》Diana《

          Aburul ce părăsește ceașca de cafea mă ține prinsă în farmecul lui, eliberându-mi mintea chiar și pentru câteva minute prețioase de adevăratele probleme din viața mea. Alexandru o ridică cu precizie, rupând hipnoza în care mă aflam și-l urmăresc cum o conduce spre buzele sale, lăsând lichidul — care este încă fierbinte, aș putea spune — să întrepătrundă printre ele. Mă minunez când temperatura cafelei nu-l afectează, dar nu mă tulbură pe cât ar trebui. Interiorul lui, intuiesc, că este într-un somn „veșnic". Încerc să-mi păstrez poziția neutră, fără să pun presiune pe el sau pe Laura cu speranța că timpul ne va ajuta, sau mai bine zis, mă va ajuta pe mine, disipind norul negru deasupra capului nostru ce anunță furtuni mai mari decât cele deja experimentate. Iubirea pentru soțul meu nu s-a stins și nu se va stinge niciodată, însă încăpățânarea lui de a rămâne pe loc în situația asta nefericită îl face cu mult mai antipatic decât aș fi crezut vreodată.

          Îmi ascund ochii când se întoarce spre mine pentru că mi-e teamă ca focul, cauzat de furia înăbușită din sufletul meu, să nu-l incinereze. Cuvertura mesei pare cu mult mai atractivă decât de obicei, cu adevărat impresionantă. Cel puțin, suficient să mă mențină ocupată. Nu suntem fericiți niciunul și știu asta, tensiunea din casă e aproape de explozie cu fiecare zi trecută. Dorul ne ucide în tăcere, dar cel mai aprig dușman e regretul. Mi-am jurat că nu mă voi îndoi niciodată de alegerile făcute când am închis acel capitol sumbru din viața mea, văzând consecințele nu mai sunt atât de sigură precum am fost în urmă cu douăzeci și cinci de ani. Mircea nu este un om care merită pomenit nimănui, darămite copilului meu. N-aș putea să mă cumpăt și să-i povestesc cu lejeritate toate necazurile provocate de el, e un scenariu imposibil pentru mine. Un scenariu cu care Laura îmi forțează mâna și asta doar din vina acelui ticălos. Ticălosul care i-a înnegurat sufletul.

          Imaginea lui devine atât de clară în ochii mei, chiar dacă nu se află în fața mea, trezind furia pe care mă străduiesc s-o țin sub control. Cuvertura pe care o așezam cu grijă, are parte de un comportament diferit acum. O strâng în mâna mea, trăgând-o puțin și din partea cealaltă fără să-mi dau seama. O sufoc în mâna mea, având gânduri bolnăvicioase cu Daniel Alecsandrescu. Trebuie să fie pus în locul lui, trebuie oprit ca să nu renască acea povestire.

          — Diana! tonul ferm al lui Alex mă trezește din gânduri și-mi ridic ochii surprinsă. Ce se întâmplă cu tine? întreabă cu blândețe, aplecându-se  pentru a-mi cuprinde mâna cu a sa.

          — Alex, fiica noastră este cu acel om acum! O învrăjbește și mai mult împotriva noastră, iar noi nu facem nimic! îmi dă drumul la mână, privindu-mă serios.

          — E alegerea ei, nu mai e un copil, îmi taie celelalte remărci și oftez nervoasă, ridicându-mă de pe scaun.

          — Întotdeauna va avea nevoie de noi! Chiar dacă s-a maturizat, protestez, iar el îmi imită gestul, dar mult mai nervos, zguduind masa când o lovește.

          — Mi-a zis că nu sunt tatăl ei! Ca și cum aș fi un nimic! strigă, iar eu pufăi nervoasă.

          — Puteai să-i explici, dar tu ai alungat-o! La fel cum m-a alungat tatăl meu...

          Se enervează mai tare, venind în fața mea cu degetul arătător îndreptat către mine.

          — E doar vina ta. Tu l-ai lăsat pe nenorocitul ăla să-și treacă numele pe certificatul ăla, tu l-ai lăsat să-mi fure fiica! continuă pe un ton ridicat plin cu reproș, făcându-mi sângele să-mi clocotească în vene.

          Îl lovesc, reducându-l la tăcere din vina șocului. Se uită la mine de parcă l-am trezit din nebunie și înțelege că a vorbit gura fără el când câteva lacrimi se preling pe chipul meu.

          — Te-ai însurat cu cea mai bună prietenă a mea. M-ai abandonat când aveam cea mai mare nevoie de tine, Alex. Iar acum faci la fel și cu fiica ta, spun cu greu și plec din cameră.

