— Bună dimineața, Laura! mă întâmpină entuziasmată Iulia când remarcă că am intrat în încăpere.

          Daniel își întoarce capul în direcția mea, analizându-mă de sus până jos ca apoi să revină la farfuria lui. Cel puțin, asta fiind iluzia pe care vrea s-o afișeze căci știm amândoi că nu mă va scăpa din ochii săi. Zâmbesc stângace, așezându-mă pe unul dintre scaunele de la masă, încă simțind privirea sa ce mă pătrunde dincolo de piele și mă incomodează. Ochii noștri se întâlnesc și rămân blocată cu tacâmurile în mână, ignorând total vocea Iuliei ce se aude de parcă ar fi departe de mine. Îmi rânjește, mutându-și atenția pe altceva și-mi revin la normal, întorcându-mă automat spre sora lui care continuă să ne povestească ceva.

          — Abia aștept să-mi cunosc nepotul! repetă pentru a treia oară și pufnesc amuzată.

          Ea chiar este culoarea din familia Alecsandrescu.

          — Unde ai fost până acum? o întreb, surprinzând-o.

          Văd schimbarea stării lui Daniel ce mă derută. Doar am pus o întrebare, nu i-am dat în cap cu ceva. Ea, în schimb, mă privește blând, ridicând din umeri ușor. Cum pot fi frați? Sunt de-a dreptul la poli opuși!

          — Situația noastră e mai complicată decât pare, draga mea Laura! Vezi tu—

          — Cred că ajunge, Iulia! ridică tonul, întrerupând-o și fixând-o cu privirea.

          Mă încrunt la schimbul de priviri dintre cei doi și abandonez tacâmurile pentru a mă lăsa pe spătarul scaunul. Îmi mut privirea de la unul la celălalt, încercând să înțeleg de ce ea s-a resemnat atât de rapid și de ce el nu-i permite să-și spună propriul adevăr. Pufăi, atrăgându-i atenția și mișc capul în sens dezaprobator. Credeam că va încerca să fie mai deschis cu mine, că mă va include și pe mine în familia lui, dar nu. Voi fi întotdeauna intrusa din povestea asta și respinsă veșnic de către el. Sunt aici și nici măcar nu înțeleg exact de ce se întâmplă toate lucrurile acestea pentru că preferă să mă lase să mă înec în neștiință decât să-și lase sufletul și istoria la vedere. O furie își face loc de nicăieri, acaparându-mă cu totul și mă ridic brusc de la masă pentru a merge în grădină după ce-i arunc o privire urâtă.

          Inspir aerul curat, dându-mi voie să mă liniștesc, dar asta nu schimbă cu nimic că detest circumstanța în care mă aflu. Îmi este clar ca lumina zilei că o familie nu vom putea fi niciodată, dar am sperat să putem măcar colabora într-un mod sănătos. De dragul copilului nenăscut ce a avut ghinionul să nimerească în mijlocul mizeriei acesteia.

          — Trebuie să înțelegi că sunt lucruri pe care ar fi mai bine să nu le cunoști.

          Mă întorc în direcția vocii lui și mă strâmb pentru că nu pot accepta ceea ce-mi cere. Am nevoie de sinceritatea lui, unica cerință pe care o am, deoarece știu că iubirea lui nu va putea fi niciodată a mea.

          — Crezi că-mi face bine să trăiesc în acest mod, Daniel? Nedorită, în plus, pacostea ce a nimerit pe capul tău. Mă doare că-ți port copilul și mă vezi tot ca pe dușmanul tău.

          Oftează zgomotos, venind în fața mea, studiindu-mă cu mare preocupare. Îmi încolăcesc brațele la piept, creând o barieră imaginară între noi însă el n-o ia în seamă, apropiindu-se și mai mult de mine.

          — Tragi concluzii pripite. Tu n-ai fost niciodată dușmanul meu, Laura.

          Mă surprinde și rămân fără cuvinte chiar sub abisul din ochii săi. Redau cuvintele sale în mintea mea și-mi îndrept poziția când o nouă dilemă pune stăpânire pe mine.

          — Atunci cine este dușmanul tău, Daniel? Tatăl meu? Mama mea? Cine?

          — Tu cunoști deja răspunsul. Ce urmărești de fapt cu curiozitatea asta subită? îmi arcuiesc o sprânceană, refuzând să cred că el încă are atitudinea asta.

