Soneria telefonului acaparează întreaga încăpere ce reprezintă dormitorul meu. Așezată pe fotoliul din cameră, privesc absentă ecranul dispozitivul care pare mai indecis decât niciodată, aprinzându-se și închizându-se continuu. Suspin, îndreptându-mi atenția în altă parte, fiind măcinată de curiozitate. Dar nu ajută, gândul îmi stă doar la acel telefon. De fapt, gândul mă duce doar la persoana care mă caută, cu disperare aș putea spune.

          Știu deja că nu mă sună pentru că-i lipsesc, aș fi naivă să cred asta. Mă telefonează doar pentru a-mi aminti că azi este luni. Mai sunt trei zile. Doar trei zile și eu n-am fost în stare să decid ce voi face. Îmi rezem capul — care a devenit mai greu dintr-o dată — de perete și-mi închid ochii pentru a încerca să-mi înlătur din memorie toate cuvintele spuse de el. Realizez rapid că nu se pot întâmpla miracole și-mi eliberez aerul tensionat din plămâni doar pentru a fi înlocuit de altul și mai tensionat. Când se termină asta? Am obosit să alerg într-un cerc vicios unde tot eu am de pierdut întotdeauna. Mă simt atât de epuizată și totuși continui să-mi repet dorințele în minte de parcă dacă fac asta, ele se vor împlini. Mi-aș fi dorit... mi-aș fi dorit atât de mult ca el să aibă măcar un pic de empatie. Nu se poate. Sufletul său nu există, iar dacă a existat vreodată... a decedat de mult timp. Asta nu-i acordă dreptul de a-l omorî și pe al meu. Degeaba îmi tot zic asta în minte, voi continua să cedez în fața presiunilor lui.

          Șapte miliarde de oameni pe această planetă, iar eu m-am îndrăgostit de cel mai întunecat dintre toți. Cel mai complicat. Cel mai misterios. Cel care găsește plăcere în faptul că mă consumă încet. Cu ce am greșit atât de rău pentru a păți asta? Ce rău i-am produs eu, personal, de mă urăște cu atât de multă pasiune? A fost de ajuns doar — pur și simplu — să exist ca el să mă disprețuiască. Pentru ce? Pentru o răzbunare ce a ricoșat în amândoi. Copilul nostru este pedeapsa divină pentru că am îndrăznit să credem că ne putem juca cu soarta. Iar ea ne-a răspuns, jucându-se cu noi cu extrem de multă pricepere spre deosebire de tot ce am fost în stare ambii. Măcar ea să-l răpună pe Daniel, căci eu n-am putut. Nu voi putea s-o fac niciodată, deoarece el — într-un mod paradoxal — mi-e slăbiciune.

          Îmi deschid ochii, privind pe geamul din fața mea. Nu putea să-mi pese mai puțin de ce se află după el. Cântecul păsărilor nu-mi mai asigură bunăstarea. Soarele nu mai strălucește în ochii mei. Tot ce a fost frumos în viața mea, tot ce dădea o pată de culoare vieții mele, a devenit gri. Iar eu m-am stins. Marina a avut dreptate, încă de la început. Dacă-l îndepărtam din viața mea din prima zi, n-aș mai fi însărcinată acum.

          Îmi scutur capul ușor, fiind mirată de felul cum gândesc. Poate ar trebui să avortez dacă am o astfel de gândire.

          Mișcarea clanței mă face să mă trezesc din gândurile mele și să revin la realitate. Îmi axez atenția doar pe ușă, privindu-l pe tatăl meu cum intră în cameră. Tatăl meu care nu este tocmai tatăl meu. Dumnezeule, uitasem complet cât de mult doare doar să gândesc asta! Mă scrutează, urmând ca pe chipul său să se așterne zâmbetul său caracteristic, arătându-și dantura albă. Îl privesc pasivă, îndreptându-mi atenția în alt punct.

          — Ești pregătită să te întorci la firmă?

          Îmi întorc capul spre el, fiind confuză. Vorbește de parcă aș fi avut un accident și trebuie să mă recuperez.

          N-o să fiu ipocrită, are o parte de dreptate. Încă încerc să-mi vindec inima după accidentul numit Daniel Alecsandrescu.

          — Da, haide să mergem, replic grăbită, ridicându-mă cât ai clipi din ochi de pe fotoliu, surprinzându-l.

          Îmi așez fugitiv ținuta, urmând să-i zâmbesc înapoi tatălui meu pentru a-l anunța că putem pleca. Pornim spre mașină, trecând pe lângă majoritatea din angajați pe care-i salutăm.

          Mintea îmi stă doar la zâmbetele noastre. Par atât de asemănătoare, dar de fapt sunt atât de diferite. Tatăl meu zâmbește sincer, fiind fericit de tot ce a acumulat în viața sa. Eu zâmbesc fals, ascunzându-mi durerea pentru a evita întrebări la care nu vreau să răspund.