          Intru în camera Laurei în timp ce lacrimile încep să se înmulțească. Camera goală și liniștea ei îmi zdrobește inima când îmi amintesc că ea era chiar aici. Iau o bluză ce-i aparține din dulap, inhalând mirosul ei în timp ce mă las ușor pe podea. Nu e prima oară când Laura îmi este furată, dar doare de zece ori mai mult. Întâi Mircea, iar acum acest Daniel. Cu ce am greșit atât de rău de sunt silită să-mi retrăiesc suferința? Strâng cu putere la piept bluza ei, lăsând plânsul să pună stăpânire pe mine.

          Ușa se deschide, iar Alex apare de după ea cu obrazul încă roșu. Mă privește cu aceeași durere pe care o simt și eu și se așază lângă mine. Mă trage în brațele lui, strângându-mă ca nu cumva să-i scap și eu printre degete.

          — O să se întoarcă la casa ei, o să vezi, spune cu glas tremurat care îmi confirmă că și el la rândul lui plânge. Fetița noastră n-a renunțat la noi, continuă, intensificându-mi plânsul.

          Îmi ține cu mâna capul lipit de pieptul lui, iar eu las bluza pe genunchi pentru a-l înconjura cu brațele mele. Îmi așez nasul în scobitura gâtului lui, încercând să mă liniștesc cum o făceam și în trecut. Ne calmăm unul pe celălalt, chiar dacă dorul pentru fiica noastră rămâne intact.

          — Iartă-mă, Diana. N-am vrut să te rănesc.

          — Șșș, nu e nevoie să-mi ceri iertare. Te iubesc, Alexandru, rostesc sinceră când îi întâlnesc căpruiul ochiilor ce mi-au furat inima din prima secundă.

          — Și eu te iubesc, iubito. Nu mai e nevoie să audă toată Constanța și din partea mea, îmi amintește de un moment din începuturile noastre și zâmbesc, îmbrățișându-l strâns.

          Parfumul familiar îmi redă o stare de tihnă, iar respirația devine mai facilă când mă ajută să înțeleg că singurul impediment în fața binelui meu sunt doar eu și gândurile mele. Gânduri stârnite de nerăbdare. Timpul ne încearcă pe toți trei, scurgându-se parcă în ani nu secunde. Eu și Alex ne păstrăm docili în fața destinului, cunoscând mai bine decât oricine că nu  ne putem opune voinței lui, dar așteptarea, care se simte infinită, de a se întâmpla ceva pentru reconciliere ne sfâșie, deoarece există nesiguranța care apasă nemiloasă pe conștiința și inimile noastre. Nesiguranță născută din puterea imprevizibilului ce născocește posibilitatea că Laura nu se va întoarce niciodată. Posibilitate care ne-ar ucide.

          Îmi șterg lacrimile, îndepărtându-mă de Alex pentru a mă ridica de la podea. O gura sănătoasă de aer proaspăt îmi dă iluzia că acea posibilitate nu există, făcând loc speranței, fie ea deșartă sau nu, că totul se va termina cu bine. Alex, încă aflat pe parchet, mă privește cu admirație când remarcă puterea de care dau dovadă și oftez fiindcă el nu știe că asta este tot ce a mai rămas. Întind mâna în dreptul său și nu ezită, apucând-o cu determinare și revenind în câteva momente la poziția impozantă pe care o posedă încă din tinerețe. Facem schimb de priviri, refuzând să rupem legătura mâinilor noastre și din ochi citim tot ce aveam nevoie pentru a merge înainte. Să ne plângem de milă nu ne va aduce fiica înapoi, e momentul să ne pregătim cărțile precum le-a pregătit și Daniel Alecsandrescu. Până la urmă, adevărul suprem exista doar în triunghiul bolnăvicios dintre mine, Alexandru și Mircea și doar noi suntem în măsură să-l dezvăluim cu acuratețe.

          — Trebuie să merg la firmă, spune după ce-și șterge cu frustrare lacrimile. O să găsesc o soluție, îți promit, adaugă, primind dezaprobarea mea.

          — O să găsim, Alex. Împreună, îl corectez, readucând la viață zâmbetul caracteristic.

          — Împreună vom reuși orice, declară, aplecându-se pentru a-mi săruta fruntea. Ai grijă de tine, continuă și se face nevăzut, grăbindu-se să aibă grijă de firmă, pe care o pot numi ca al doilea său copil.