          — Încerc să te înțeleg! Asta este tot ce încerc să fac din ziua în care te-am cunoscut! mă răstesc fără să-mi dau seama, luându-l pe neașteptate.

          — Focusează-te pe copil, Laura. El e tot ce contează acum.

          — N-ai avut niciodată intenția să încerci, nu-i așa? dau voie gândului meu să se facă auzit când el se îndepărtează de mine, făcând aluzie chiar la seara de ieri.

          Se întoarce pe călcâie, străpungându-mă cu privirea, dar eu pufnesc obosită de toată această bătălie a simțirii și-i întorc spatele. Are dreptate cu un singur argument: Copilul este tot ce contează. Nu mă voi mai intoxica atât pe mine, cât și pe el cu energia negativă din casa asta. Aud că începe să rostească ceva și-l privesc cu coada ochiului, însă renunță și merge înapoi în casă, lăsând lucrurile în aer. Ca de obicei. Secretele lui m-au obosit atât de rău că nu mai văd rostul să-mi bat capul să le deslușesc. Oricum nu voi ști niciodată totul pentru că familia asta este bună doar la a transforma în inexistență orice dovadă s-ar afla împotriva lor. Intangibili și totuși atât de fragili. Asta e o altă ironie a sorții. O familie ce ar merge până la capătul lumii pentru a-și păstra secretele și cu toate astea s-ar distruge unul pe altul în secunde.

          El nu-mi vorbește, dar nu sunt oarbă. Pe lângă că le simt tristețea ca și cum ar fi prinși la o înmormântare ce nu se sfârșește niciodată, o și văd. Sunt înecați în sentimentul de supărare, iar el s-a opus atât de mult propriilor trăiri încât a devenit mortificat, amorțit emoțional. Din păcate, eu am fost prinsă la mijloc într-un joc al măștilor fără să am una. Datorită părinților mei care m-au învățat să-mi manifestez sincer toate emoțiile. Să fiu reală într-o lume fățarnică. M-au trimis la execuție fără să realizeze decât prea târziu.

          Îmi îndrept privirea spre ușa de sticlă ce-i arată pe cei doi vorbind la masă și înghit în sec când nu-mi pot muta ochii de pe el. Remarc surâsul lui, iar inima mi se oprește în piept acaparată de o senzație neprevăzută. Mi-aș fi dorit să fiu eu motivul pentru care este fericit. Îmi mut privirea, închizând ochii când câteva lacrimi aleg să se prelingă pe obrajii mei. N-ar trebui să mă afecteze, este ceva atât de pueril încât nici nu merită atenția mea, dar mă doare. Mi-e rușine să admit că adânc înăuntrul meu încă am o speranță încăpățânată care aproape că se bate cu pumnul în piept că el nu mă va mai exclude din sufletul său. Dar n-am destulă îndrăzneală să-mi pun toată credința în asta.

          Mă uit din nou spre el pentru a-l surprinde cum mă privește. Tensiunea dintre noi se simte chiar și prin geam, care sunt sigură că se va sparge dacă vom continua să facem schimb de priviri prin el și prin asta înțeleg că armistițiul nostru nu valorează nici doi bani. Resentimentul ascuns ce zace în noi nu ne va permite să facem pace.

          — Te simți bine? De ce nu intri înăuntru? glasul Iuliei îmi captează atenția și-mi fixez ochii în ai săi.

          — Simt că mă sufoc acolo, Iulia.

          Sinceritatea mea o ia prin surprindere și-și ridică sprâncenele, venind în dreptul meu.

          — Simți că te sufocă casa sau te sufocă fratele meu? pufnesc amuzată spre nedumerirea Iuliei.

          Bineînțeles că este vorba de Daniel, întotdeauna a fost. Ochii ei întrebători mă fac să pricep că ea nu are nici cel mai mic habar despre povestea dintre noi. Poate este mai bine așa. O poveste plină de păcate și amărăciune nu merită spusă niciodată. 

          — O să fiu bine, nu-ți face griji, o asigur, iar ea zâmbește timidă.

          — Ești o fată cu sufletul bun, Laura. Mă bucur că faci parte din viața noastră, se așază pe canapeaua din grădină, nescăpându-mă din privire.