          Ajungem lângă mașină și-mi întorc chipul spre casă. Mama ne-a răpit șansa de a o saluta înainte de deplasare. Fiind prea obosită, a ales să doarmă. Un comportament bizar pentru caracterul ei. Întotdeauna este trează prima, dar acum simt că parcă mă evită. Ce prostii spun! E vorba de mama mea, nu m-ar ocoli niciodată.

          Îl privesc cu coada ochiului cum citește niște documente, fiind total absorbit de ele și un zâmbet — sincer de data asta — se așază pe fața mea. Își adoră locul de muncă, iar eu am moștenit aceeași pasiune pentru acesta ca și el. Să fiu departe de nebunia de la firmă acompaniată de alergătura după rapoarte și întâlnirile haotice, a fost mult mai greu decât am crezut. Șoferul oprește în dreptul clădirii, iar eu cobor înainte să vină să-mi deschidă portiera. N-am suportat niciodată să am un tratament diferit față de ceilalți.

          Îi fac un semn din mână șoferului înainte să plec, obținând un surâs din partea lui.

          Mă grăbesc să-l ajung din urmă pe tatăl meu, dar este dificil. Are pașii mai mari decât mine. Este și normal. E mai înalt decât mine cu două capete. La fel ca Daniel. De ce fiecare lucru pe care-l gândesc trebuie să rezulte în apariția lui Daniel în mintea mea? Pufnesc iritată, atrăgându-i pentru câteva clipe atenția tatălui meu care — probabil s-a gândit că este din vina lui — a scăzut viteza cu care mergea. Mă pun stângace în dreptul lui, menținând viteza pe care a ales-o de data asta, provocându-i zâmbetul să iasă la iveală. Ne oprim în dreptul ușii biroului meu și se întoarce spre mine.

          — Avem o întâlnire la paisprezece și cam atât. Nu este foarte mult de lucru, perioada cu comenzile foarte aglomerate a trecut, ma anunță, iar eu îl aprob tăcută.

          — Mai aveam câteva foi de completat înainte să-mi iau „liber", deci pentru mine nu e chiar „cam atât".

          Mă privește cu ochii luminați când aude determinarea din vocea mea de a-mi termina treaba cum se cuvine și-mi răspunde cu un zâmbet.

          — Spor la treabă, draga mea! îmi urează senin, aplecându-se să-mi sărute fruntea.

          Pleacă înainte să-i pot răspunde în vreun fel. Am înnebunit eu sau toți din jurul meu se comportă ciudat? Oftez, n-o să-mi bat capul cu asta acum. Intru în birou și un sentiment de împlinire mă învăluie. Aici este locul meu, aici sunt menită să fiu. Nu să fug pe unde văd cu ochii. De data aceasta, dacă va exista cineva care să fugă, acela va fi Daniel. Dar așa ceva nu există. El nu fuge niciodată, nu-i stă în fire. El se confruntă, creând alte sute de mii de probleme pe lângă cea existentă.

          Mă așez cuminte la locul meu, începând să lucrez când ușa se deschide brusc, făcându-mă să tresar. Marina apare de nicăieri, chinuindu-se să țină stabile cele două căni din mâinile ei. Încep să zâmbesc automat, privind-o cum le așază pe birou și realizez că una dintre căni este umplută cu ceai, nu cafea. Pufnesc amuzată când își ridică ochii în ai mei, lăsându-mă să-i citesc bucuria din ei.

          — Nu te teme, știu că nu poți bea cafea... am înlocuit-o cu ceaiul! declară ceea ce am constatat deja, dar mă amuză și mai mult mândria cu care o spune.

          — Este în regulă, o liniștesc când observ agitația ei din vina întârzierii răspunsului meu, iar buzele ei formează un zâmbet de zile mari.

          Sorb câteva înghițituri din conținutul cănii pentru a nu auzi reclamații mai târziu că n-am băut deloc, apoi îi ofer atenția mea completă.

          — Am vorbit cu Daniel, scot pe gură fără să realizez, provocându-i aproape un înec șatenei din fața mea.

          — Ce? Ce a spus? replică mai mult bâlbâită, fiind încă sub asediul șocului produs chiar de mine.

          Mă privește cu ochii mari și întrebători, dar tot la ce pot să mă gândesc este că mai bine nu spuneam nimic. Amintirea scenei de ieri nu-mi provoacă și nu-mi va provoca niciodată sentimente plăcute.

          — Mi-a făcut programare la doctor joia asta...

          Cutele frunții ei apar, iar eu nu știu dacă încă e șocată sau acum este nervoasă. Eu am fost ambele, poate acesta este și cazul ei. Să fiu sinceră, mă așteptam să citesc dezgust pe chipul ei, dar nu e deloc cazul. În schimb, eu am fost dezgustată, la un nivel de care nu aveam habar că există. Felul în care a făcut alegerea pentru amândoi fără să-mi dea voie măcar să-mi spun părerea, a ucis orice urmă de dragoste pe care o aveam pentru el. Controlul său asupra mea însă... a rămas, putere ce a devenit cu mult mai frustrantă decât înainte.