          Împachetez bluza, așezând-o de unde am luat-o, clădindu-mi curajul necesar pentru a da piept cu angajații noștri. Este pentru prima oară când au auzit o astfel de ceartă între noi doi, nici măcar nu știu ce aș putea să le spun. Îmi aranjez ținuta care nu avea nevoie de niciun fel de ajustare și mă întorc în camera de zi, dând nas în nas cu cei ce se ocupă de curățenie. Le zâmbesc, fiind modul meu de a le arăta gratitudinea și-mi dreg glasul.

          — Scuzați episodul de mai devreme, vă asigur că—

          — Doamnă, v-a căutat cineva, mă întrerupe fără să vrea, făcându-și apariția după ce mi-am început discursul.

          — Cine? întreb grăbită, în speranța că este vorba de Laura.

          Alice se fâstâcește de pe un picior pe altul, neliniștindu-mă și iritându-mă în același timp. Limbajul trupului o trădează, făcându-mă să înțeleg că are o oarecare teamă de a-mi spune vestea.

          — Alice? o încurajez cuprinsă de nerăbdare sub privirile ei pline de îndoială.

          — Domnul Cristian Manole.

          La auzul acelui nume împietresc, privind-o pierdută pe tânăra măruntă din fața mea. Înghit în sec, încercând să nu par afectată și zâmbesc forțat, dar citesc pe chipurile lor că nu cred o iotă din teatrul meu.

          — Ce a spus? întreb cu o dificultate apărută brusc menită să mă desconspire și mai mult.

          — Dorește să vorbească urgent cu dumneavostră, vă așteaptă la locuința lui cât mai curând, mă anunță și simt cum rămân fără aer.

          O aprob tăcută și plec cât încă sunt în controlul emoțiilor mele. Aerul se rarefiază cu fiecare pas făcut, introducându-mă într-o stare de hipnoză care se termină dintr-o dată, trezindu-mă buimacă în grădină. Cum am ajuns aici? Îmi mut privirea pe alocuri, dezorientată și speriată de ce tocmai am experimentat, expirând zgomotos apoi. Mi s-a spus de-a lungul anilor că rănile se cicatrizează la un moment dat, însă cea produsă de tatăl meu a rămas neschimbată. N-am să neg, la un moment dat mi-a fost ușor să duc povara pe care mi-a pus-o în cârcă din cauza urii pe care i-o purtam, dar când aceasta s-a estompat în decursul anilor, am realizat că sunt în aceeași postură, cu aceeași durere în suflet.

          Seara aceea nu m-a părăsit, deși asta am crezut pentru o perioadă. Timpanele îmi sunt acaparate cu strigătele lui, cu vocea disperată a mamei și-mi duc instinctiv mâna în dreptul obrazului, resimțind usturimea provocată de lovitura lui. Îmi simt lacrima, care nici măcar n-am știut că și-a făcut apariția, oprindu-se în vârful degetelor mele și oftez, ștergând orice urmă a ei cu o doză de furie. Acum nu-l mai urăsc pe el, urăsc că nu pot lăsa în urma situația. Urăsc că nu pot uita.

          Alung amintirea pentru a mia oară și mă îmbărbătez de una singură. Într-adevăr, e greu să accept că nu m-a iubit, dar nu mă voi lăsa condusă de asta. Nu când am atât de mulți oameni în jurul meu care mă iubesc.

          Intru în casă, îmbrăcându-mi jacheta hotărâtă să aflu ce dorește cel care m-a renegat. Urc la volan, conducând spre vila care a fost martora destrămării familiei noastre și mă minunez că n-am uitat drumul nici după atât de mult timp. Opresc în dreptul ei, privind-o cu atenție când cobor. Retrăiesc scenele de atunci ca și cum se petrec chiar acum, doar că am rolul de simplu spectator de data asta. Ajung în fața ușii cu niște bătăi ciudate ale inimii pe care nu mi le pot explica și apăs soneria.

          Ușa se deschide și o recunosc imediat pe femeia din fața mea care s-a tranformat în stană de piatră. Zâmbesc involuntar, nevenindu-mi să cred că a venit din Ploiești pentru a lucra aici.

          — Diana? Chiar tu ești? întreabă fiind sigură că sunt doar o nălucă, dar eu dau aprobatoare din cap, pufnind amuzată. Doamne, cât de mult ai crescut! Când te-am văzut ultima oară încă erai în liceu! exclamă, trăgându-mă în brațele ei.

          — V-am simțit lipsa și eu! mărturisesc după ce-mi face semn să intru.

          Analizez încăperea și constat cât de goală se simte. Pare că nici măcar nu locuiește cineva aici. O senzație asemănătoare ca acea când mergi într-un cimitir, cel mai bun mod de a descrie energia de aici.