          Mă alătur ei, oftând zgomotos ca apoi să-i zâmbesc blând.

          — E atât de complicat, mă destăinui fără să vreau, intrigând-o. Locul meu nu e aici și clar nu sunt cea mai fericită, dar într-un fel morbid n-aș vrea să fiu altundeva, mă urmărește cu interes, zâmbește pentru a mă aproba și mă îndeamnă să continui. E foarte greu să comunic cu fratele tău, dar oricât de tare m-ar răni sau m-ar respinge, nu mă pot opri din a încerca. Mi-am pierdut mințile, concluzionez cu glas stins, dar mă dezaprobă.

          — Îndrăznesc să spun că asta e iubirea deși n-am avut parte de ea niciodată, vocea tristă pe care o expune mă face să mă încrunt. Singurul om care mă iubește este Daniel, dar și el este distant și mă simt singură așa că te înțeleg, deși situațiile noastre sunt complet diferite.

          Mă aplec spre mâinile ei poziționate pe genunchi și le acopăr cu ale mele, prinzându-le cu grijă. Tresare la fel ca Daniel la atingere și chiar dacă mă derută, aleg să tac. Zâmbesc compătimitoare, încercând să-i transmit prin ochii mei măcar puțin din iubirea pe care mi-au transmis-o părinții mei de-a lungul anilor.

          — Nu mai ești singură de acum, Iulia. Nu ne cunoaștem noi de mult timp, dar îți voi fi alături dacă ai nevoie de cineva. La fel cum încerci și tu s-o faci.

          Discursul meu o emoționează până la lacrimi și sare asupra mea, înconjurându-mi gâtul cu brațele sale. Răspund la îmbrățișare, auzindu-i suspinele pe umărul meu și oftez, plimbându-mi ușor mâna pe spinarea ei, în speranța că o va ajuta să se calmeze.

          — Mulțumesc, înseamnă enorm pentru mine! declară printre lacrimi, făcându-mă să zâmbesc.

          — În casa asta de nebuni, măcar să ne avem una pe alta, glumesc, auzind cum pufnește amuzată.

          Silueta lui Daniel apare în dreptul ușii, privindu-ne încruntat. Îl liniștesc cu o mișcare a capului că totul este bine și-l văd cum vine spre noi. Iulia se desprinde de mine, ștergându-și lacrimile chicotind.

          — Am devenit prea emotivă! încearcă să glumească, iar eu o validez zâmbindu-i cu blândețe, atingându-i obrazul părintește.

          — Ce se petrece aici? vocea lui ne trezește din transă, aproape speriindu-ne.

          — Este în regulă, Dani! Ai găsit o fată cu inimă de aur doar! mă simt flatată și-mi cobor privirea cât timp ea se ridică de pe canapea. Vă las să vorbiți, s-a lăsat prea răcoare pentru mine oricum. Sunt în camera mea dacă mă căutați, ne anunță sub mișcările noastre aprobatoare ale capului. Încă o dată mulțumesc, Laura!

          Răspund cu un zâmbet, privind-o cum se îndepărtează apoi. Îmi întorc atenția spre Daniel și acel zâmbet nevinovat își face dispariția imediat, amintindu-mi de disputa noastră.

          — Văd că te înțelegi cu sora mea, sparge tăcerea și ridic din umeri.

          — Altfel nu se putea cum, este o persoană de nota zece.

          Zâmbește scurt, așezându-se lângă mine.

          — Asta e tot ce am vrut pentru ea. Să fie mai bună decât oricare dintre noi.

          Mă încrunt ușor, neînțelegând ce vrea să spună. Vorbește de parcă el i-ar fi părinte. Încep să articulez niște cuvinte, dar mă opresc, știind deja că voi atinge un punct sensibil care doar îl va îndepărta și mai mult de mine.

          — Eu am fost cel care a crescut-o, răspunde întrebării din mintea mea, șocându-mă cu intuiția sa încă o dată.

          — Ei bine, un lucru l-ai făcut cum trebuie, încerc să destind atmosfera, privind cum devine și mai angajat în discuție.

          — Încerc, Laura. Știu, nu e pe măsura așteptărilor tale, nu va fi niciodată, dar încerc, mărturisește, răspunzându-mi cu întârziere la întrebarea dinaintea plecării lui.

