》Diana《

          Îl privesc lung pe soțul meu care pare total desprins de lumea aceasta. Paralizat în scaun, admirând necontenit banalul decor al feței de masă. El e blocat, răvășit, devastat. Iar eu? Eu sunt mai pustie decât niciodată, îndurerată și de-a dreptul tulburată.

          Plecarea Laurei ne-a asasinat sufletele, ne-a golit viețile și ne-a lăsat fără vreun motiv de a mai trăi. Ea era viața noastră, culoarea noastră, veselia noastră, mândria noastră. Trăiam prin ea, ne hrăneam cu împlinirile sale. Acum a dispărut, atât de subit, cât a-i pocni din degete. Cea pentru care m-am târât în iad, pentru care am dus o bătălie cu însuși Diavolul, s-a evaporat atât de ușor din decorul familiei noastre. Fetița mea, unicul meu copil, a decis să ne lase în urmă din pricina unei idioțenii.

          Mă gândesc și frământ că este doar vina mea. Am făcut greșeala vieții mele când m-am căsătorit cu Mircea, greșeală ale cărei consecințe m-au urmărit până acum. Visul lui Mircea și coșmarul existenței mele s-a împlinit după atâția ani. Când am crezut că mă voi putea desprinde de trecutul meu, m-a pândit și m-a lovit în ceafă pentru a mă doborî, reamintindu-mi că nu voi evada niciodată. Poți trăi întrecându-te cu trecutul, dar nu-l vei putea depăși niciodată. 

          Aș putea să-l blamez pe Alexandru pentru că i-a spus acele cuvinte usturătoare pe care le va regreta chiar și dacă Laura îl va ierta, dar nu pot. Îl înțeleg deplin, simt aceeași durere în piept. Am simțit-o și atunci, dar n-am avut putere să spun ceva. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că n-am putut să scot un cuvânt, deoarece aș fi spus și eu ceva cumplit, total deviat de realitate și rupt doar din furie pură. Laura nu merită să simtă suferința pe care mi-a provocat-o și mie tatăl meu. Alex a vorbit fără să gândească, mânat de emoțiile puternice, însă știu că va îndrepta totul. Nu poate trăi fără ea, cum nici eu nu pot și sper că nici ea.

          Nu-l scap din ochi, fiind profund mișcată de mâhnirea lui. Conștientizarea că nu-i pot înlătura tristețea, mă chinuie. Știu că orice cuvânt, orice îmbrățișare, orice sărutare nu înseamnă nimic până când chipul Laurei nu se va afla în fața lui, până când nu îi va auzi vocea și va ști că este bine. Își ridică capul, ațintindu-și ochii în ai mei. Zâmbesc amar, încercând să nu-i arăt cât mă tulbură să-l văd în asemenea stare. În zadar, el mă cunoaște de la șaptesprezece ani, cunoaște mai bine decât mine ceea ce simt. Suspin înfrântă, cuprinzându-i puternic mâna.

          — Timpul le va repara pe toate. Știu că te arde sufletul, pentru că și al meu arde, dar trebuie să avem răbdare și să facem pași mici spre reconciliere.

          Ascultă tot ceea ce spun cu atenție și pufăie, dând aprobator din cap.

          — Trebuie să merg la firmă, rostește dintr-o dată, ridicându-se de pe scaun.

          Îl urmez îndată surprinsă și îngrijorată. Cine ar putea munci în asemenea stare deplorabilă?

          — Nu crezi că ar fi mai bine să stai câteva zile acasă? sugerez, iar el se întoarce spre mine, arătându-mi și mai clar neputința din ochii săi.

          — Trebuie să fac ceva, să muncesc... altfel înnebunesc, Diana! replică, obținând compătimirea mea.

          — Atunci vreau să vin cu tine.

          Acceptă propunerea mea și-mi îmbrac rapid haina, pășind în urma lui când termin. Urcăm în mașină, iar el conduce fără să scoată un sunet. Mă abțin să suspin, nu vreau să-l întristez și mai tare. Deja se pictează în antagonistul vieții noastre în mintea lui, deși nu este nici măcar aproape de adevăr. Dacă există cineva care a făcut rău familiei noastre, fără să-și dorească asta, doar eu pot fi numită. Am făcut multe decizii proaste din naivitate în tinerețea mea, rănindu-i pe toți. N-o să-mi iert niciodată asta.