          — Casa nu mai e la fel fără tine și mama ta, îmi captează atenția și zâmbesc amar. Am rămas câțiva angajați și din când în când tatăl tău, dar el e mai mereu plecat în străinătate, mă lămurește și o aprob tăcută.

          — Vorbind de el, unde este?

          — Unde îl găsești mereu, în biroul său. Pot să-l numesc templu că nu-l părăsește niciodată! glumește, amuzându-mă.

          — Scuză-mă puțin, o anunț,  îndreptându-mă spre locul ce-l credeam ca și interzis când eram copil.

           Secvențe din adolescență mă încolțesc, făcându-mi respirația mai grea când resimt sentimentele de furie, dezamăgire și frustrare pe care nu trebuia să le simt la acea intensitate la vârsta pe care o aveam atunci. Trag aer în piept, apăsând clanța din fața mea cu putere, provocând ușa să se deschidă larg. Ochii noștri se întâlnesc imediat și-mi pierd îndrăzneala pe care m-am chinuit până acum s-o strâng. Este exact cum mi-l amintesc, aceeași postura intimidantă, același stil vestimentar doar chipul său a suferit modificări datorită îmbătrânirii. Îmi simt inima cum pică în genunchi și-l văd cum se ridică din scaun, fără să fie afectat de vreo emoție puternică. Îl privesc și tot ce văd este seara când m-a alungat alături de toate momentele când mi-a rănit sufletul. Îl privesc și nu-mi vine să cred ce s-a ales din noi, cum a permis ca totul să se ducă de râpă? Chiar atât de nesemnificative am fost eu și mama pentru el? Mă uit la el și tot ce sper e că durerea nu mi se citește în ochi. Dacă pe el nu-l deranjează, nu vreau să fiu eu cea sentimentală.

          — Ai venit! exclamă cu o notă de surprindere și-mi îndrept coloana, fixându-l cu ochii mei.

          — De ce m-ai chemat? replic tăios, făcându-i entuziasmul să se estompeze.

          — Trebuie să vorbim, devine brusc rece care este și forma lui inițială, îndrumându-mă să iau loc. Lucru pe care-l refuz categoric.

          Nu vreau să fiu aici, nu vreau să-l văd, nu vreau să-mi aduc aminte. Prefeream să-mi imaginez o altă variantă și să sper că s-a schimbat, că plecarea noastră l-a zdruncinat atât de tare încât să-și schimbe tabieturile. Ar fi trebuit să știu că mă înșel amarnic.

          — Nu cred că avem despre ce vorbi, continui în același ton, privind cum devine vizibil iritat.

          — Nu te-aș fi chemat dacă nu era important, Diana, spune, provocându-mi o senzație neobișnuită în piept.

          Aprob cu o mișcare a capului pentru a-l face să-mi comunice mai repede ce are de zis. Nu vreau să ne pierdem timpul unul altuia.

          — Un bărbat, spune dintr-o dată și mă încrunt. Un bărbat caută lucruri despre tine, despre noi, adaugă și-mi arcuiesc o sprânceană.

          Mă apropii de biroul său când se apleacă pentru a lua ceva din sertarul incorporat în birou, fiind complet derutată. De ce ar fi cineva atât de interesat de noi toți? Aș fi crezut că este un jurnalist care speră să găsească articolul vieții sale, dar adevărul e îngropat și imposibil de deslușit. Nu ne-a păsat de reputația noastră când am ales să facem tot posibilul să dispară acele articole mincinoase și orice avea legătură cu perioada aceea din viața noastră, ne-a păsat doar de Laura. Să nu fie nevoită să se confrunte cu oamenii băgăcioși și răi care de fapt nu ar avea habar de nimic. Am crezut că am reușit până când Daniel Alecsandrescu a apărut în viața ei. Îmi ridic rapid privirea, realizând că acel bărbat nu poate fi altul decât Alecsandrescu și fără să văd fotografia.

          — Vino lângă mine, zice și-l ascult din vina curiozității ce-mi iese și prin pori.

          Îmi arată pozele și suspiciunile îmi sunt confirmate. Era Daniel și sunt sigură că voia să știu că el este pentru că nici măcar nu s-a sinchisit să-și facă o deghizare anume. Ochii mi se măresc totuși chiar dacă mă așteptam să fie el, deoarece nu pot înțelege obsesia lui cu familia mea. Îmi înalț privirea în ochii lui Cristian care și-a dat seama că eu știu cine este cel din poză și oftez zgomotos.