          Îl aprob tăcută, înghițind în sec. Mă uit în zare, focusându-mă pe peisaj pentru a mă împiedica să sufăr. Întotdeauna am știut că acea parte din mine care încă are o urmă de speranță în privința lui se înșală amarnic, dar să-l aud spunându-mi din nou asta doare în continuare.

          — Nu va fi niciodată ușor pentru mine, nu-i așa? constat, iar el oftează, făcându-mi semn să-mi așez capul pe pieptul său.

          Urechea mea ajunge în dreptul inimii lui și mă liniștesc în surdina ritmului său chiar dacă simt un gol în propriul piept. Mâna lui mă înconjoară, oferindu-mi un sentiment de protecție alterat, căci mă protejează de toți răufăcătorii, mai puțin de el însuși. Culmea, deoarece el mă rănește cel mai puternic.

          — Nu e ușor pentru nimeni.

          — De ce generalizezi mereu când de fapt e vorba despre tine? întrebarea mea îl lasă fără cuvinte și-i pot auzi inima cum a accelerat cu o măsură. Ai ușura atât de mult lucrurile dacă ai fi sincer, Daniel.

          — Nu există oameni sinceri, îți amintești?

          Îmi ridic privirea în ochii săi, înțelegând mesajul din ei în câteva clipe. El nu este un om sincer, dar trăirile lui sunt. Oricâte mesaje mi-ar transmite ochii lui pentru a-mi confirma că nu se joacă din nou cu inima mea, reținerea lui nu va avea niciodată un sens pentru mine.

          — Când rostim anumite cuvinte... ele devin reale, Laura. O realitate care n-ar trebui să existe.

          Mă ridic, privindu-l cu fruntea încrețită. Asimilez fraza lui și totuși nu pot să accept ce încearcă să spună.

          — Realitatea deja există însă, Daniel. Iar dacă îți este mai comod să mă rănești pe mine decât să ieși din zona ta de confort și să fii real atât cu mine, cât și cu tine, spun răspicat, ridicându-mă de pe canapea. Atunci stai departe de mine, continui cât timp se ridică la rându-și.

          — M-ai înțeles greșit. Eu n-am astfel de sentimente pentru tine, dar îmi pasă. Îmi pasă pentru că-mi porți copilul și trebuie să-mi pese.

          Cuvintele lui se înfig ca un pumnal în sufletul meu și-mi pierd cuvintele. Șterg fugitiv lacrima ce s-a încăpățânat să iasă la iveală, apoi iau aer în piept. Se uită la mine consternat de parcă s-ar fi așteptat ca eu să cunosc lucrurile astea deja și are dreptate. Le cunosc, dar nu le-am acceptat în întregime nici până acum.

          — Ar fi bine să merg înăuntru, zic cu greu, folosindu-mă de vântul ce a devenit mai puternic ca scuză.

          — Laura—

          — E OK, Daniel! Adevărul e mai bun decât o iluzie, motivez fără să-l privesc și merg țintă spre camera mea.

          După primul pas făcut în casă, aerul devine mai greu, sufocându-mă până când mi se umezesc ochii. Intru în cameră, închizând-o cu cheia în urmă, dându-mi frâu liber sentimentelor într-un sfârșit imediat după. Picioarele mă trădează, cedând brusc, obligându-mă să mă așez pe podeaua dură de lemn în timp ce încăperea este acaparată cu plânsetul meu. Mici secvențe cu noi doi se derulează în fața mea, lăsându-mă fără vlagă. De ce nu pot fi și eu ca el? Îmi doresc atât de mult să nu mă mai atingă cu vorbele lui pline cu otravă. Nici măcar să-mi găsesc sfârșitul nu mă lasă, otrăvindu-mă la infinit după bunul plac. Conștientizarea că nu pot opri asta îmi amplifică suspinele pentru că sunt extenuată. M-a răpus la pământ.

          Bătăile ușoare în ușă mă trezesc din transă și tresar, dar n-am putere suficientă pentru a răspunde.

          — Laura, ești bine? Laura? insistența lui doar mă rănește mai tare pentru că starea mea nu-l interesează, ci doar cea a bebelușului. Deschide ușa! se răstește după ce apasă pe clanță și răsuflu zgomotos.

