fața ușii de parcă aș fi o prizonieră, devenind asemenea unui munte. De neclintit. Îmi petrec ochii de-a lungul întregului peisaj și când înțeleg că prin asta îmi interzice să plec, îmi mijesc ochii și pufăi iritată.

          — Daniel, dă-te la o parte, spun ușor răstită cu ultima fărâmă de calmitate.

          Tăcere. Starea mea nu-l impresionează. Îmi trec mâinile prin păr revoltată, mutându-mi privirea de colo-colo în speranța că mă va ajuta printr-o minune asta să mă calmez, dar frustrarea continuă să crească. Îmi fixez privirea în ochii săi, transmițându-i că nu este momentul să se lege de mine, dar nu-l interesează, privind impasibil cum îmi pierd cumpătul. Mă apropii de el și-l trag de braț pentru a-l înlătura, încercare care dă greș. Renunț, eliberându-i brațul furioasă, observând cum revine la poziția lui inițială fără să se lase condus de vreun sentiment. Deși mocnește de furie. N-are de gând să se dea la o parte până nu mă întorc la mine în cameră, iar eu n-am de gând să-i fac pe plac. Niciunul n-are de câștigat decât întinderea nervilor celuilalt.

          — Ce mai vrei de la mine? întrebarea mea — firească, consider eu — îl face să-și ridice sprânceana.

          Măcar știu că mă ascultă, deși mă ignoră fără perdea.

          — Daniel, ce faci? glasul Iuliei se aude și răsuflu ușurată spre enervarea și mai mare a lui.

          Ea e salvarea mea din situația asta.

          — Iulia, du-te în camera ta, spune răspicat fără să rupă contactul vizual cu mine.

          — Ce crezi că faci? Las-o în pace! îl sfidează spre surprinderea mea.

          — Pleacă de aici! se răstește în timp ce o sfredelește cu privirea, făcându-ne pe amândouă să tresărim.

          Iulia îmi caută privirea speriată de starea fratelui ei, iar eu-i fac semn că totul este în regulă și poate să plece. Se îndepărtează vizibil neliniștită și cum dispare, îmi ațintesc privirea în abisul din ochii lui. De data asta nu mi-e teamă de cădere.

          — N-ai dreptul să mă ții aici! Mă răstesc la rându-mi, auzindu-l cum suflă mai greu semn că ajunge la apogeul furiei, dar sunt în asentimentul reacției lui de mai devreme: nu-mi pasă. Consideră că nu exist cum ai pretins până acum și lasă-mă în pace! adaug, întinzându-mă spre clanță, dar îmi blochează mâna, strângându-mi încheietura în mâna sa.

          Ochii săi aruncă flăcări, iar strânsoarea devine mai puternică, aproape blocându-mi circulația. Deși mă sperie, iar chipul mă trădează și arată că simt durere, nu-mi mut privirea. Însă corpul continuă să mă dea în vileag, iar bravura pe care o afișam fals pălește când respirația îmi devine neregulată și bătăile inimii au accelerat. Ce este paradoxal, nu mi-e teamă de ceea ce face acum, mi-e teamă de imprevizibilitatea lui.

          — Nu pleci nicăieri, îmi adresează primele cuvinte după atât de mult timp printre dinții încleștați, făcându-mi inima să-mi pice în genunchi.

          Îmi eliberează mâna și se îndepărtează de mine cu pași circumspecți, căci îmi cunoaște nebunia mai bine decât eu însămi. Suflu, eliberându-mi pieptul de tensiune și-mi întorc privirea spre el consternată. Mă uit la încheietura mea pe care uluitor nu se prezintă niciun fel de semn, chiar dacă a fost strânsă cu cruzime și iau aer în piept.

          — Ești la fel de irelevant pentru mine cum sunt și eu pentru tine! reamintesc ce mi-a spus și se întoarce din drum cu chipul ațintit spre al meu.

          Diferența e că eu mint, el n-a făcut-o.

          Încerc să deschid din nou ușa, dar mâinile lui îmi cuprind brațele pe neașteptate, întorcându-mă cu fața spre el și izbindu-mă cu spatele de ușă care se zguduie ușor din balamale la impact. Scot un geamăt de durere apoi îmi pierd răsuflarea.

          — Când vei înțelege? Singurul care contează e copilul meu! se răstește, provocând tăierea între respirațiile mele. Nu-mi pasă de tine, coboară tonul și un sunet îmi părăsește gura arătându-mi nemulțumirea.

          Pentru prima oară cuvintele lui trec pe lângă mine, nu prin mine. A observat asta, căci e singura dată când nu plâng, ci devin furioasă. Îl împing, rupând strânsoarea în care mă ține și se dezechilibrează puțin.

          — Iar mie nu-mi pasă de tine! strig, spunând o minciună egală cu tonul ridicat. Am obosit să iubesc un om care mă disprețuiește! continui, zărind șocul de pe fața lui.

          Greutatea cuvintelor cade și pe mine după ce le-am rostit, devenind paralizată. Mă apropii de ușă, dar mă opresc când îl aud venind din nou spre mine.

          — Oprește-te! mă răstesc, întinzând mâna în fața lui pentru a crea un zid imaginar între noi. E de ajuns, spun aproape șoptit vizibil epuizată de schimbul de foc dintre noi.

          Îmi cuprinde mâna cu a sa, obligându-mă s-o cobor, stârnind iarăși o stare de revoltă în mine când pășește mai aproape.

          — Nu te pot lăsa să pleci, replică mai calm și mă încrunt. În caz că ai uitat, ai o țintă pe spate, Laura! Nu te pot proteja dacă pleci de una singură, își explică persistența și suspin, plecându-mi capul pentru scurt timp.

          — Spune-le că trăiesc cu asasinul în casă! înapoiez puțin din otrava pe care a tot depozitat-o în sufletul meu, fiind nemișcată de discursul său.