          — Este noul asociat al firmei care e mai băgăcios decât credeam, clarific, dar el rămâne impasibil nefiind nici pentru el vreo noutate ceea ce mă miră.

          — Diana, omul asta nu caută lucruri pur și simplu... vrea să ne facă rău. Am aflat din prima secundă că ne caută trecutul, așa că am început și eu să-l caut pe al lui bineînțeles. Și ce crezi? întreabă, lăsându-mă să fierb în propria curiozitate.

           Îmi mișc capul încurajându-l să continue mai repede. 

          — Tu chiar nu-ți dai seama? mă chestionează și mă încrunt neștiind ce vrea să spună. Numele lui de familie, Alecsandrescu, nu-ți aprinde niște beculețe? 

          Indiciul lui mă pune serios pe gânduri, storcându-mi mintea până când îmi redă amintirea numelui acesta. Îmi fixez un punct în podea, făcând slalom printre diferitele memorii, concentrându-mă doar pe găsirea inculpatului. Merg în urmă cu mulți ani și împietresc când imaginea clară a celui dintâi posesor al numelui ăsta îmi răsare în cap. Ridic uimită ochii în ai tatălui meu vizibil mulțumit că am reușit să realizez de una singură și mă încrunt apoi. Bineînțeles... Luciano! Luciano Alecsandrescu! Un prieten atât de drag mie, dar care a dispărut fără urmă și fără să mă anunțe vreodată de ce. El și soția lui, care mi-a fost și cea mai bună prietenă, Anca au fost cei mai apropiați prieteni de familie. Doamne, l-am cunoscut pe Daniel încă de când era un simplu copil! Chiar și pe surioara lui. Nu m-aș fi gândit niciodată că fiul lui Luciano va ajunge să ne deteste atât de rău încât să ne provoace rău. De ce? E singura întrebare care are logică și căreia îi lipsește răspunsul. De ce au dispărut brusc și definitiv Luciano și Anca din viața noastră? De ce Daniel a apărut cu setea asta nebună de a stârni haos?

          — N-are sens! dau glas vocii interioare, iar Cristian ridică din umeri.

          — Nu poți avea încredere în nimeni în zilele noastre, Diana. Azi ți-a fost prieten și mâine ți-e dușman, nu poți ști niciodată.

          Pilda lui mă lasă rece și mă înfurie. Ipocrizia lui e colosală! Îi arunc o privirea urâtă și renunță la continuarea ei. Parabola vine din partea omului care m-a crescut optsprezece ani și apoi m-a alungat ca pe o străină ceea ce arată că există dreptate în ceea ce spune, dar atitudinea pe care a luat-o, crezându-se mai breaz decât ei și chiar un sfânt, mă deranjează. Mă deranjează pentru că am avut nevoie de el și m-a abandonat.

          — Nici măcar în proprii părinți uneori, reproșez, dar el îmi primește atitudinea pasiv-agresivă fără să comenteze, știind prea bine că am o urmă de drept în tot ce i-aș putea spune. 

          — N-am fost un tată model—

          — Chiar n-ai fost! i-o tai repede și pufăie pe nări.

          — Ascultă-mă, mă roagă și încuviințez din cap. N-am fost un tată model și n-am avut răbdarea necesară pentru rolul acesta, dar am avut și eu dreptatea mea în povestea asta, Diana. Tot ce mi-am dorit e să ai succes, să ajungi o persoană realizată și să fii mândră de tine și când ai venit cu țăranul acela am știut că nu se va întâmpla asta, ceea ce din păcate mi-a fost confirmat când am aflat că ești însărcinată. Îți dai seama? Atâtea visuri, speranțe să fie năruite în câteva clipe? Acum ar trebui să înțelegi, căci ești și tu, la rândul tău, părinte.

          Înghit în sec și-mi reprim lacrimile, privindu-l ușor scârbită. 