          Mă ridic cu greu de la podea, sprijinindu-mă de ușa apoi pentru a nu mă prăbuși iarăși și întorc cheia în yală. O deschid, privindu-i furia și simțind o senzație ciudată în partea inferioară a abdomenului.

          — De ce închizi ușa? Dacă pățeai ceva și nu puteam să intru? mă dojenește, dar eu sunt preocupată de durerea ce crește simțitor în abdomen.

          Mă prind de clanță, scoțând un geamăt de durere și ducându-mi mâna instinctiv spre locul unde ar trebui să se dezvolte bebelușul nostru.

          — Laura? vocea lui speriată o face și pe Iulia să apară, privindu-ne perplex pe amândoi.

          Apăsarea devine mai puternică și-mi mut mâna pe umărul lui pentru a-mi păstra echilibrul. Îmi ridic privirea îngrozită, iar el mă prinde de brațe pentru a mă ajuta să rămân în picioare.

          — Iulia, mergem la spital! o anunță când aude un alt geamăt de al meu. Poți să mergi? mă întreabă, iar eu îl aprob.

          Fac un pas în față cu ajutorul lui, dar durerea devine insuportabilă încât aproape cedez. Un semn din cap a fost de ajuns ca el să înțeleagă că nu pot să mai înaintez nici măcar un centimetru de una singură. Mă ridică în brațe, cărându-mă cu grijă până la mașină unde mă ajută să mă așez rapid pe scaunul din dreapta. Pornește mașina, privindu-mă cu teamă când observă că durerea m-a doborât în câteva momente. Mă străduiesc să fac față durerii, provocând câțiva stropi de transpirație să-mi apară pe frunte spre disperarea lui Daniel care accelerează.

          — Grăbește-te, te rog! aproape că strig, privindu-l cum apasă accelerația până la pământ.

          Frânează brusc lângă spital, coborând și țipând la cadrele medicale, care s-au nimerit să fie lângă o ambulanță, în pauză. Totul devine mai blurat și-mi cobor privirea spre pantalonii mei pe care au apărut o pată suspectă care trezește o neliniște enormă în mine. Sunt preluată de asistenții medicali și ajutată să mă pun pe targă, urmând ca aproape să zboare cu mine până la camera de gardă.  Îi văd pe toți roind în jurul meu și întrebându-mă tot felul de lucruri pentru care sunt prea slăbită să răspund, silindu-l pe Daniel să ia cuvântul. Devin total vlăguită încât nici nu mai tresar la crampele pe care le simt, prioritară fiind nevoia bruscă de a închide ochii.

          Îmi deschid pleoapele cu greu, remarcând îngrijorarea de pe chipul lui și ușurarea că m-am trezit. Îmi ajustez poziția, scoțând un scâncet mic de durere ca apoi să primesc îndemnul lui Daniel să nu fac mișcări bruște.

          — Ce s-a întâmplat? Copilul nostru e bine? întreb cu spaimă când îmi revin în simțiri, neprimind niciun răspuns. Daniel, s-a întâmplat ceva cu copilul meu? ridic tonul speriată, dar suntem întrerupți de un medic ce tocmai și-a făcut apariția.

          — Nu vă îngrijorați, doamnă! Am reușit să-l salvăm la timp, ați avut foarte mult noroc! 

          Răsuflu ușurată, îndreptându-mi privirea spre Daniel care nu este deloc în apele sale. O cută îmi apare între sprâncene și mă întind cu prudență spre mâna lui. O cuprind cu putere, făcându-l să tresară, privindu-mă surprins.

          — Mulțumim, domnule doctor! se trezește Daniel să zică, iar medicul ne aprobă.

          — Evitați situațiile stresante, este foarte important să nu fiți supusă la niciun fel de tensiune sau supărare! Dacă apare din nou o sângerare, veniți imediat la spital! La fel și dacă simțiți crampe! Trebuie să aveți multă grijă, în primul trimestru este foarte ușor să pierdeți sarcina!

          — O să avem extrem de multă grijă! Când trebuie să venim la următorul consult? 

          — Asta decideți cu medicul dumneavoastră ginecolog. În caz de orice, vă las cartea mea de vizită! Sănătate multă! 

          Îl aprobăm tăcuți, iar Daniel ia hârtia din mâinile doctorului, urmând să-l privim cum pleacă. Îi cuprind mâna mai bine, amintindu-i de prezența mea și o poziționez pe abdomenul meu, auzindu-i apoi pufnitul amuzat.