          — Nu credeam că va fi interesat să vină la ecografii sau lucruri de genul, îmi ridic privirea de pe birou când o aud.

          A înțeles totul pe dos. A înțeles ce mi-aș fi dorit să fie adevărat. Mișcă din cap confuză când îmi observă reacția. Îmi mut atenția spre cană, jucându-mă absentă cu mânerul ei pentru a evita să vorbesc. Aud pufnitul ei iritat, dar nu-mi schimb comportamentul. Nu e vina mea, n-o fac pentru că vreau s-o enervez, ci pentru că nu pot reproduce acele cuvinte fără să plâng. De fiecare dată când le rostesc, ochii lui atât de negri... demonici chiar, îmi ocupă toate părțile minții, tăindu-mi respirația. Îmi consumă energia și nici măcar nu este prezent! Nu e aici și totuși îl simt lângă mine, judecându-mă în tăcere. Ca o fantomă ce refuză să înceteze să mă bântuie. Îmi ridic ochii măriți spre Marina când o aud că tușește fals pentru a-mi atrage atenția. Ochii săi turcoaz mă chestionează discret despre ce se întâmplă cu mine, iar eu mă las pe spătarul scaunului, expirând zgomotos.

          Știu deja ce va urma. Un alt șir de blesteme și cuvinte grele de reprodus. Altă dată aș fi spus că exagerează, dar din păcate, Daniel le merită din plin.

          Faptul că oamenii îl detestă îi oferă o satisfacție neobișnuită, adoră să se afle în poziția răufăcătorului. Cum am putut să mă îndrăgostesc de el? Stau și mă întreb: Ce spune asta despre mine? Unii ar spune că-mi plac băieții răi, dar el nu este doar un „băiat rău". El ar speria și cei mai răi băieți aflați în lumea asta. Cu atitudinea pe care o are, privirea aceea specifică doar lui de-ți îneacă sufletul în smoală atribuită oricui îndrăznește să-l privească mă face să cred că și însuși Diavolul ar evita să-l calce pe coadă. Diavolul a fost cândva un înger, Daniel a trăit doar în beznă. Este atât de prins în negura sufletului său încât dacă ar fi într-o cameră plină de lumină, lumina l-ar ocoli, fiindu-i imposibil să-l atingă.

          — Vrea să avortez, Mari.

          Ochii ei devin uriași, privindu-mă cu gura ușor căscată. Ridic din umeri, neștiind ce ar trebui să mai spun și-mi plec capul. Mi-e jenă s-o privesc, mi-e jenă de tot. Nu este prima oară când el mă pune în poziția asta. Cu siguranță nu va fi nici ultima. Zadarnic încerc să mă opun, mereu ajung umilită. O stare cu care deja încep să mă obișnuiesc pentru că n-am încotro.

          — Știi ceva? aud glasul ei calm și-mi urc privirea șocată spre chipul său. Nu-mi pasă deloc ce vrea el, nici ție n-ar trebui. E corpul tău, schimbările majore vor fi în viața ta, nu a lui. Tu ești singura care are dreptul să decidă ce se va întâmpla mai departe. Nu vrea să fie tată? Foarte bine atunci, să plece. N-ai nevoie de el, te vei descurca și fără prezența lui. Contează doar părerea ta și ce vrei cu adevărat, Laura.

          Are dreptate. Copilul se află în corpul meu, nu al lui. Eu voi da naștere, nu el. El a avut o singură alegere de făcut: Rămâne sau pleacă. Și a ales. Nu vrea să aibă un copil, mai ales cu mine. Eu sunt amintirea durerii pe care tatăl meu i-a provocat-o.

          N-are nicio scuză pentru comportamentul lui, dar într-un fel îl pot înțelege. El a devenit imun la orice fel de emoție pentru că a suferit prea mult. Nici măcar nu-mi pot închipui ce a fost în sufletul său când propria sa mamă l-a abandonat din vina infidelității soțului ei, iar apoi să afle că tatăl său este un criminal pentru că a ucis o femeie nevinovată. Și-ar fi găsit un sprijin în sora sa, mi-am zis. Dar sora lui poate fi asemănată cu un mit, e aproape de inexistență.

          N-aș fi putut trece prin ce a trecut el și să rămân în viață. Dar nici el nu e departe de asta. Într-adevăr, fizic încă trăiește, dar tot ce a fost uman în el vreodată a murit.

          Asta nu motivează dorința de a-i răni pe ceilalți. Voi spune că pe mine a avut un motiv să mă rănească, dar Marina cu ce a greșit? Armand ce i-a făcut? Și alți mulți oameni despre care nici n-am habar. Când există atât de multe victime, deja este o plăcere, nu o necesitate morbidă.