          Îmi blochează mâna din nou în ultima mea încercare de a mă întinde spre clanță și oftez cu ochii închiși — fiind sătulă până peste cap de purtarea sa — înainte să mă întorc spre el.

          — Poți să mă urăști cât vrei, Laura. Nu pleci, oferă verdictul final spre indignarea mea.

          Pufnesc și bombăn câteva înjurături pe sub barbă în timp ce mă descalț. Arunc încă o privire urâtă în direcția lui și plec spre camera mea, în urma mea auzindu-se ușa trântită. Primul instinct după ce ușa se închide în spatele meu cu un zgomot sesizabil este să-mi masez ușor tâmplele cu degetele pentru a alunga stresul provocat pentru a suta oară de el și eșuez ca de fiecare dată. Bărbatul acesta îmi stoarce toată vitalitatea! Încep să mă plimb frenetic prin dormitor, indecisă de următoarea mișcare pe care aș putea-o face. Nici măcar nu sunt sigură că există o următoare mutare. Pun stop plimbării fără direcție și închid ochii, expirând zgomotos când devin conștientă de circumstanța în care mă aflu. Nu pot trăi astfel, nu mă pot lăsa condusă de teamă și cel mai important, nu mă pot lăsa condusă de Daniel. Trebuie să înceteze, sunt nevoită să-mi iau viața în mâini din nou, altfel îmi voi pierde mințile. E mai obositor să te lași în bătaia vântului ca o frunză amețită decât să stai pe propriile picioare. Consecințele oricum le plătesc în oricare poziție, măcar să le achit din alegerile făcute deplin de mine.

          Îmi deschid ochii când aud clanța, întorcându-mă în direcția ușii. Remarcabil domolit, Daniel își face drum prin dormitor, dar se oprește la o distanță acceptabilă de mine. Citește repulsia aflată pe tot chipul meu, însă își ține opiniile pentru sine din dorința de a nu arunca paie pe foc. Își alege momentul cu grijă, ca de fiecare dată. De aceea este foarte greu să câștigi un avantaj în fața lui, fiind un bun strateg.

          — Nu-mi spune, trebuia să-mi dai aprobarea ca să părăsesc sufrageria?

          Sarcasmul meu îl lasă rece. Își coboară umerii, având o privire plină de mânie amestecată, într-un mod bizar, cu alarmare. Păstrează iluzia de calm fără să-și dea seama că văd prin ea. Cine ar fi crezut că voi ajunge să-l cunosc cu adevărat pe enigmaticul Daniel Alecsandrescu? Aplic învățăturile oferite de el și-mi construiesc propria iluzie pentru a-l face să creadă că iau de bună masca lui în prag de cădere și-mi încolăcesc brațele la piept, acoperind puțin sunetul puternic produs de inima mea.

          — Îmi pare rău că te-am bruscat, îmi pierd controlul la furie.

          Regretul din vocea sa este imposibil de ratat, ceea ce mă șochează. El nu-și cere iertare niciodată. Citesc în ochii săi că reacțiile lui l-au speriat chiar și pe el, stârnind îngrijorarea mea pentru că nu l-am văzut nici măcar o singură dată atât de temător și o parte din mine nu se poate abține să se întrebe: de ce? E un maestru al autocontrolului, dar nu-și poate controla furia? N-are sens pentru mine.

          — De ce ți-e frică? întrebarea mea prea directă îl ia prin surprindere.

          Își pleacă capul, apoi îl ridică vizibil mai agitat. Ridică din umeri ușor și-mi clatin capul cuprinsă de îndoială. El nu ezită, faptul că o face acum îmi confirmă că minte. Pășesc spre el și-mi face semn să mă opresc. Îl ascult, însă o încruntătură îmi apare între sprâncene. Ce se întâmplă cu el? Privirea îmi cade spre mâinile lui care se strâng, formând pumnii, apoi se desfac, de parcă ar fi un maniac. Respirația lui grea și ușor neregulată îmi captează atenția, făcându-mă să înțeleg că el a venit aici împotriva voinței stării lui. Furia nu i-a părăsit corpul, iar el se luptă cu propriul sine pentru a nu-mi face mai mult rău.

          — Daniel, respiră, spun primul lucru pe care mi-l zicea mama mea când mă pierdeam cu firea.

          Se uită perplex la mine fără să înțeleagă de ce nu fug cât văd cu ochii, dar nu simt frică. Simt în schimb că are nevoia disperată de ajutorul meu, chiar dacă nu l-ar cere niciodată. Mă apropii precaută ca și cum ar fi un prădător, auzind la scurt timp un sunet din partea lui ca avertisment să mă opresc asemănător cu un mârâit și-l dezaprob, ajungând chiar sub nasul lui. Îmi unesc privirea cu a lui, studiindu-i ochii în căutarea diferențelor față de cum îi cunosc eu. N-am crezut că voi vedea diferite nuanțe de negru, dar acum le văd, asistând la cum cea mai întunecată încearcă s-o acapareze pe cea mai deschisă. Un adevărat spectacol sinistru care n-ar trebui să mă fascineze, dar o face.

          — Dă-mi spațiu, mă avertiză încă o dată, obținând ignorarea mea completă, fiind prea captivată de lupta ce pare a fi între un rău și un rău suprem. Căci binele nu există în sistemul său.

          Răul suprem este la un pas de victorie și provoacă un sentiment de panică în mine. Panică ce m-a făcut să-i cuprind chipul cu mâinile mele. Se încordează în câteva momente cuprins de șoc, punând o pauză luptei ce-l face vulnerabil până la finele ei. Ochii lui confuzi sorb din ai mei, căutând puterea să-și revină la normal. Îl trag ușor, făcându-l să se aplece cât să-mi lipesc fruntea de-a lui.

          — Respiră odată cu mine, replic hotărâtă cu ochii fixați adânc în ai săi.