          — Ne-ai speriat, obrăznicătură! remarca mea scoate la iveala surâsul lui Daniel, făcându-mi inima să tresalte de bucurie. Să nu mai faci niciodată asta, mami și tati te iubesc și te vrem aici cu noi, adaug, uitându-mă apoi la Daniel care întârzie să-și înlăture mâna de pe peticul de piele.

          — Fii serioasă, nici nu ne aude! spune cu o oarecare dezamăgire, iar eu îl contrazic solemn.

          — Ne aude! E mereu cu noi, nu te îndoi de asta niciodată!

          Credeam că-l va bucura afirmația mea, dar devine brusc defensiv și ia o distanță de mine. Îmi rotesc ochii, fiind prea epuizată pentru o alta schimbare de comportament specifică lui. Aleg să-i dau spațiul de care are nevoie și să rămân pozitivă. De fapt, nimic nu mă mai poate supăra acum... copilul meu a rămas cu mine și altceva nu mă interesează decât asta!

          — E vina mea, îl aud și mă întorc surprinsă spre el. Eu am pus presiune pe tine și te-am stresat! se blamează, iar eu îl dezaprob deși are o parte de dreptate.

          — Nu, eu m-am lăsat afectată! Nu gândi în acest fel, te rog! încerc să-i ridic starea de spirit, dar ochii lui sunt mai goi decât niciodată.

          — Laura, era să-mi omor copilul! se răstește vizibil tulburat, făcăndu-mă să-mi înghit limba. A doua oară, la dracu'! continuă pe același ton, privindu-mă direct în ochi și răpindu-mi aerul când întunericul din jurul său vine țintă spre mine.

          — Nu e vina ta, Daniel! protestez, făcându-l să se încrunte. Nu-i poți dicta inimii, iar dacă tu nu ai sentimente față de mine, nu este vina ta! E vina mea că am avut așteptări prea ridicate! îmi susțin cauza, auzindu-i oftatul după.

          Vine în dreptul patului de spital, aplecându-se spre fața mea, făcându-mi respirația să se întretaie.

          — De ce aperi omul care ți-a ucis inima? întrebarea lui îmi pune capac și-l privesc pierdută câteva momente ca apoi să-mi mut privirea în alt loc. Încăpățânarea ta ne va aduce sfârșitul amândurora! adaugă și-mi urc privirea confuză în ochii săi.

          Îi trasez chipul de câteva ori, încercând să dau un sens ultimelor lui cuvinte, dar privirea ciudată mă fascinează mai mult. Vinovăție? Pot sesiza că se simte vinovat și șocul nu întârzie să-și facă apariția. Era ultimul om de la care m-aș fi așteptat să simtă asta. Sarcina mea chiar a schimbat atât de radical lucrurile? Mă uit la fața lui și un zâmbet prostesc îmi apare, urmat de inevitabila privire spre copilul nostru.

          — Pot spune că inima mea a renăscut, rostesc când mă întorc la ochii săi și pot observa uimirea în fiecare secțiune a irisului său.

          Zâmbesc, privindu-l cu blândețe, neratând un zâmbet complet sincer în retur. Își trece brațul pe după umerii mei, trăgându-mă încet spre el ca apoi să-mi aplice un sărut pe creștetul capului care mă dezorientează, fiind prima oară când transmite prin el tandrețe. Rămân lipită cu capul de pieptul lui de teamă că dacă mă voi mișca chiar și un centimetru totul se va spulbera și se va dovedi a fi un vis. Îmi simt inima, luând o gură de aer bine meritată după tot ce am îndurat, dar mintea nu întârzie să-mi amintească că totul se va sfârși. Tocmai de aceea mă bucur de astfel de momente de parcă ar fi ultimele.

          Armand apare din neant, cărând în brațe două paltoane, confunzându-mă. Bucuria de a ne vedea într-o astfel de ipostază se citește clar în ochii săi, amplificându-mi confuzia. Credeam că ar fi vrut să mă ajute să scap din mâinile lui Daniel.

          — Am adus ce mi-ați cerut, domnule! i se adresează lui Daniel, silindu-l să plece de lângă mine pentru a le lua. Lucru ce mă enervează la culme.