          — Nu mi-aș alunga niciodată copilul oricât de rău ar da-o în bară. Asta e diferența dintre noi doi, tu m-ai văzut doar ca un alt motiv cu care să te lauzi nu ca pe fiica ta. Am greșit, n-am să neg, dar eram doar un copil. Nici nu știam pe ce lume mă aflu! Iar tu în loc să mă sprijini și să-mi arăți o cale, m-ai pus la zid și când am scăpat de sub control m-ai respins complet. Ca și cum n-aș fi existat vreodată, dau voce durerii pe care o țin în mine de peste un deceniu neinteresându-mă că-l rănesc cu vorbele mele. Pe el nu l-a interesat câtuși de puțin. Am realizat tot ce ai enumerat tu mai sus, dar fără tine. Am reușit de una singură. Am trecut prin iad și singura persoana care mi-a fost în permanență alături este Laura, nepoata ta pe care nu te-ai deranjat s-o vezi atât de mulți ani. Iar cel pe care-l numești „țăran" este soțul meu, primul și singurul bărbat care m-a iubit vreodată, căci nici tu, nici Mircea n-ați făcut-o. Mi-aș fi dorit să te găsesc altfel, sincer. Mi-aș fi dorit să fi realizat cât de mult ai greșit și cât de multe ai pierdut din cauza gândirii tale negative. Acum nu mai sunt nici eu, nici mama, nici Laura. Nu mai e nimeni. Ți-e mai bine acum? Ești mai fericit? Egoul tău e intact? îmi vărs toată frustrarea adunată și aleg să mă opresc când văd tristețea din ochii bărbatului aflat în fața mea.

          Tristețea lui nu-mi mai stârnește milă, și-a făcut-o cu propriile sale mâini. M-a transformat într-o străină, iar în calitate de străină nu-i pot oferi compasiune. Mie nu mi-a oferit-o nimeni, cu atât mai puțin el și ce e cel mai dureros e că deja mă clătinam înainte să mă arunce la podea.

          — Mulțumesc că mi-ai spus de asta, mă voi ocupa mai departe. Trebuie să mă întorc la familia mea, sparg tăcerea, știind prea bine că nu va fi capabil să mai scoată vreo vorbă.

          Dă aprobator din cap vizibil mâhnit și plec, grăbind pasul pe holul imens. Respirația sacadată mă anunță că adrenalina mi-a părăsit corpul și confruntarea pe care am subestimat-o, m-a afectat mult mai mult. Dar m-am eliberat măcar puțin. Luciano îmi reapare în gând și e timpul să mă axez doar pe asta. Trebuie să găsesc o cale să-l găsesc și să mă facă să înțeleg de ce se petrec toate astea. Femeia care m-a întâmpinat a dispărut fără urmă și n-am destul timp pentru a o aștepta. Nici dispoziția nu este cea potrivită. Ies repezită pe ușă și merg țintă spre mașină fără să am o destinație exactă pe care s-o urmez. 

          Urcată la volan și acaparată de sentimente prea intense, expir zgomotos, urmând să capăt control asupra respirației cu exercițiile bine învățate încă de când eram tânără. Mă liniștesc, căpătând control absolut asupra stării mele și-mi caut telefonul prin harababura din geanta mea. Caut numărul Ancăi, sunt singură că încă-l am, și apelez îndată ce-l găsesc. Mă îndoiesc totuși că are vreo idee despre învârtelile fiului său. Robotul mă anunță că telefonul a fost deconectat și simt un gust amar apărut din senin în gâtul meu. Este atât de bizar, Anca nu și-ar schimba numărul fără să mă anunțe. Din nou, n-are sens! Cred că am evaluat greșit gradul de prietenie ce a rămas între noi. Caut numărul lui Luciano, apelând imediat cu o îngrijorare care nu-mi dă pace, deși e inutilă. Devin mai panicată cu fiecare secundă trecută, dar mă calmez instant când aud vocea lui din celălalt capăt.

          — Luciano! Greu mai dă lumea de tine!

          — Nu credeam c-o să-ți mai aud vocea vreodată, Didi! Ce mai faci?

          Măcar el a rămas la fel de fericit cum mi-l amintesc ultima oară și-mi dau seama de asta doar după ton.

          — Haide să ne vedem mai bine și vorbim pe îndelete! sugerez, auzind deja aprobarea lui.

          — Ne vedem la veșnica noastră bancă în jumătate de oră, e bine?

          — Perfect!

          Apelul se încheie și pornesc spre destinație cu o bucurie de copil în suflet. Mi-a lipsit atât de mult și e pentru prima oară când răspunde la telefon după prea mult timp! Parchez precaută în lateral și cobor, îndreptându-mă cu pași repezi spre banca ce mi-a fost confidentă o vreme bună. Zâmbesc, simțind briza mării cum îmi mută buclele și-mi reînviorează tenul. Mă așez, lăsând mirosul sărat să-mi încânte simțurile și sunetul valurilor să mă relaxeze, întrând în starea de hipnoză specifică. Timpul devine irelevant, oamenii devin invizibili, rămânând doar eu și marea. Pe ce căi ne poartă viața! Parcă m-am întors de unde am plecat.

          — Nu te-ai schimbat deloc! replică bărbatul înalt din dreptul meu și zâmbesc instantaneu.