          — Tu îți dorești copilul? mă trezește la realitate, dar întrebarea ei mă pune în dificultate. Deși n-ar trebui.

          O privesc încurcată și rămân blocată în aceeași poziție pe scaun. Am deviat atât de mult de la ce este important acum. Am deviat pentru că mă incomodează subiectul.

          Când știe o femeie cu adevărat că-și dorește să fie mamă? Eu sunt defectă, nu simt nimic. O altă femeie în locul meu ar fi mutat munți ca acest copil să fie protejat, dar eu ce fac? Stau aici fără să fac nici măcar un efort. La fel voi sta și joi cât timp corpul meu va trece prin proceduri oribile. La fel voi sta și când durerile post-operației vor apărea. Așa voi sta și când Daniel va surâde bucuros că lucrurile au ieșit cum și-a dorit. Așa voi sta și când mă va umili din nou. Cât timp voi mai permite asta? Orice om are o limită. Care este limita mea? Am atât de multe stări, dar nu sunt capabilă să le manifest în fața lui. De ce-mi fac asta singură?

          — Nu știu, spun cu greu, iar ea oftează, întinzându-se peste birou pentru a-mi cuprinde mâna.

          — Din păcate, nu mai ai timp de pierdut. Trebuie să te gândești și să iei o decizie. Tu să iei o decizie, Laura, nu Daniel, mă sfătuiește, accentuând ultima propoziție.

          Îmi strâng buzele într-o linie dreaptă. De ce vorbește de parcă Daniel îmi controlează viața? Pentru că o face, aud în mintea mea și mă încrunt. Până să fie el în viața mea, am știut să iau decizii pe cont propriu. Așa voi ști să fac și acum. O aprob printr-o mișcare a capului, auzind-o cum suspină și se ridică de pe fotoliu.

          — Mă întorc la treabă, sunt sigură că vei face o alegere bună pentru tine.

          Zâmbesc amar, iar ea pleacă, știind că nu-i voi răspunde. Cum ușa se închide, zâmbetul îmi dispare.

          Siguranța ei ar trebui să fie destulă pentru amândouă, dar nu este în situația asta. Cei dragi nu-mi mai pot transmite niciun fel de stare. Un zid s-a ridicat între mine și toți oamenii din viața mea, cu excepția singurei persoane care-mi face rău constant. Mă alimentez doar cu emoțiile negative pe care mi le transmite și în același timp mor încet pe dinăuntru. Grădina sufletului meu — cum obișnuia bunica mea să spună — pe care familia mea s-a străduit s-o mențină înflorită, acum ofilește. Iar ceea ce este amuzant și trist simultan, nimeni nu poate opri asta. Amuzant pentru că am crezut că nu mi se poate întâmpla asta tocmai mie. Trist pentru că s-a întâmplat.

          Completez foile pentru a-mi lua gândul de la tot. Negativismul nu există în familia mea, nu voi fi eu cea care-l aduce. Măresc viteza cu care notez pentru a mă încadra în timp. Nu vreau să întârzii iar la ședință.

          Aud bătaia ușoară în ușă și-mi focusez atenția pe persoana ce apare de după ea. Nicoleta stă în fața mea cu mai multe dosare în brațe, făcându-se sigură de faptul că ochelarii i se așază perfect pe nas.

          — Ce este, Nicoleta?

          — Documentele acestea trebuie duse în arhivă, răspunde prompt, iar eu mă strâmb.

          — Păi și atunci? De ce ai venit la mine, ai nevoie de încurajare? replic iritată de comportamentul ei prostesc, dar ea nu se precipită, ci din contră. Rămâne calmă și-și drege glasul.

          — Doar conducerea firmei are acces la arhivă, mă lămurește și oftez — eu am fost cea care s-a comportat stupid — aprobând-o tăcută.

          Mă ridic de pe scaun iritată de întreaga situație. Întotdeauna când mă apuc de o treabă, se ivește alta mai importantă. Nu pot amâna să duc documentele în arhivă, acolo sunt unele dintre cele mai importante acte ale afacerii. I-am spus tatălui meu că este cam riscant să le punem acolo, dar arhiva se află în subsolul firmei, fiind cea mai protejată zonă.

          Îmi aranjez sacoul și apuc dosarele sigilate din mâinile Nicoletei. Fac un semn că este liberă să plece, urmând ca la scurt timp să pornesc spre destinație. Mă asigur, în timp ce trec pe lângă colegii de pe hol, că am luat cardul ce asigură accesul în arhivă. Răsuflu ușurată când îl simt în buzunar, apoi intru pe ușa ce conduce spre subsol.