          Respir o dată, iar el urmează ritmul în care o fac. La fel și cu următoarele. Negrul mai întunecat dispare treptat, însă când să-l văd revocat complet, își închide ochii, relaxându-și corpul lângă al meu. Zâmbesc satisfăcută, mutându-mi brațele pentru a-l îmbrățișa, menținându-i după capul pe umărul meu cu o mână. Își păstrează brațele pe lângă corp, încă incapabil să-mi răspundă, fiind ocupat să-și redobândească controlul.

          — Te iert, șoptesc lângă urechea sa, auzindu-i ușurarea. Iartă-mă și tu pe mine! adaug, simțind cum se înfioară din nou, dar nu-l eliberez din brațele mele, ținându-l captiv atât de aproape de mine încât îmi poate simți inima cum bate prin cămașa lui. Am vorbit serios atunci, după m-am lăsat pradă mâniei și am debitat porcării, rezum episodul de la spital și se detensionează.

          Simt cum mâinile lui se ridică și mă înconjoară cu mai multă putere spre deosebire de strânsoarea mea și tresar, ascultând amândoi cum inima mea sare câteva măsuri. Am știut că nu va vorbi și că acesta este modul lui de a-mi spune că sunt iertată. Un val de liniște pune stăpânire pe mine și-mi închid ochii, lăsându-mă subjugată de el. Rămân înțepenită în brațele sale cu frica că dacă mă mișc, chiar și un milimetru, va pleca și mă va respinge iarăși. Mirosul parfumul lui lemnos pune stăpânire pe simțul meu olfactiv, cucerindu-mă în dominanța lui. Mi-a fost dor de parfumul lui, mi-a fost dor de el.

          Repulsia pe care o simțeam se diminuează aproape de inexistență și o simte, strângându-mă mai tare la pieptul lui. Aș fi spus că mă lasă fără aer, dar a făcut-o dinainte să mă atingă în vreun fel. Una din mâinile lui urcă, cuprinzându-mi ceafa pentru a mă trage spre buzele lui care se lipesc de creștetul capului meu, contact care mă face să răsuflu în căutarea oxigenului. Mă eliberează imediat după și deși îmi pare rău, deoarece tânjesc după tandrețea lui, mă și bucur pentru că acum respirația-mi revine la normal. Ochii lui mă cercetează circumspecți în timp ce ai mei îl strigă înapoi. Afișează o jumătate de zâmbet, cuprinzându-mi obrazul în podul palmei sale.

          — Nu te disprețuiesc, Laura. La fel ca tine, am încercat și nu s-a concretizat nimic.

          Înghit în sec încă captivă în capcana ochilor săi.

          — Ar trebui să ne oprim aici, spun cu greu și-și arcuiește sprânceana.

          Întotdeauna spune ceva dureros după un moment frumos. Pe acesta nu-i permit să-l distrugă, chiar dacă este vorba de adevăr. Nu mai pot duce și cruzimea adevărului astăzi.

          Iau o distanță, ducându-mă lângă fereastră. Vântul mă distrage, dar nu îndeajuns ca să nu remarc că încă n-a plecat. Peisajul de primăvară mă face să realizez cât a zburat timpul pe lângă noi. Timp în care m-am luptat zadarnic să nu-l iubesc, iar el s-a luptat zadarnic să mă disprețuiască. O discrepanță dureroasă, dar o pot numi „mică victorie". Măcar nu mă urăște.

          Se apropie tăcut, punându-se paralel cu mine. Admiră aceeași priveliște ce devine succesiv agitată. Vântul și norii negri anunță o ploaie care se îndreaptă cu pași repezi spre noi. Bizar, sau nu, tot ce mă pot gândi este că mi-aș dori să am astfel de semnale care ar fi putut să prevestească furtuna dintre noi. Îmi îndrept privirea spre el cu acest gând bine întipărit în minte și încerc să nu-i atrag atenția. Relaxat — datorită mie — și cu mâinile în buzunar, stă sprijinit cu umărul de peretele de lângă fereastră cu o mină ce exprimă că se gândește intens la ceva în timp ce privește detașat vremea mohorâtă de afară. Dintr-o dată, se uită în direcția mea și-mi mut privirea înapoi spre geam, remarcând picăturile de ploaie ce se preling grațios pe el.

          — Chiar mă iubești, Laura? întrebarea lui mă lasă fără grai și rămân blocată cu ochii ațintiți spre el. După tot ce am făcut, tot răul produs? continuă, nevenindu-i să creadă în timp ce mă chinui să-mi înghit nodul imaginar din gât.

          Nu spun nimic, întorcându-mă la sunetul ploii, iar el nu insistă. Înțeleg surprinderea lui, oricine ar reacționa astfel. Dar cum găsesc cuvintele să-i spun că singurul răspuns este că sunt o idioată? O idioată care a gândit cu inima, nu cu capul. Inima, cea care nu cunoaște rațiunea și este surdă la auzul vocii creierului. Degeaba a urlat intuiția mea, degeaba mă certa creierul meu, degeaba subconștientul îmi arăta că nu este bine. Clișeul romanticului incurabil. Inima a orbit și a surzit, apoi a sângerat. Încă o face. Și chiar și atât de rănită... singura voce pe care o ascultă este a lui. Ca o melodie preferată. Singurul lucru pe care-l poate vedea sunt ochii lui. Ca un tablou de-al mamei, răpitori. Adun în minte clipele petrecute și sesizez că iarna nici n-am simțit-o, fiind amorțită. Suferința pe care mi-a provocat-o, m-a făcut să devin asemănătoare lui. Diferența dintre noi este că eu încă am voință, suficientă să nu mă scufund în întuneric.

          — Șase luni, spun dintr-o dată, trezindu-i curiozitatea. Șase dintre care cinci au fost destule să-mi răstorni viața, continui și se încruntă. Cum e posibil?

          — Timpul nu contează, răspunde simplu și dau aprobatoare din cap.