          — Alex, spun fără să realizez, atrăgându-i atenția. Îmi pare rău, continui, iar el mă dezaprobă imediat.

          — N-ai de ce să spui asta, nu este vina ta, replică, iar eu îmi presez buzele.

          — Dacă nu-l primeam pe Mircea în via—

          — Nici nu-i rosti numele nenorocitului ăluia! mă întrerupe pe un ton ridicat, făcându-mă să-mi pierd ideea. Erai tânără, Diana. Erai vulnerabilă, iar el a profitat de asta. Nu este vina ta, n-a fost niciodată! Nici măcar nu te mai gândi la asemenea prostie. Eu am greșit, eu m-am căsătorit cu Anca. Eu, doar eu.

          — Nu e nici vina ta! protestez imediat, primind doar scepticismul lui în schimb. Ai fost pus într-o situație imposibilă și, la fel ca mine, erai tânăr. Ne-am confruntat cu probleme care nu erau menite pentru vârsta noastră!

          Păstrează tăcerea, fiind preocupat de alte gânduri ce au năvălit în mintea sa. Îl las în meditația sa, mutându-mi privirea pe geam.

          Am crezut că după tot ce s-a întâmplat, soarta ne va da pace. Dar a avut alte planuri pentru noi, ne-a planificat o durere nemăsurabilă. Parcă am fi blestemați!

          — Am crezut că am făcut alegerea corectă, aud din stânga mea și-mi fixez ochii pe el. Să nu-i spunem despre toate porcăriile provocate de părinții mei, tatăl tău, Anca și Mircea, dar se pare că am greșit amarnic, completează, iar eu oftez.

          — Cum puteam să-i spunem de așa ceva? Nu trebuie să știe nimic de genul acela! Are sufletul curat, Alex, nu avem dreptul să i-l murdărim.

          — Ori o facem noi, ori o să ne-o ia înainte Alecsandrescu.

          Numele acela mă zgârie pe creier. Îl privesc deranjată, iar el ridică din umeri, crezând că asta este singura opțiune. Ar trebui să mor înainte ca să las o dublură ieftină de-a lui Mircea să-mi distrugă fiica! Nu-i voi îngădui asta. Laura nu va fi prinsă în jocurile lui bolnave, căci altfel nu le pot numi.

          — O să-l facem să tacă, Alex, spun, surprinzându-l. Oricine are o slăbiciune.

          — Ce propui? întreabă intrigat când îmi observă repulsia.

          Repulsie pe care o simte și el.

          — Întâi vom încerca să vorbim omenește cu el. Dacă nu merge, îl vom lovi și pe el în slăbiciunea lui.

          — Nu vreau să mă cobor la nivelul lui, Diana. Noi nu suntem așa.

          — Nu ne vom coborî! Îl vom lovi pe el, nu pe persoanele din viața lui. Nu voi răni persoane nevinovate! Câteva cuvinte mai urâte adresate lui, vor fi de ajuns.

          — Iubita mea, îl subestimezi atât de rău! L-am privit direct în ochi, știi? mărturisește, rezultând în mirarea mea. Ochii lui sunt goi, iar el e asemenea unui robot. Cuvintele nu ajung la el, e ca un scut.

          — Nu va mai fi când îi amintim că și el are o slăbiciune! 

          Ridică din umeri, cuvintele mele nu l-au convins. Parchează în dreptul firmei și după ne îndreptăm țintă spre biroul său. Nici nu remarc oamenii din jurul meu, fiind înverșunată pe acest bărbat apărut de nicăieri care-și dorește să ne facă rău. De ce ar face un om așa ceva? De ce s-ar băga în viața altora? Întrebările acestea mă enervează și mai rău. Dar am eu ac de cojocul său! Am reușit să-l înfrâng pe Mircea Avram, el nu este nici jumătate din acel nenorocit.