          Temperatura a scăzut sesizabil, iar liniștea de aici îmi amintește de cea din spital. Întotdeauna am urât partea asta a clădirii, are un aer sumbru. Am evitat pe cât se poate să ajung aici, dar cum probabil tatăl meu este indisponibil, mă sacrific eu. Oftez, refuzând să mă las acaparată de energia sinistră pe care o are tot holul. Sunetul tocurilor mele este tot ce se poate auzi, dar auzul îmi joacă feste, elaborând un alt zgomot în spatele meu. Îmi întorc capul, asigurându-mă că este doar paranoia mea, apoi scot cardul ce mă lasă să pătrund înăuntrul arhivei. Privesc zecile de rafturi metalice pe care sunt alte sute de cutii înscripționate cu diferite date și pline de dosare asemănătoare celor aduse de mine. Citesc data de pe documente, introducându-le pe urmă în cutia destinată lor și unde ar fi trebuit să fie de la început. Sincer, e atât de ciudat că au fost scoase de aici. În general, când avem nevoie eu sau tatăl meu să revizuim ceva, le citim pe masa de aici, apoi le punem la loc. Nu le scoatem niciodată din arhivă. Nu pot înțelege de ce a procedat diferit tatăl meu de data aceasta.

          — Se pare că tatăl tău nu a făcut nicio ilegalitate, aud din spatele meu și tresar, întorcându-mă speriată spre sursa vocii.

          Nici nu era nevoie, aș recunoaște vocea aceea din milioane de alte voci. Mă scanează, obligându-mă indirect să fiu mai atentă la ochii săi. Îmi calmez ritmul inimii după sperietura pe care mi-a provocat-o, ridicându-mi, pe urmă, ochii în ai săi. Ce vrea de la mine?

          — Nu te speria, sunt eu, pot simți ironia din glasul său și-mi împreunez mâinile la piept, arătându-mi nemulțumirea.

          — Venind din partea ta... asta ar trebui să mă liniștească? îmi detectează sarcasmul și rânjește câteva momente.

          Se apropie cu câțiva pași de mine, având dintr-o dată o expresie serioasă total contradictorie cu rânjetul pe care l-a afișat mai devreme. Îmi arcuiesc o sprânceană, fiind total fermecată de modul în care a putut să-și schimbe starea de spirit în câteva secunde.

          — De ce nu? întreabă, fixându-și ochii în ai mei. Doar nu ți-e frică de mine, Laura? reușește să-mi taie răsuflarea când se apropie și mai mult de mine.

          Privirea lui îmi arată clar că o face special. E conștient de senzațiile pe care mi le poate provoca și nu ezită să-și folosească dominanța asupra mea. Îmi mijesc ochii, privindu-l indignată mai mult de sine decât de el.

          — Ce vrei de la mine?

          Întrebarea mea îl face să zâmbească, coborându-și privirea spre abdomenul meu. Lucru ce-i face zâmbetul să se evapore și pe mine să înghit în sec. Își ridică privirea, incinerându-mă cu flăcările din ochii săi.

          — De ce te-ai dus la apartamentul meu? îmi înghit toate celelalte remărci pe care le aveam pregătite, privindu-l surprinsă.

          De unde știe că am fost acolo? Doar nu mă urmărește. Sau o face? E imposibil, altfel ar fi menționat de discuția mea cu presupusul său văr.

          — Te căutam pe tine, spun adevărul, privind cum banala mea propoziție face ca o lumină să treacă fugitiv prin ochii săi negri.

          Lumină? În ochii lui rupți din negura nopții? Acum îmi este clarificat, toți din jurul meu au înnebunit. Îmi acordă întreaga sa atenție, nescăpându-mă din ochi, remarcându-mi fiecare por, dar dintr-un motiv necunoscut mie, nu mă mai deranjează. Își mută privirea pe părul meu, apoi pe buzele mele ca la final să se întoarcă la ochii mei. Toată analiza lui, mi-a făcut inima să mi se oprească în piept. Ochii lui posedă o înzestrare pe care n-ar trebui s-o aibă un om, fiind prea puternică pentru oricare muritor.

          — Asta e tot ce voiai? întreb cu dificultate, fiind nesigură ce să mă aștept din partea lui când mă privește în acest fel.

          Produce un sunet negativ care i se strecoară printre buzele egale și aproape simetrice care se încadrează perfect cu chipul lui, fiind înconjurate de barba sa tip stubble ce-i scoate în evidență linia maxilarului. Îmi înlătură șuvița ce era prea apropiată de ochii mei, înțepenindu-și privirea în ei. Pășesc în spate, fiind luată prin surprindere de comportamentul său, lovindu-mă de raftul de metal.

          Scot un scâncet mic de durere când simt impactul bărilor cu spatele meu, dar îmi pierd glasul când el se poziționează în fața mea, mai aproape decât aș fi preferat. Îmi urc ochii cuprinsă de nesiguranță în ai săi, iar el dă dezaprobator din cap, spunându-mi nonverbal că n-am de ce să simt asta. Parfumul lui lemnos mă copleșește, eliberând un șuierat dintre buzele mele când se apropie și mai mult. Rămâne concentrat, trecându-și degetele printre buclele părului meu, îngreunându-mi și mai mult respirația, dar nu destul încât să nu aud că și a lui a devenit mai grea.