          — Nu m-am îndrăgostit niciodată, știi? mărturisesc, fixându-mă pe furtuna de afară. Am avut un iubit înainte să te cunosc, din facultate. Am fost împreuna ceva timp, dar n-am simțit nimic, totul era platonic, povestesc, concentrându-mă pe peisajul ce continuă să se schimbe de afară. Apoi ai apărut tu, m-ai privit cu acei ochi și totul a luat-o razna, rezum cu o doză de amuzament. Întâi am fost fascinată de mister — ridic din umeri involuntar —, după de ceea ce aveai de spus, iau o pauză pentru a lua aer în piept. Acum doar de tine, concluzionez îndreptându-mi privirea în ochii lui.

          Habar n-are ce ar trebui să zică, iar eu nu-l condamn. Am destule motive pentru care s-o fac, dar nu asta. Tăcerea renaște cât timp asimilează cuvintele mele și mă întorc spre fereastra doar pentru remarca că furtuna se domolește.

          — Mă liniștești, mă surprinde cu replica lui și mă întorc spre el. Îmi faci bine. Chiar dacă nu zici nimic, ci doar stai aici, completează și-mi măresc ochii. Cauzezi haos în jurul tău, micuțo, dar îl oprești înainte să se preschimbe în ruine totul.

          Alintul îmi întoarce stomacul pe dos și schimb direcția privirii. Ploaia s-a oprit în același timp în care o tensiune apărută de nicăieri a crescut între noi. Adevărul mereu ne-a incomodat.

          — Suntem la poli opuși, constat după o scurtă analiză. Tu mă agiți, mă înnebunești la propriu, continui privind cum negrul ochilor săi este într-o continuă metamorfoză.

          Distruge distanța dintre noi, fiind destul de aproape ca parfumul lui să redobândească control asupra mea. Vârful nasului său se lipește de al meu, lăsându-mă fără aer pentru a mia oară în ziua aceasta când ochii lui inundați cu pasiune își caută drum spre ai mei.

          — Toți avem nevoie de puțină nebunie, șoptește și înghit în sec. Esențial este să nu ne pierdem în ea.

          — E prea târziu pentru sfatul acesta, spun cu vocea ușor gâtuită ce provoacă apariția unui rânjet pe chipul său.

          Face un pas în spate, redându-mi dreptul de a respira și răsuflu ușurată. Îl privesc din nou, însă de data aceasta este diferit. Aceiași ochi ce emanau pasiune cu câteva secunde în urmă, acum dezvăluie că au un plan. Își dorește ceva. Îmi împreunez mâinile la piept, arcuindu-mi ușor sprânceana, deja sleită de cerințele lui.

          — Până la urmă vrei ceva de la mine, spun lucrul cert, primind o mișcare a capului său ca răspuns.

          — Este în favoarea ta, replică simplu și pufnesc pe nări.

          — Nu e niciodată în favoarea mea, ci doar a ta! reproșez, auzind dezaprobarea sa.

          — Putem afla adevărul, îndrugă, dar n-am încredere în ce spune. Trebuie doar să cauți în locul potrivit, concluzionează și-mi ridic sprâncenele.

          — Eu să caut? De ce n-ai face-o tu?

          — Tu ai acces! spune rapid și mă încrunt. Undeva în casa părinților tăi este un document, sunt sigur!

          Convingerea lui îmi inspiră și mie încredere.

          — Nu mă pot întoarce acolo, tatăl meu nu vrea să mă vadă, readuc aminte și clatină din cap negativ.

          — Cine a spus că trebuie să te vezi cu oricare din ei? îmi arcuiesc sprânceana, intrigată de planul lui. Intri noaptea când nimeni nu este treaz, adaugă și mă bufnește râsul.

          — Vrei să intru prin efracție în casa mea? conchid amuzată.

          — Vreau să eviți întâlniri nefericite. Tu cunoști cel mai bine programul tuturor din casă și ziua nu se poate să treci neremarcată.

          Oftez zgomotos, luând în considerare cele afirmate. Are dreptate, ziua nu este nicio șansă să nu fiu văzută. Mama este în atelier, iar angajații sunt atenți la orice mișcare. Noaptea toți dorm în afară de un paznic ce patrulează întotdeauna până în zori în jurul casei.

          — Cum poți fi atât de sigur că este în casă?

          — Mama ta a venit în biroul meu, spune și scot un sunet de uimire. Părea sigură că nu voi afla nimic și prin deducție logică... înseamnă că dovezile pertinente sunt ascunse în casă.

          — Mama? singurul cuvânt pe care l-am putut auzi din toată fraza.

          — Știe despre noi, răspunde frământărilor din capul meu, lăsându-mă într-un șoc total. Își așază mâinile pe umerii mei pentru a mă face din nou atentă la el. Rămâi concentrată, Laura, e important, mă îndeamnă și-l aprob.

          O amintire vagă îmi reapare în minte și bănuiala lui Daniel prinde contur încât pot afirma că este corectă. Când eram mică, urcam cu părinții mei în podul casei pentru a curăța împreună și decide ce păstrăm din lucrurile vechi. Un cufăr confecționat din lemn închis cu model de flori de măr și borduri de piele, l-ai putea descrie ca „smuls" din era victoriană. Copil fiind și dând ochi în ochi cu un astfel de obiect deosebit, primul instinct a fost să merg să văd care este treaba cu el, dar mama m-a oprit spunând că e prea fragil, iar daca-l voi deschide se va rupe în bucăți. Ultimul lucru pe care voiam să-l fac este să stric un obiect cu valoare sentimentală pentru mama, așa că am abandonat ideea și am rezistat ispitei. Până astăzi nu mi-am mai pus niciodată problema de ce ar putea fi în acel cufăr.

          — Plecăm după miezul nopții, anunț după revelația făcută, iar el dă aprobator din cap.