          Se așază la birou după ce intrăm în încăpere și-mi întinde câteva dosare pe care să le revizuiesc. Înainte să aplic la facultate de arte, am mers un semestru la facultate de management pe care am abandonat-o mai târziu din cauza haosului din viața mea. Desigur, informațiile învățate atunci nu sunt destule pentru a ști ce este corect sau greșit, dar venind la firma soțului meu, ajutând-o pe Laura să învețe pentru facultate, m-a ajutat să mai înțeleg anumite lucruri, devenind și eu la rându-mi, cât de cât, folositoare aici.

          Citesc dosarele, dar informația nu ajunge în creierul meu, fiind prea ocupat cu Alecsandrescu. Încerc să găsesc un motiv plauzibil pentru care să fi făcut asta, dar nu există niciunul. A făcut-o pentru că n-avea nimic altceva mai bun de făcut. Asemenea tip groaznic de om este. Mă irită la culme că un  necunoscut se bagă în familia mea și devine mai rău când realizez că nu se va opri aici. De unde știu asta? Nu știu, dar intuiția mea rareori se înșală.

          — Te simți bine? întreabă vizibil îngrijorat.

          — Alex, unde e biroul lui Alecsandrescu?

          Își arcuiește o sprânceană, apoi își mișcă derutat capul.

          — Vreau să discut cu el! mă ridic de pe scaun, îndreptându-mi poziția.

          — Crezi că este o idee bună? încearcă să mă sucească, dar nu are nicio șansă.

          Trebuie să-mi vărs furia pe cineva, iar el e singurul care merită asta. Îmi mișc capul afirmativ, iar Alex oftează, ridicându-se la rându-și.

          — Atunci mergem împreună, spune, provocând un zâmbet să-mi apară pe chip pentru câteva momente.

          Pășim pe holul imens, mai determinați ca niciodată să punem capăt povești ăsteia stupide. Familia noastră e prea puternică ca să fie distrusă de un neica nimeni ca și el.

          Dăm buzna înăuntru, luându-l prin surprindere. Ne cercetează cu privirea, fiind intrigat de prezența noastră și de chipurile noastre enervate. Își ridică sprâncenele și închide dosarul din fața lui, lăsându-se pe spătarul scaunului de birou. Gest ce mă enervează la culme, arătând o lipsă de respect nemaipomenită.

          — Ți-am spus să stai departe de fiica mea! îl aud pe Alex care înaintează mai aproape de biroul lui.

          — Ți-ai făcut un obicei să vii la mine când te cerți cu fata ta? întreabă detașat cu o mină inexpresivă.

          Cum poate să nu aibă nicio reacție pe chip? Ce fel de om nu afișează nicio emoție?

          — Cine te crezi? spun enervată de atitudinea lui, înaintând până în dreptul biroului său. De ce te bagi în familia noastră?

          — Am spus doar ce credeam că știe, nu m-am băgat în familia voastră. Nu-mi pasă câtuși de puțin de niciunul din voi, replică acid, dar eu îi analizez cu atenție ochii.

          Alexandru avea dreptatea, ochii lui sunt goi. Încearcă să pară total dezinteresat, dar îi place la nebunie că suntem aici, trăgându-l la răspundere. Cel mai important lucru pe care-l mai pot deduce din ochii lui, este că ne urăște. Profund. Nu pot înțelege de ce, nu i-am făcut niciun rău. Nici măcar nu l-am cunoscut până la parteneriat. Însă, întunericul din ochii săi spun altceva, privindu-ne familiar și acum văd, întunericul lui este complet diferit de întunericul din ochii lui Mircea.

          — Eu cred altceva, spun, întrerupând un schimb de replici dintre cei doi.

          Îmi rânjește discret, punându-se mai bine în scaun.

          — Nu-mi pasă ce crezi.

          — Ai grijă cum vorbești cu soția mea! se răstește Alex, vrând să meargă la el, dar îl opresc.

          — E în regulă, Alex. Știi, am învățat un lucru foarte important în timp: Oamenii ca tine încearcă să distrugă ce nu pot obține, spun, pătrunzându-l cu privirea mea după ce mă întorc spre el. N-ai o familie și te răzbuni pe cei ce o au, concluzionez, făcându-i rânjetul să dispară. Știam că oamenii singuri sunt invidioși, dar tu ești de o răutate pură! Nu-i de mirare că până și cei din familia ta nu vor să aibă vreo legătură cu tine! adaug, iar el se ridică de pe scaun de-a dreptul scos din sărite.