          — De ce nu mă urăști?

          Înghit în sec când aud ce tocmai a spus, fiind mai surprinsă decât niciodată de purtarea sa. Așteaptă cu răbdare ca eu să-i răspund, mutându-și mâna pe obrazul meu. Îl masează cu atât de multă grijă încât îți dă impresia că-i este teamă să nu mă rănească. Atingerea lui atât de delicată stârnește o emoție ieșită din comun, o emoție pe care n-a împărtășit-o până acum și n-am avut curajul nici să visez la ea. Afecțiune. Nu este pentru prima oară când îmi atinge chipul, dar este pentru prima oară când simt asta. Mă hipnotizează și rămân captivă în ochii săi, privind în premieră o altfel de strălucire în ei.

          — Nici măcar eu nu știu, Daniel. Am toate motivele necesare s-o fac, dar nu pot.

          Mă ascultă cu atenție, auzindu-i imediat dezaprobarea.

          — Nu mă iubi, Laura, șoptește, blocându-mi aerul câteva clipe. Sunt un om rău, nu îndrăzni să mă iubești, completează, provocând apariția unui nod imaginar în gâtul meu pe care mă străduiesc să-l înghit. De asta, trebuie să-mi promiți, își pune ambele mâini pe obrajii mei, aplecându-se mai mult spre chipul meu șocat. Promite-mi că te vei duce joi, adaugă, lipindu-și fruntea de a mea.

          Cuvintele lui mă dor mai tare decât am anticipat. Ideea că tot ceea ce a făcut până acum poate fi doar o altă manipulare bine planificată, doare cel mai rău. Îmi închid ochii, epuizată de intensitatea cu care mă privește, lăsând o lacrimă să-mi curgă pe chip. Deschid ochii când îi aud oftatul doar pentru a-l vedea cum mă privește cu o doză de neputință. Își trece degetul peste lacrimă când aceasta ajunge în dreptul mâinii lui, ștergând-o. Cât mi-aș fi dorit să-mi șteargă durerea din suflet astfel.

          — Promit, rostesc, nerupând contactul vizual.

          Zâmbește cu amărăciune, confunzându-mă. Nu este asta ceea ce-și dorește? Nu apuc să dau voce întrebării din mintea mea, căci buzele lui mă opresc când se unesc cu ale mele. Îmi simt stomacul cum se întoarce pe toate părțile când el pune stăpânire pe toate simțurile mele. Nu-și îndepărtează mâinile de pe obrajii mei, iar eu nu îndrăznesc să i le înlătur, devenind dependentă de senzația pe care mi-o oferă. Acesta este cuvântul potrivit pentru ceea ce simt pentru el: dependență. Îmi așez mâinile peste ale sale, privind cum tresare ușor. Înainte ar fi tresărit mai puternic, faptul că acum este diferit înseamnă că este obișnuit cu atingerea mea. Îmi simt inima cum tresaltă de bucurie în piept, dar nu-mi pot manifesta fericirea fiind pierdută în sărutul nostru.

          Îmi dau seama într-o secundă că și el este pierdut în furtuna de simțiri ce se manifestă răsunătoare între spațiu minuscul dintre inimile noastre. Dacă ar fi fost altul cazul, ar fi plecat de mult timp, dar el a rămas. A rămas și mi-a luat mințile pentru a mia oară. Uităm complet că ne aflăm la locul nostru muncă, dăm uitării de tot ce există în afară de noi.

          Se desprinde din sărut pentru a-mi permite să-mi recuperez aerul și-mi deschid ochii, privindu-l subjugată de toate trăirile mele. Se uită la mine de parcă i-am aparținut încă de la începutul timpurilor, apoi își trece degetul peste buzele mele întredeschise.

          Gestul lui mă blochează, dar el continuă să mă surprindă cu fiecare secundă trecută. Își menține o mâna în dreptul buzelor mele, iar pe cealaltă o coboară până atinge materialul fin al sacoului meu. Nu apuc să clipesc și sacoul dispare de pe umerii mei, aterizând la picioarele noastre. Ochii mei măriți și respirația mea sacadată îi atrag atenția, făcându-l să rânjească. Își plimbă degetele de-a lungul brațului meu, apoi de-a lungul gâtului meu, conturându-le. Se oprește la bărbia mea, așezându-și degetul mare pe ea în timp ce mă pătrunde cu ochii lui. Ochi ce-mi spun clar ce se va petrece mai departe când observ focul din jurul pupilei lui.

          — N-ar trebui, reușesc să spun când îmi aplică câteva sărutări pe gât.

          Își ridică privirea, fiind luat pe neașteptate de ezitarea mea. Abisul irișilor săi mă străpunge până în suflet, tăindu-mi respirația de abia recuperată.

          — Ai dreptate, voi pleca acum.