          Se întoarce spre fereastră, contemplând imaginea de afară. Liniștea ne acaparează din nou și nu îndrăznesc să-i pun capăt pentru că nu mă pot opri să nu-l urmăresc chiar dacă în viziunea altor persoane el nu face nimic deosebit, în a mea totul e diferit. Am ajuns în stadiul în care nici măcar eu însămi nu mă mai pot înțelege. Îl iubesc, îl urăsc, apoi îl iubesc iarăși. Sunt bipolară? Ce e în neregulă cu mine?

          — Îți faci rău singură, spune fără să-și mute privirea și înțeleg că a simțit șirul prejudecăților din mintea mea. Nu sunt vrednic de iubirea ta — se întoarce în direcția mea —, de a nimănui. Oamenii pe care i-am iubit întotdeauna au suferit în preajma mea. De fapt, nici măcar nu știu dacă o pot numi iubire. Am învățat cuvântul, am învățat definiția, am fost obligat și să-l rostesc, dar nu l-am simțit niciodată, povestește cu amărăciune, iar tristețea lui se împrăștie în tot aerul din cameră, ajungând în final și la mine în suflet. Am văzut lucruri îngrozitoare, Laura. Am trăit lucruri groaznice și am și făcut lucruri oribile. Am auzit de iubire, da, dar n-am cunoscut-o niciodată, iar de asta n-aș putea să iubesc vreodată.

          Încerc să articulez măcar un sunet, dar mi se oprește în gât. Tristețea pe care a emanat-o și continuă s-o răspândească e copleșitoare, de-a dreptul răvășitoare. Un singur gând mă domină în această dispoziție, un gând biciuitor care-mi face inima să fie îndurerată. Dacă eu simt aceste senzații abominabile, oare în sufletul său ce este? Praf și pulbere, se aude în capul meu când mă uit în ochii lui. Mă redresez, nu-i pot fi alături dacă mă las blocată de spinii mâhnirii.

          — Să gândești astfel este doar trist, Daniel, reușesc să spun, iar el pufnește ironic.

          — Adevărul e trist — se întoarce la imaginea de afară —, întotdeauna a fost.

          — Viața nu e doar în alb și negru, Daniel! îi atrag din nou atenția absolută. Trecutul este în urmă cu un motiv. Nu spun că ar trebui să-l dai uitării, căci n-ai putea, îți spun să înveți lecția oferită și să nu te mai învinovățești, văd că asta faci. Regretele sunt precum hienele, crede-mă că știu asta, te vor mânca de viu până la ultimul os și pentru ce? Nu poți da timpul înapoi, poți doar să încerci să fii mai bun. Iar cei care încearcă merită să fie iubiți. La urma urmei, toți oamenii au dreptul la iubire. În dragoste nu există greșit sau corect, asta eșuezi să vezi.

          Privirea lui mă face să înțeleg că l-am pus pe gânduri cu vorbele mele. Aprobarea lui întârzie să apară, dar n-am nevoie de ea. Am nevoie de timp. Timp în care să-i demonstrez că am dreptate, timp în care l-aș putea ajuta să vindece rana pe care continuă, cu înverșunare, s-o țină ascunsă.

          — Poate într-o altă viață, micuța mea, spune, apoi zâmbește amar.

          Îmi sărută fruntea și părăsește încăperea, lăsându-mă în urma sa tulburată de cuvintele lui neclare.  Expir zgomotos pe nări când renunț să încerc să înțeleg ce a vrut să comunice în substraturile propoziției lui.

          Plec la rându-mi din cameră și asta doar pentru că țin la Iulia îndeajuns pentru a n-o lăsa să se înece în incertitudine. Bat ușor în ușă și pătrund în dormitorul său, zărind-o cum își roade unghiile pe fond nervos. Privirile noastre se intersectează și sare din pat pentru a mă îmbrățișa.

          — Am fost atât de speriată să nu pățești ceva!

          Temerea ei îmi ridică semne de întrebare.

          — Daniel nu mi-ar face rău niciodată, liniștește-te.

          Cel puțin nu fizic.

          Zâmbește când se desprinde din brațele mele și respiră ușurată.

          — Ești singura mea prietenă, nu te pot pierde și pe tine!

          Cuvintele ei mă mișcă și zâmbesc involuntar. Sinceritatea ei e o gură de aer proaspăt în viața mea. Nu doar această latură a ei, ci ea de-a întregul. Este atât de inocentă și fragilă încât îmi trezește instinctul matern în plină dezvoltare ce îmi acordă responsabilitatea de a o proteja.

          O las pe Iulia să-și continue somnul după ce a adormit la al treilea film pus și mă sustrag de lângă ea pentru a merge la bucătărie.

          Vasele pe care le-am folosit cu Iulia pentru diversele gustări m-au așteptat să le curăț până acum, spre ghinionul meu. Clătesc bine farfuriile când în prag apare, asemenea unui bun spion, Daniel. Tresar ușor, dar mă liniștesc repede la vederea surâsului său.

          — Nu v-ați zgârcit la mâncare, rostește amuzat, rezemându-se cu coatele de blatul din fața mea.

          — Copilul nostru e un gurmand! scuza deja prea folosită, ne face pe amândoi să râdem.

          — Seamănă cu mine, zice și-mi ridic sprâncenele.

          Nu mi-l pot imagina pe Daniel în ipostaza asta. Personalitatea lui nu se „pupă" cu asemenea caracteristici.

          — Mama mea obișnuia să ne gătească tot felul de ciudățenii culinare, dar măcar erau delicioase. Era pasionată de gastronomie.

          Este pentru prima oară în șase luni când pomenește de mama sa și nu pot ascunde faptul că m-a surprins. Zâmbește amar și se ridică special pentru a mă ajută să șterg vasele de excesul de apă.

          — Tot ea m-a învățat că o femeie n-ar trebui lăsată să facă totul în bucătărie de una singură. Sunt sigur că o spunea doar pentru a mă îmbrobodi s-o ajut, dar a rămas cu mine învățătura asta, continuă să povestească cât timp îl privesc cum așază vesela la locul destinat.