          Își îndreaptă atenția spre mine, având un zâmbet tâmp pe față, dar Daniel nu-l lasă să se delecteze cu imaginea mea, dregându-și glasul.

          — Poți pleca acum, îl anunță, primind acordul neîntârziat al lui Armand.

          — Dacă mai aveți nevoie de mine, sunați-mă imediat! Mă bucur să vă văd bine, doamnă, rostește, privindu-mă direct în ochi, iar eu-i zâmbesc spre displacul lui Daniel care pare plictisit de aceste fraze mult prea folosite. Multă sănătate! exclamă, urmând să plece într-un final.

          Mă întorc la chipul lui Daniel, remarcând cum îl alungă cu privirea și mă încrunt, dând dezaprobatoare din cap.

          — E a doua oară când faci asta, se uită la mine derutat, iar eu oftez.

          — Ce anume?

          — Te comporți urât cu Armand! Dacă nu te-aș cunoaște mai bine, aș fi zis că ești gelos! pufnește amuzat, apoi își îmbracă paltonul sub privirile mele înțepătoare.

          — E angajatul meu, Laura. Trebuie să existe o graniță între noi și un respect.

          — Un respect reciproc! completez, iar el își rotește ochii.

          Îl privesc surprinsă, arcuindu-mi o sprânceană. El consideră că angajații săi sunt doar niște servitori? Nu există așa ceva! Nu voi îngădui să se comporte în acest fel cu ei cât timp eu sunt în preajmă. Ridică al doilea palton în dreptul ochilor mei, dându-mi de înțeles că este timpul să plecăm și vine lângă mine, ajutându-mă să-l îmbrac. Îmi oferă sprijin în brațele sale, mutându-și o mână pe talia mea pentru a mă susține. Scot un scâncet minor de durere când mă pun pe picioare, atrăgând privirea lui îngrijorată, dar îi fac semn că totul este în regulă.

          — Sigur poți să mergi? Dacă vrei, mai putem sta aici! îl privesc atentă, având o doză de uimire față de latura asta a sa complet nouă pentru mine.

          — Nu e nevoie, haide! îl îndemn, începând să merg spre ieșire alături de el.

          Pășim pe hol, primind instant toate privirile din jur de parcă am fi niște exponate. Altă dată mi-ar fi păsat, dar știind că el este în dreapta mea lucrurile s-au schimbat. Ne oprim la un moment dat, remarcând cum se uită în jur după ceva. Găsește într-un final ce dorea, conducându-mă la scaunul liber.

          — Mă duc să semnez foile necesare, așteaptă-mă aici! replică ca unui copil și-mi mijesc ochii în timp ce se îndepărtează.

          În viziunea lui sunt sigură că nu mă crede capabilă să-mi port singură de grijă, ceea ce e total eronat! Mă las ghidată de emoții, poate chiar mă prăbușesc, dar nu rămân la pământ niciodată. Oricât de greu ar fi. Urmez modelul părinților mei chiar dacă în final s-au dovedit a fi niște mincinoși bine calificați. Trăsătura asta mi se plimbă și mie prin vene, lucru care mă îngrozește pentru că nu voi mai fi fericită niciodată. Îmi ridic instinctiv privirea, zărindu-l pe Daniel întorcându-se. Îmi observă disconfortul pe care mi l-am creat singură și se încruntă, întrebându-mă prin niște mișcări ale capului ce se întâmplă.

          — Să plecăm, mă eschivez, ridicându-mă prea repede de pe scaun.

          Privirea mi se încetoșează brusc și capul-mi devine mai ușor. Daniel mă trage spre el, cuprinzându-mi talia într-o secundă când realizează ce se întâmplă. Îmi revin în câteva momente, dar rămân blocată în ochii lui, auzindu-i respirația care se distribuie în mod egal pe toată suprafața feței mele. Mă judecă în tăcere și înghit în sec, fiind dezamăgită de propria persoană că-i întăresc ideea proastă despre mine.

          — Te simți bine? întreabă, menajându-mă pentru prima oară de atitudinea lui batjocoritoare.

          Surprinsă, reușesc doar să-mi mișc capul în sens afirmativ, iar el se mulțumește doar cu atât. Îmi imită gestul, lăsându-mă să-mi încolăcesc mâinile în jurul brațului lui pentru suport, conducându-mă cu pași mărunți spre mașină. Ar trebui să mă bucur că nu se comportă urât cu mine, dar acum nu este el și gândul nu-mi dă pace. Nici măcar nu știu care este el cel real. Mă opresc dintr-o dată, eliberându-mă de el și se întoarce confuz spre mine.