          Punctul său slab, este punctul slab al oricărui om: familia. Familia ne urcă și ne coboară. Familia ne face puternici și vulnerabili.

          — Tu ești cea care spune asta? întreabă iritat, făcându-mă să mă încrunt. Ești un nimic pentru propriul tată! spune răspicat și-mi măresc ochii.

          Nu mă așteptam să cunoască chiar atât de multe despre relația cu tatăl meu. Cuvintele lui nu mă ating însă, nu mă ating pentru că el nu înseamnă nimic pentru mine. Doar oamenii pe care-i iubesc mă pot răni astfel.

          — Nenoroci—

          — Stai, Alex! îl opresc înainte ca totul să degenereze. Îmi îndrept poziția, fixându-mi ochii în ai săi. Daniel, nu? întreb, iar Alex aprobă. Daniel, îți dau un sfat: nu te pune cu noi. N-o să se termine bine, nu ne face să ne dezbrăcăm de caracter, așadar vezi-ți de ale tale și las-o pe Laura în pace!

          — Hai să te lămuresc, doamnă Dinu, cum stau lucrurile: Nu vine nimeni în biroul meu și mă amenință, nu îndrăznește nimeni să intre pe ușa aia să mă tragă la răspundere și să-mi spună ce să fac! Așa că tu — își îndreaptă arătătorul spre mine — îți vei băga aerele de mare doamnă în fund și vei ieși de aici cu coada între picioare, căci pe mine nu mă impresionează. Nu mă subestimați și vă spun eu vouă să nu vă încurcați cu mine!

          Alex trece nervos pe lângă mine și-l apucă de gât, lipindu-l de perete, dar nici măcar acum nu afișează nicio emoție.

          — Meriți să te bat până înveți să ai un vocabular adecvat, dar n-o să-mi murdăresc mâinile cu unul ca tine! se răstește Alex, provocându-l pe Daniel să râdă.

          Rămân șocată de comportamentul lui Daniel, n-am mai văzut în viața mea un asemenea individ. Este, fără doar și poate, nebun de legat!

          — Se găsesc alte persoane din familia Dinu care să-și murdărească mâinile cu mine, replică amuzat, dar cu dificultate din cauza strânsorii soțului meu.

          — Ce spui, mizerabilule? strigă Alex cuprins de mânie. Ce vrei să spui? continuă în aceeași notă și-l izbește din nou cu capul de perete pe Daniel.

          — Alex, lasă-l! N-are rost! spun, iar el se îndepărtează încă furios, venind în dreptul meu.

          Daniel tușește, dar continuă să se distreze copios spre disperarea lui Alex și spre stupefierea mea.

          — Ai mare grijă ce mai scoți pe gură! îl avertizează, dar el își ridică privirea, după ce-și calmează tușitul, direct în ochii noștri. O altă prostie și te omor, ai înțeles? O singură aluzie la fata mea și te fac una cu pământul!

          Tonul lui Alex mă înspăimântă până și pe mine, dar lui Daniel nu-i stârnește niciun sentiment. Continuă să ne privească direct în față fără nicio reținere. Rânjește subtil la amenințările lui Alex și când își unește privirea cu a mea, mă lovește revelația ca un trăsnet. Încep să unesc piesele în capul meu și rămân fără aer când realizez adevărata realitate. Siguranța lui, atitudinea lui, sfidarea, limbajul corpului, amuzamentul lui când îl amenință Alex, privirea lui când spunem numele copilului nostru se reduce doar la un rezultat: el este bărbatul despre care vorbea Laura atunci. Dacă fiica mea s-a îndrăgostit de el, doar el poate fi tatăl copilului.

          Îl privesc îngrozită când deduc totul și aproape că-mi pierd echilibrul, dar Alex mă susține pe picioare în secunda când vede că mă clatin ușor. Știe că am înțeles totul, rânjind ca un diavol sub privirile confuze ale lui Alexandru.

          — Tu... spun mai mult șoptit, privindu-l fix. Tu ești! continui pe un ton mai ridicat, inducându-l în eroare pe Alex, care se încruntă.