          Zâmbesc, fiind foarte încântată de schimbarea sa de spirit. Nu pot să nu sesizez că vorbește de ea la trecut, ceea ce-mi spune — cu completarea părerii de rău ce se aude în vocea sa — că rana lui este conectată cu trecerea ei în neființă.

          — Sunt sigură că era o femeie fără egal, spun sinceră, iar el mă aprobă.

          — A fost puternică, păcat că trupul nu a a avut aceeași putere ca firea ei, declară cu apăsare, trezind compasiunea mea.

          Îl îmbrățișez pentru scurt timp spre șocul său.

          — Este timpul să plecăm, zic după ce citesc ora indicată de ceas.

          Ne îndreptăm spre mașină, fără a avea o deghizare anume. Bănuiesc că m-am înșelat în privința desfășurării acțiunii. Era de așteptat totuși, nu suntem în filme de acțiune. Urcăm și pornește în viteză spre locație fără să mai rostească ceva. Bate volanul cu degetul la semafor, ceea ce deja anticipam. I-am învățat până și ticurile.

          Oprește în apropierea casei și se întoarce spre mine.

          — Curaj, va fi bine, mă încurajează și clatin din cap.

          Îmi întind brațul pentru a deschide portiera, dar rămân blocată. Creierul refuză să dea comanda pentru a mă mișca, lăsându-mă într-o poziție jenantă față de Daniel care mă privește atât confuz, cât și nerăbdător. Îmi feresc privirea de a lui când simt o tensiune ce se ridică în aer și suspin pentru că știu de ce a apărut acest blocaj. Le voi viola intimitatea părinților mei și voi trece peste cuvântul lor ce odată era totul pentru mine. Trădare: singurul cuvânt pe care-l pot auzi în mintea mea. Chiar îmi voi trăda părinții pentru el? De fapt, părinții mei nu m-au trădat când mi-au ascuns adevărul atât de mulți ani? Minciună, ezitare, manipulare. Atâtea păcate pentru ce? Ce adevăr merită atâtea sacrificii și riscuri? Un fior îmi traversează șira spinării și tresar la posibilitățile negre pe care le gândesc. Un singur lucru este cert: pot pierde toți oamenii din jurul meu din vina acestor secrete. Sunt oare pregătită pentru acest final? Iau aer în piept când simt că rămân fără aer, întorcându-mă speriată spre Daniel care nu și-a mutat privirea de pe mine în tot acest timp.

          — Nu mă vei abandona din nou, nu-i așa? disperarea mi se strecoară printre cuvinte. Disperare pe care a auzit-o și care l-a făcut să se încrunte.

          Mă privește cu o intensitate necunoscută în ochi, intensitate care pentru prima oară nu-mi fură respirația, ci mi-o intensifică. Îmi acoperă mâna cu a sa, cuprinzând-o cu putere fără să rupă contactul vizual dintre noi și-mi arată un zâmbet timid menit să-mi ofere confort.

          — Nu-ți voi mai da drumul niciodată, rostește vehement, întărind și mai mult strânsoarea mâinilor noastre. Îți promit, Laura, adaugă spre surprinderea mea. Nu ți se va întâmpla nimic rău cât timp sunt lângă tine, nu voi permite, concluzionează cu hotărâre și o sinceritate ieșită din comun.

          Un zâmbet îmi acaparează chipul și îl cuprind de gât din impuls cu brațele mele. Rămâne nemișcat, dar apoi simt mâinile sale pe spatele meu, oferindu-mi măcar un mic sentiment de protecție.

          — Ține-te de cuvânt, te rog! șoptesc lângă urechea sa, simțind cum se încordează ușor. 

          Cobor din mașină fără să aștept un alt răspuns și pășesc determinată până înăuntrul curții. Mă ascund după un tufiș când paznicul verifică zona cu lumina lanternei și mă rog în gând să nu fi sesizat prezența mea. Ritmul inimii mele accelerează peste măsura normală când face un pas spre direcția mea. Acesta este sfârșitul, nici măcar nu m-am putut apropia de ușă. Își schimbă traseul brusc și înghit în sec, dar o oarecare ușurare pune stăpânire pe mine. Privesc pe furiș cu o atenție deosebită cum se face nevăzut și ies la iveală din ascunzătoarea mea când sunt sigură că ruta este fără pericole. 

          Pătrund înăuntrul casei, privind de colo-colo în speranța că nu va fi nimeni și expir ușurată când se adeverește. Merg pe vârfuri până în pod fără să mă las distrasă de altceva, trec chiar și pe lângă ușa camerei părinților mei fără s-o privesc mai mult de câteva secunde. Însă inima-mi este în dinți, iar panica este la doi pași distanță de a pune stăpânire pe mine. Acum este prea târziu să dau timpul înapoi. Închid ușa în urma mea, apoi caut dezorientată acel cufăr din amintirile mele. 

          Îl zăresc la scurt timp și-mi croiesc drum printre tot felul de cutii pline de lucruri pe care nu le vom mai folosi niciodată. Parchetul ce scârțâie în apropierea cufărului mă face să mă opresc și să scot o înjurătură în șoaptă. Parcă a fost pus intenționat! Mă mișc precaută, auzind zgomotul mai diminuat cum rămâne în urma mea. Mă pun în genunchi în fața cufărului și încerc să-l deschid totuși cu o reținere. Acesta refuză să-mi divulge ce se ascunde înăuntru și mă încrunt. Verific mai bine structura cufărului și remarc gaura cheii. Cheie pe care n-o am. Oftez în timp ce-mi plimb vederea prin cameră în căutarea unei soluții. Apuc o agrafă rătăcită pe masa din apropiere și îmi dau silința să forțez încuietoarea. Nu poate fi prea dificil, e totuși destul de vechi!