          Mă uit la el cu o oarecare panică când se îndepărtează. Gândul că tot ce am trăit acum se va duce pe apa sâmbetei, mă înfioară. Mă grăbesc să-l ajung din urmă, apucându-l de încheietură după. Se întoarce mirat spre mine, iar eu iau aer în piept, pregătindu-mă pentru o altă greșeală.

          — Nu vreau să pleci.

          Zâmbetul îi acoperă întreg chipul când îmi vede strălucirea din ochi și-mi aude cuvintele. Se întoarce spre mine fără să codească nici măcar o clipită. Mă sărută cu putere, aproape dezechilibrându-mă, dar mă susține tot el când îmi înconjoară talia cu brațele sale. Îmi înnod mâinile în jurul gâtului său, permițându-i să mă ridice de la podea și să mă așeze pe masa din cameră. Întrerupe sărutul, lăsând să se audă răsuflarea mea disperată după aer și-și mută buzele pe gâtul meu.

          Săruturile lui bine calculate, determină un geamăt înfundat să mi se strecoare printre buze. Îl multiplică când își plimbă mâinile pe trupul, cotrobăindu-l în căutarea marginii bluzei mele. Se îndepărtează, făcându-mi semn să ridic brațele pentru a o înlătura, ascultând cum liniștea asurzitoare de care mă speriam la început este înlocuită cu respirațiile noastre intermitente. Își duce misiunea cu bine până la sfârșit și se oprește, privindu-mă cu atenție, așteptând un alt acord din partea mea. Nu-i răspund verbal — nici dacă aș vrea, n-aș putea — și-i trag sacoul de pe umeri care cedează insistențelor mele și se prăbușește învins la picioarele lui. Îl analizează câteva momente, urmând să-și ridice privirea amestecată cu impresionare și amuzament.

          — Întotdeauna ești o surpriză pentru mine, micuțo.

          Îmi ațintesc privirea în a sa, simțind cum un gol mi se formează în stomac. Cuvântul acela, mă urmărește în fiecare secundă a vieții mele. Îl aud și în cele mai frumoase vise, dar și în cele mai oribile coșmaruri. Îmi mut privirea, amintindu-mi tot răul produs, însă nu-mi dă voie să rămân captivă în regretele mele, cuprinzându-mi chipul cu mâinile sale și sărutându-mă, obligându-mă să-i cedez controlul absolut.

          Mă așez pe scaunul de lângă masă când termin să mă îmbrac, privindu-l cum își încheie cămașa. Aud gâfâitul său, iar el îl aude pe al meu. Sunet ce-l face să-și îndrepte privirea spre mine, mulțumit de ce aude. Își îmbracă sacoul fără să-și mute atenția de pe mine, iar eu îl privesc indecisă de teoriile din mintea mea. A fost totul sincer sau doar un alt joc murdar?

          — Vino la mine, spune autoritar, întinzând mâna spre mine.

          Îmi ridic o sprânceană, dar aleg să-mi așez mâna într-a sa, ridicându-mă. Mă cercetează precaut, apoi își trece mâinile prin părul meu, încercând să-l aranjeze. Înghit în sec, privindu-l cum se asigură că nu ne va da nimic de gol.

          — În locul tău, aș înlocui masa înainte să mai treacă tatăl tău pe aici.

          Un zâmbet vinovat mi se așază pe față când îmi dau seama la ce se referă, iar el îmi răspunde cu un surâs. Îl scrutez, neînțelegând cum poate fi doi oameni într-unul. Un monstru fără sentimente și un om atent cu simțul umorului.

          — Am dat deja comandă, răspund, iar el pufnește amuzat.

          Mă bucur cât pot de mult de zâmbetul lui, știind prea bine că nu-l voi mai vedea o lungă perioadă. Atenția îmi cade pe cravata sa care era ușor deranjată. Mă asigur că se așază perfect sub privirile lui perplexe, ridicându-mi pe urmă privirea în ochii săi, zâmbindu-i cu blândețe.

          — Haide să plecăm până nu ne dă cineva dispăruți, sugerez, primind acordul său îndată.

          Pleacă și se oprește după ce deschide ușa arhivei, așteptând ca eu să ies prima. Urmez îndemnul lui tăcit, observând cum el mi se alătură numaidecât. Mă ține pe loc la jumătatea drumul, ținându-mi ante-brațul în mâna sa, confunzându-mă.

          — Ieșim pe rând. Du-te tu prima, iar eu voi pleca după cinci minute, bine?

          Dau aprobatoare din cap și ies din subsol, atrăgând câteva priviri curioase ale colegilor. Mă prefac că totul este normal, mergând spre biroul meu. Trec pe lângă Nicoleta, repezindu-mă să ajung înăuntrul biroului, dar tatăl meu apare de nicăieri și mă oprește, prinzându-mi brațul. Îl privesc mirată, remarcând imediat că este supărat.

          — În sfârșit te-am găsit! replică enervat. Unde ai fost? De ce n-ai venit la ședință?