          — Diana, ce se întâmplă? întreabă Alexandru când mă îndepărtez de el pentru a fi față în față cu Daniel.

          Îl sfredelesc cu privirea, dar niciel nu se lasă mai prejos. El e nenorocitul care a rănit-o pe fiica mea, el e cel care a făcut-o pe Laura să mintă, el e cauza tuturor problemelor cu fiica noastră!

           — O să plătești pentru asta, îi promit, iar el pufnește amuzat.

          — Nu ești prima femeie din familia Dinu care-mi spune asta, spune în așa fel să aud doar eu și-mi măresc ochii, făcând câțiva pași în spate.

          Nu-l scap din privire, sesizând mândria pe care o are pentru că mi-a produs acest șoc. Îi arunc o privire urâtă, apoi îmi îndrept atenția spre Alex.

          — Haide să plecăm, Alex, spun din senin, surprinzându-l. Am înțeles ce era de înțeles, nu avem cu cine vorbi, adaug, apoi mă îndrept spre ușă. Ține minte doar că am încercat să fim oameni cu tine, replic, privindu-l încă o dată înainte de a ieși pe ușă.

          Ajungem pe hol și expir zgomotos. A fost o confruntare mai grea decât mi-am imaginat, dar ceea ce am înțeles întrece totul. Laura chiar s-a îndrăgostit de un asemenea om, va avea și un copil cu el! Cum n-am văzut? Cum am lăsat să se întâmple asta? Acel om are de oferit doar suferință, iar Laura merită o viață fericită și liniștită.

          — Ești în regulă? întreabă și-l aprob fără cuvinte.

          — Da, nu-ți face griji. O să mă duc acasă, ai grijă de tine, bine?

          Face un acord din cap și zâmbesc, urmând să-l îmbrățișez și să-l sărut. După ce ne despărțim, pășesc grăbită spre ieșire. Trebuie să vorbesc cu Laura urgent! Nici măcar nu-i pot spune lui Alex, și-ar pierde mințile total! Ar ajunge criminal! În ce postură ne-a pus... ce fel de om a lăsat să-i fure inima! Sunt de-a dreptul zbuciumată de vestea asta și mă tem pentru ea. Asocierea cu el, îi va aduce doar rău și ce e cel mai grav, habar n-am dacă a început deja să-i provoace rău!

          Îmi amintesc chipul său, dar mai ales ochii. Ochii aceia negri i-am mai văzut undeva, dar am înțeles deja că nu la Mircea. Culoarea lor îmi este atât de cunoscută și n-am nicio idee de ce. Până nu voi descifra întreg puzzle-ul nu voi avea tihnă și n-am să mă opresc până când Laura nu va fi în siguranță și departe de el. Însă, până atunci, voi căuta atât de multe despre el încât îi voi ști și culoarea chiloților!

          Chem un taxi care mă conduce până pe faleză. Cobor după ce achit călătoria și pășesc buimacă spre banca mea. Zăresc băncuța de lemn cu privire spre mare — singura mea evadare — și zâmbesc, așezându-mă când ajung lângă ea. Locul meu. Banca aceasta și marea sunt martore la toate trăirile mele, încă de când m-am mutat aici. Mi-au ascultat cu milă suspinele, mi-au ascultat cu entuziasm fericirea, mi-au ascultat îngrijorate neputința, mi-au ascultat vesele dragostea. Dragoste. Pe ea o pot învinui și venera pentru tot. Pentru dragoste am suferit, pentru dragoste am râs, pentru dragoste am trăit și pentru dragoste am să mor!

          Îmi închid ochii, lăsând valurile să-mi ia gândurile negre, înlocuindu-le cu amintiri frumoase. Năzbâtiile Laurei de când era doar un copil îmi reapar în minte, scoțând un surâs la iveală. Toate momentele cu ea sunt prețioase, n-am îndrăznit să dau uitării nimic. Ea e motivul pentru care trăiesc astăzi, ea e cea care mi-a oferit puterea de a mă ridica de la pământ când m-am izbit brutal de el. Mi-a salvat viața și nici măcar n-are habar, însă așa este cel mai bine.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

Diana se apropie pe zi ce trece mai mult de adevăr, iar situația se complică.

3222 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!