          Nu mă opresc până nu aud un sunet specific care se face prezent la un moment dat. Zâmbesc satisfăcută, deschizând într-un final cutia pandorei. Am grijă să nu provoc prea mult zgomot când scotocesc prin foile aflate înăuntru și rămân surprinsă când văd ce se află la fundul cufărului. Casete video. De ce ar vrea să ascundă niște casete? În câteva momente îmi petrec privirea în căutarea unui obiect ce m-ar lăsa să le vizionez, îl găsesc și un alt zâmbet se arată pentru scurt timp.

          Mă ridic cu grijă pentru a merge la acel aparat unde introduc cu precizie prima casetă.

          Imaginea mamei de când era mai tânără îmi apare și rămân șocată. O emisiune de știri, ediție veche cu siguranță. De ce i-ar trebui așa ceva? Măresc puțin volumul  pentru a auzi ce spune prezentatoarea și să înțeleg cine este acest bărbat lângă care este pozată mama.

          „Deținătorul celor mai bune și de succes hoteluri și-a găsit aleasa. Mircea Avram se va căsători cu fiica marelui Cristian Manole, pe nume Diana Manole. Aceștia au fost surprinși în parc la un picnic romantic amenajat de însuși Mircea. Cei doi refuză să dea o declarație.”

          Caseta ia sfârșit, lăsând televizorul vechi să-mi reflecte chipul. Înmărmurită și cu milioane de întrebări în minte acompaniate de o durere inexplicabilă în suflet, revizuiesc dacă ar trebui să văd și a doua casetă. Adevărul. Pentru el am venit aici, acum nu pot da înapoi. Introduc cu mâinile ușor tremurânde cea de a doua casetă cu teama de ceea ce a-și putea auzi. Imaginea mamei apare din nou remarcabil agitată și nervoasă și mă încrunt.

          „Soția lui Mircea Avram ne-a dat o veste bombă! Aceasta mergea spre mall când a fost surprinsă de echipa noastră. După rugămintea de a ne oferi o declarație, aceasta a declarat:

          — Doamnă Avram, este adevărat că sunteți însărcinată? Doamnă Avram, spuneți-ne ceva!

          — Da! Da, sunt! Asta voiați să auziți? Mai avem trei luni până când fetița noastră ni se va alătura!

         Aceasta este declarația doamnei Avram și atât avem până acum.”

         Caseta se termină și aceeași rutină este făcută cu o schimbare importantă pe chipul meu. Lacrimi. Îmi amintesc că am citit aceste declarații, dar să-i aud vocea mamei recunoscând toate acele lucruri terifiante, mi-a frânt inima. Mă îndrept rapid spre cufăr cu speranța că voi găsi ceva care să nege această realitate morbidă. Cuprind primul document în mâini, citind fugitiv textul aflat pe ea. Actul de căsătorie al mamei cu acest Mircea. Îl pun deoparte, trecând la următorul, repetând aceleași mișcări. Un certificat de naștere. Certificatul meu! Ochii îmi rămân fixați pe numele scris în locul pentru tată. Mircea Avram. Scap foaia din mână și îmi pun mâna la gură. N-a fost vorba de cancan sau speculații false, acest bărbat chiar este tatăl meu!

          Îmi înlătur nevoia de a sta și a plânge această trădare și iau toate dovezile găsite pentru a le oferi lui Daniel. Îmi păstrez calmul, chiar dacă simt o durere imensă în piept și am grijă să nu fiu prinsă. Ajung înapoi pe alee, mortificată însă cu suferința vizibilă pe chip și pășesc spre mașina lui Daniel care se află puțin mai departe.

          Aud un zgomot dubios și mă opresc, uitându-mă în urma mea. Încruntată, privesc de jur-împrejur în căutarea sursei, dar renunț când înțeleg că-mi pierd timpul. Mai fac câțiva pași când un bărbat apare de nicăieri și-mi acoperă gura cu mâna sa care este îmbrăcată cu o mănușă din piele. Mă zbat și încerc să-i înlătur mâna, dar fără niciun rezultat. Țipetele mele sunt înăbușite de mâna sa în timp ce mă trage spre mașina sa, chiar dacă continui să mă zbat cu putere. Încerc să-l mușc, dar mănușa îi protejează pielea, făcând inutil efortul meu. Mă bagă cu forța pe bancheta mașinii și când privesc speriată în jur remarc un alt individ la volan.

          — Ajutor! strig când realizez că gura mea este liberă, dar o bandă de scotch gri îmi este imediat pusă.

          — Ar fi putut decurge altfel dacă erai liniștită, rostește cu o voce cunoscută și mă încrunt.

          Încerc să deschid portiera pentru a fugi, dar cel care se află pe banchetă lăngă mine mă trage cu putere spre el și închide portiera, permițându-i celui de la volan să blocheze toate ușile. Îmi prinde mâinile în ciuda agitației mele și le împreunează pentru a le lega cu câteva benzi din același scotch. Mă împinge pe spate — îngrozindu-mă și mai tare — pentru a-mi apuca picioarele și a le oferi același tratament ca al mâinilor.

          — E combattivo¹, ei? spune într-un accent ciudat în timp ce amestecă cuvintele în română cu altul ce pare a fi ori italiană, ori spaniolă. Niciodată nu le-am putut distinge.

          Cel de lângă mine chicotește, alăturându-se celui din față, iar eu mă chinui să le văd chipul care este acoperit, lăsând doar ochii dezvăluiți. Ochii celui de lângă mine îmi sunt atât de cunoscuți, bulversându-mă. Cine sunt acești oameni? Văd puloverul ușor rulat al său din cauza luptei mele și văd tatuajul său. Tatuajul! E vărul lui Daniel! Devin brusc și mai agitată, fiind remarcată de ambii. Ei vor să mă omoare, am o țintă pe spate! Conștientizez cruzimea adevărului în timp ce încerc să lupt pentru a scăpa cu disperare.