          — Ce se întâmplă? Ce ascunzi? îl iau pe neașteptate și-și unduiește o sprânceană, urmând să pufăie iritat.

          — Laura, chiar nu mai am energie pentru paranoia ta.

          Mă încrunt, făcând doi pași în spate, fără să-l scap din privire. Cu siguranță este ceva ce nu-mi spune și nu este vorba de cele vechi, e ceva nou.

          — Care-i problema ta? oftează enervat, mutându-și privirea pentru câteva momente doar pentru a reveni cu privirea ce-ți taie respirația imediat.

          — Tu! ridică ușor tonul, lăsându-mă fără reacție. N-am avut parte de liniște în viața mea, dar o dată cu apariția ta haosul e mai haotic! Mă aduci la limită, Laura, aia e problema mea. Acum, mișcă-te! pășește în față, continuându-și drumul, iar eu încă asimilez furtuna de informație ce a aruncat-o asupra mea.

          Rămâne pe loc, așteptându-mă nerăbdător. Pășesc până în fața lui, aruncându-i o privire urâtă.

          — E foarte amuzant că tot tu ești atât de supărat când eu sunt cea care era să-mi pierd copilul din cauza ta! mă răstesc, trecând iritată pe lângă el.

          Ajung lângă portieră, dar întârzie să apară, enervându-mă mai tare. Îl văd cum vine total pietrificat de parcă nici n-am avut o discuție oribilă înainte și intră în mașină fără să scoată un sunet. Mă alătur lui, trântind portiera, atrăgându-i atenția. Inexpresivitatea chipului lui, îmi îngheață sângele în vene când mă fixează.

          — Nu mă mai minți niciodată ca să mă simt mai bine. Pentru asta, ești irelevantă pentru mine cu excepția că-mi porți copilul. Odată născut, nu mai exiști pentru mine.

          Spune cu lejeritate și calm, făcându-mă să lăcrimez și să rămân înlemnită. Se întoarce spre volan, iar eu încă mă obișnuiesc cu cele auzite și pricep la ce se referă. Un moment de furie a fost de ajuns să distrugă ceea ce este adevărul în mintea lui, căci n-am mințit. Îmi șterg lacrimile, rezemându-mă de scaun și număr în gând secundele când călătoria se va sfârși. Aș încerca să-i vorbesc, dar știu că nu-i va păsa pentru că a ajuns la concluzia finală. Oprește mașina și coboară repede pentru a ajunge să mă ajute să ajung în casă. Mă sprijin de el, dar nu mă pot opri să nu-l privesc pe furiș și să observ cum a rămas fără niciun fel de emoție.

          Iulia ne deschide îngrijorată și ne invită înăuntru. Daniel îmi dă drumul când ajungem în sufragerie și pleacă în biroul lui, lăsând-o pe sora lui fără răspunsurile cerute.

          — Totul este în regulă, o liniștesc, iar ea răsuflă ușurată.

          Privește spre ușa biroului lui, apoi se uită la mine derutată.

          — Cu el ce s-a întâmplat?

          — E doar obosit, la fel și eu. Mă duc să mă odihnesc, ar fi bine să faci și tu asta. Noapte bună!

          — Noapte bună! aud în urma mea și mă grăbesc să intru în camera mea.

          Aș putea distruge camera asta în milisecunde cu valul de sentimente pe care-l simt, dar le reprim. Chiar dacă mă doare, trebuie să mă temperez pentru cel ce depinde de mine. Iau guri mari de aer și mă schimb în pijamale, urmând să mă așez cu grijă în pat. Nu-mi pot muta ochii de pe ușă, sperând că va veni să-mi spună că s-a pripit și nu este totul pierdut, dar clanța nu s-a mișcat nici măcar un centimetru de mult timp, iar să-mi țin ochii deschiși devine tot mai dificil.

Un capitol nou după un timp îndelungat în care n-am postat și-mi pare rău! Am avut niște probleme personale de rezolvat, iar de acum voi reveni la postatul regulat, cum v-am obișnuit!

Vă iubesc!

5221 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!