          Ochii săi negri mă scanează, iar zâmbetul lui e prezent la rându-și. E atât de schimbat la înfățișare de aproape că nu l-am recunoscut! Puținele riduri îi sunt acum mai pronunțate când zâmbește, iar părul său este ușor cărunt, dar oricât s-ar schimba, ochii lui îl vor da mereu de gol că este el. Cum nu mi-am dat seama până acum că Daniel era fiul lui? Era atât de evident! E aproape tras la indigo cu tatăl lui în tinerețe.

          — A avut milă de amândoi mama natură! Ne-a lăsat o vagă impresie că suntem încă tineri! glumesc și râde.

          Se așază lângă mine, inspirând aerul mării, apoi îmi zâmbește blând.

          — Ce ai mai făcut, prietena mea ghinionistă?

          Scot un chicotit scurt și-mi dreg glasul, îndreptându-mi coloana când mă rezem de spătarul băncii.

          — Am pictat foarte mult, am și călătorit, dar am rămas axată la fel cum știai: pe familie. Tu? întrebarea mea îl incomodează și mă surprinde. Ce am spus atât de greșit?

          — Pot spune că am călătorit foarte mult, tonul lui ciudat îmi creează un gol în stomac.

          — Pun pariu că Anca a fost extaziată, nu iubea ceva mai mult decât vacanțele! încerc să destind atmosfera, dar zâmbetul lui piere și mă străduiesc să nu mă încrunt.

          Își lasă capul în pământ, ia aer în piept și se rezemă cu spatele de bancă. Golul din stomac se mărește și intuiția strigă că nu este ceva în regulă.

          — Da, a fost foarte fericită! spune cu o doză de amărăciune și-mi arcuiesc o sprânceană când se întoarce spre mine.

          Mă uit în ochii săi și-mi dau seama că minte, o noutate pentru mine căci el este unul dintre cei mai sinceri oameni pe care i-am cunoscut. Ochii lui sunt mai goi de cum mi-i aminteam, fapt ce-mi face inima să sară o măsură. Poate că este mai schimbat decât mă așteptam.

          — Ce s-a întâmplat cu tine? Cum de ai sunat după toți anii ăștia?

          Mă readuce cu picioarele pe pământ întrebarea lui, dar senzația ciudată pe care mi-o dă energia lui nu poate fi trecută cu vederea.

          — Din păcate s-a întâmplat și ceva, dar într-un fel mă bucur că am reluat legătura! spun cu sinceritate, făcându-l complet atent la mine. E vorba de băiatul tău, Daniel, cum îi aude numele îmi dovedește că ochii lui se pot întuneca și mai mult. Sapă lucruri despre familia mea și nu înțeleg de ce. Ba chiar încearcă s-o întoarcă împotriva mea și pe fiica mea! mărturisesc, privindu-i șocul de pe mutra sa.

          — Fiica ta? repetă surprins și încuviințez.

          — Se pare că ai noștri copii vor avea un copil împreună! detonez bomba ce-l lasă fără glas.

          Tăcerea lui devine incomodă, dar îi dau timp. Știu ce înseamnă șocul acesta.

          — Totuși nu înțeleg de ce vrea să ne facă rău nouă.

          Redevine atent când îi rup transa cu cuvintele mele. Mă privește atent și-mi dau seama că-i cunoaște motivele prea bine, dar are o reținere.

          — Daniel a fost mereu instabil. El are o problemă cu toți din jurul lui, chiar și cu propria familie. Îmi pare rău că vă creează probleme, voi încerca să discut cu el deși știu că n-am cu cine! modul de a vorbi de propriul copil mă uimește și mă neliniștește. Trebuie să plec acum, replică dintr-o dată, făcându-mă să mă încrunt.

          — Dar de abia ai venit!

          Ridică din umeri și-și așază costumul care nu avea nevoie de nicio ajustare.

          — Am venit pe fugă, trebuie să rezolv niște lucruri, dar acum că vom fi rude ne vom întâlni mai des! spune repezit și dispare înainte să mai scot un cuvânt.

          Mă încrunt, având acea senzație ciudată încă prezentă. Ceva nu e bine sau nu va fi. Pare același om, dar totuși e diferit. E aproape imposibil de explicat în cuvinte.

          Contemplez câteva momente și mă decid să merg la firmă pentru a purta o discuție și cu vinovatul. Discuția cu tatăl lui m-a nedumerit chiar și mai mult.

          Pășesc hotărâtă pe holurile firmei, dar mă opresc întâi la Alexandru care mă primește binedispus.