          — Liniștește-te, raggazina², nu vrem să-ți facem rău, spune cel din față care, după voce, este mai în vârstă.

          — Desigur, asta numai dacă te cumințești, spune cel de lângă mine, plimbându-și mână pe piciorul meu, avansând tot mai sus.

          Mă trag, zbătându-mă mai mult când își continuă gestul neadecvat.

          — Lascia stare la ragazza, bastardo!³ cum aude tonul ferm al celui din față se oprește, îndepărtându-se puțin de mine. Nu știu ce a spus, dar slavă Cerului că a spus! Iartă-l pe fiul meu, noi nu suntem astfel. N-am forța o femeie niciodată! încearcă să mă linișteașcă, dar pufnesc pe nări.

          Cum poate să zică asta când sunt legată pe bancheta din spate. Reținută cu forța de către ei. E pură ipocrizie.

          — Ha anche un atteggiamento!⁴ spune cel de lângă mine, amuzându-se amândoi după sub privirile mele derutate.

          Ieșim din oraș și merge pe o rută necunoscută total mie și oprește după încă zece minute de condus. Îmi rupe scotch-ul de la picioare pentru a putea merge și mă apucă de braț când cobor. Pare o fabrică abandonată din ceea ce văd eu, dar nu mă pot lămuri căci cel care mi-a fost alături pe banchetă mă repezește înăuntru sub dezaprobarea celui de la volan. Mă conduce prin clădirea abandonată până în dreptul unei uși care ascundea după ea o cameră chiar decentă față de ceea ce este afară. Pun pariu că psihopații aceștia au construit-o! Mă împinge înăuntru după ce-mi desface mâinile și pleacă, închizând ușa cu cheia în urma sa.

          Îmi îndepărtez scotch-ul de la gură, scoțând un geamăt de durere și încerc să forțez ușa care, bineînțeles, rămâne închisă. La naiba, aș fi preferat să rămân prizoniera lui Daniel! Scanez camera în căutarea unei ferestre pe care să ies, dar în zadar. Nu este nici măcar una, nici în baia făcută special pentru această cameră. Realizarea cruntă mă lovește. De aceea au întârziat, îmi construiau celula! Mă reped la ușă și o forțez zadarnic, parcă ar fi beton!

         — Cine sunteți? Ce vreți de la mine? strig de după ușă în speranță că o va deschide cineva și mă voi putea strecura pe lângă el și fugi.

          Nici nu încerc să le zic să-mi dea drumul, ar fi prostesc. N-ar face-o niciodată. Număr minutele în care am fost abandonată aici și încep să plâng. Nu pot să cred că voi muri înainte să-i ofer șansa la viață copilului meu. Nu pot să cred că voi muri fără să vorbesc cu părinții mei, fără să-l cunosc pe Mircea Avram, fără să-l ajut pe Daniel, fără să reiau legătura cu Marina, fără s-o mai văd pe Iulia. Totul a fost în zadar, așa se sfârșește totul. Mă așez epuizată în canapeaua aflată aici, îmbrățișându-mi abdomenul și vărsându-mi în continuare amarul.

          — Nu-ți fie teamă, măcar vom fi împreună! spun către copilul meu și oftez zgomotos după.

          Ușa se deschide și rămân împietrită când un alt bărbat de vârsta părinților mei îmbrăcat la costum își face intrarea. Însă ochii lui îmi captează cel mai mult atenția chiar dacă mă intimidează cu totul. Ochii negri asemănători cu ai lui Daniel, dar cu mult mai întunecați. N-am crezut că se poate. Ne scanăm reciproc, dar eu rămân blocată când face un pas spre mine.

          — Cine ești? întreb și văd rânjetul însuși Diavolului.

          Inima mi se oprește în piept când observ bastonul său, pus doar de frumusețe cred, căci își păstrează echilibrul foarte bine pe propriile picioare și fără el. Pune bastonul în fața mea și se apleacă pe el pentru a ajunge aproximativ la nivelul feței mele. Energia pe care o emană este atât de sumbră, aproape urlă că este un om rău și înghit în sec.

          — Cred că mă cunoști deja, carina⁵! vocea lui provoacă să mi se ridice părul de pe corp.

          — Nu știu cine ești, nu știu ce vrei de la mine. Cu siguranță nu-ți pot oferi ce-ți dorești! spun temătoare, iar el pufnește amuzat, crescând frica pe care o simt.

          — Suntem o familie acum, Laura, nu trebuie să-ți fie teamă. Vom trăi în pace, dar întâi de toate, fiul meu are nevoie de o lecție.

          Îmi măresc ochii și respirația mi se oprește când realizez cine se află în fața mea. Un om căutat de poliție de ani de zile, un ucigaș cu sânge rece, un monstru! Iar eu sunt aici, singură cu el...

          — Luciano, spun mai mult șoptit, stârnind un zâmbet care mă dezgustă din partea lui.

          Ochii lui mă neliniștesc, iar corpul meu se lasă invadat de frică. Cui nu i-ar fi teamă? Cine n-ar fi înspăimântat știind că are un criminal în fața lor? Doamne, sper să scap cu viață!

combattivo¹ - bătăioasă
raggazina² - copilă
Lascia stare la ragazza, bastardo!³ - Lasă fată în pace, nemernicule!
Ha anche un atteggiamento!⁴ - Are și atitudine!
carina⁵ - drăguță

Un capitol așteptat!

Știu că n-am postat de ceva vreme, dar problemele pe care le-am crezut rezolvate au reapărut și n-am avut timp deloc pentru a scrie decât pe alocuri. Într-un sfârșit, am reușit să termin de scris acest capitol și sper să vă placă chiar dacă este destul de lung! Ce mai pot adauga este că vor fi destul de multe surprize pentru a compensa lipsa îndelungată. Unele, de fapt doar una, nu este legată de această carte și este destul de așteptată! 🤭

8886 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!