          — Diana, ce faci aici? întreabă după ce mă îmbrățișează.

          — Am trecut să te văd, nu stau mult. Bănuiesc că Laura nu este aici, nu-i așa?

          — Nu, doar nenorocitul ăla. Regret pe zi ce trece că am semnat cu el, oricât profit a adus!

          — Calmează-te! replic, așezându-mi mâinile pe pieptul său. O s-o scoatem la capăt, o să vezi! Te las să lucrezi acum, ne vedem diseară, bine? aprobă tăcut și-mi aplică un sărut cast pe buze înainte să ne despărțim.

          Cum părăsesc încăperea, merg țintă spre bârlogul diavolului. Am memorat perfect drumul. Dau ușa de perete, făcându-l să tresare ușor, dar își rotește ochii când mă vede. Se lasă în scaun și mă privește atent, așteptând o altă predică.

          — Ar fi trebuit să-mi dau seama, replic după ce închid ușa.

          — Cu ce mă încântă pe mine gândirea ta lentă? mă insultă subtil, în timp ce mă apropii de biroul său.

          — Ești leit cu tatăl tău, ignor ce a spus deși m-a enervat.

          Își ridică privirea în șoc și ridic din sprâncene, neștiind pentru ce e acest șoc.

          — Ai ochii lui, ar fi trebuit să-mi dau seama, completez, privind cum ochii lui se întunecă exact ca ai tatălui său.

          — Ați fost ocupată, doamnă Dinu! exclamă, iar eu pufnesc batjocoritor.

          — Am trecut la politețe, e o evoluție! îl ironizez, privind cum arde de nerăbdare să știe ce am aflat. Ce ai de împărțit cu familia mea? întreb tăioasă, iar el pufnește la rându-și.

          — Un copil, răspunde și-mi mijesc ochii.

          — Știm amândoi că nu ești apt să crești un copil.

          Cuvintele mele l-au enervat mai rău de data asta.

          — N-aveți idee de ce sunt apt, mi-o întoarce și zâmbesc la determinarea lui.

          Mă așez mai bine în scaun și oftez zgomotos.

          — Nici nu mă interesează, Daniel. Mă interesează să ai grijă de fiica mea și să nu mai încerci s-o manipulezi!

          — Nu acela e adevărul? Mircea Avram a fost soțul tău destul timp pentru conceperea unui copil.

          — Habar n-ai despre ce vorbești! Tocmai de asta trebuie să te oprești. Adevărul nu-l vei putea desluși de unul singur, iar tu ești prea fragil psihic să faci față unei asemenea dezamăgiri!

          — Vă este frică, nu-i așa? întreabă sugestiv și mă încrunt. Bula familiei perfecte se sparge. Poate că dumneavoastră sunteți prea fragilă ca să faceți față situației și o negați, dar vă ajut eu! Fiica ta? E în mâinile mele! Și o țin strâns, doamnă, mai ales că-mi poartă copilul. O s-o țin atât de strâns până rămâneți fără vlagă!

          Mă ridic, lovind cu palma în masă cuprinsă de furie. Îl sfredelesc cu privirea, iar el îmi afișează ura pură pe care am tot remarcat-o.

          — Dacă o rănești pe Laura, te distrug, spun cu dinți încleștați și suspină.

          — V-am mai spus, nu sunteți prima femeie din familia asta care-mi spune asta!

          — Dar sunt prima care e în stare s-o facă! i-o întorc și-și pierde celelalte fraze. Eu nu sunt îndrăgostită de tine și nu-mi ești nici drag! Asta confunzi tu. N-am nicio urmă de empatie pentru tine, chit că ești tatăl copilului fiicei mele deci nu mă provoca!

          — Aș fi fost mai surprins dacă aveați! Sunteți foarte egoistă de fel, nu-i așa? sugerează ceva ce nu înțeleg și o cută îmi apare între sprâncene.

          — Când vei învăța să vorbești direct și nu pe alocuri, atunci să mă confrunți! Până atunci, bucură-te de oportunitatea pe care, din păcate, ți-a oferit-o Laura.

          — Când o să vă confrunt, o să am tot adevărul, veți vedea! mă avertizează și râd.

          — Mult succes cu asta, ginere! îl ironizez din nou, enervându-l la culme și lăsându-l fără șansă la altă replică când ies din birou.

          Are aspirații înalte, dar nu-i va reuși. Păcat de ambiția sa, dacă ar folosi-o unde trebuie ar fi ajuns mult mai departe decât drama pe care a creat-o de unul singur.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

5646 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!