         Ședința! Am uitat complet de ea. Înghit în sec, uitându-mă la ceas. Cincisprezece jumătate. Îmi măresc instantaneu ochii, întorcându-mă spre tatăl meu jenată. L-am pus într-o situație de tot râsul!

          — Eu... încep să spun, dar sunt întreruptă de figura lui Daniel ce tocmai ieșea din subsol. Blocându-mă.

          Se uită în direcția mea, privindu-mă curios când îmi observă obrajii ce au ajuns la noi nuanțe de roșu. Îmi îndrept atenția spre Nicoleta care a remarcat că și Daniel a ieșit tot din subsol, întorcându-și privirea șocată spre mine când face legăturile în mintea ei.

          — Tu? glasul tatălui meu plin de nerăbdare mă trezește la realitate.

          — Nu m-am simțit bine. Am vrut să sun, dar mi-am uitat telefonul în birou! rostesc prima minciună care-mi vine în minte, observând cum chipul tatei se schimbă din furie în îngrijorare, făcându-mă să mă simt mai vinovată decât oricând.

          — Ce ai pățit? Te simți bine acum? E nevoie să mergem la spital? pune o serie de întrebări firești, dar care fac vinovăția să-mi crească în suflet.

          Nu trebuia să-l fac să treacă prin asemenea stări, nu merită să pățească așa ceva, El a fost mereu lângă mine, m-a iubit necondiționat, iar eu mă joc cu inima lui. Ce fel de om am devenit?

          — Da, totul este în regulă, liniștește-te. A fost doar o stare... nici nu pot explica, mă dau peste cap pentru a-l liniști și aproape că expir ușurată când observ pacea ce se așterne pe chipul său.

          Mă aprobă tăcut, făcându-mă să pricep că mă înțelege deplin și se dă câțiva pași în spate. Își trece privirea pe tot corpul meu, încruntându-se ușor. Îmi simt inima cum începe să pompeze mai tare în timp ce totul devine mai cald în jurul meu. Doar mi se pare că a crescut temperatura? Privesc panicată în jur, dar toți ceilalți sunt neafectați, lucrând cu spor. Îl fixez pe tatăl meu care mă privește la fel de atent ca până acum, dar fără să-mi ofere explicația pentru care s-a încruntat.

          — Auzi? întreabă pe un ton ciudat, făcându-mi respirația să se oprească pentru scurt timp. Tu nu aveai un sacou? completează, iar eu înghit în sec, simțind cum mâinile încep să-mi transpire.

          Sacoul... sacoul! Cum am putut să uit de sacou? L-am lăsat aruncat în arhivă și la vedere. Dacă-l găsește tatăl meu sunt ruinată! Panica pune stăpânire pe mine chiar sub privirea lui confuză. Trebuie să mă opresc, mă dau de gol singură.

          — L-am uitat și pe el! Mi-a fost cald, l-am dat jos și l-am uitat! spun grăbită și mai mult bâlbâită, făcându-l să se încrunte din nou.

          — Sigur te simți bine? Te comporți ciudat, spune cuvintele pe care mă temeam cel mai rău să le aud și zâmbesc forțată, încercând să schimb aparențele.

          — Normal, da! Mergem acasă? schimb subiectul, iar el face un semn afirmativ din cap.

          — Te aștept la mașină în cinci minute, mergi și ia-ți lucrurile uitate, mă îndrumă, iar eu îl afirm fără să scot un sunet, doar prin mișcările capului.

          Îl văd cum se îndepărtează, iar când consider că este destul de departe, răsuflu ușurată. Nu m-am gândit niciodată că-mi va fi teamă de tatăl meu. Îmi înlătur toate gândurile, scuturându-mi ușor capul. Trebuie să mă focusez pe găsirea unei soluții pentru a ieși din încurcătura asta.

          Intru în birou, apucându-mi telefonul ce se afla pe masă. Măcar cu asta n-am mințit. Privesc în jur derutată, amintindu-mi dintr-o dată de Nicoleta. Ea a realizat totul! Ies grăbită pentru a n-o pierde, făcând-o să tresare când apar brusc în fața ei. Pot jura că a spus o înjurătură pe sub barbă, dar este o discuție pentru altă dată.

          — Vă pot ajuta cu ceva? vorbește formal, exact cum i-am spus că nu suport.

          — Nicoleta, nu știu ce crezi că ai văzut, dar nu este ceea ce pare. În concluzie, nu știi nimic, n-ai văzut, n-ai auzit. Bine? mă asigur că primește mesajul meu, iar ea mișcă în sens afirmativ din cap. Nu mă obliga să te concediez, te rog! o avertizez, iar ea își ridică chipul șocat spre mine.

          — Nu știu nimic, n-am văzut, n-am auzit, repetă ce am spus, făcându-mă să zâmbesc.

          A înțeles mai ușor decât mi-am imaginat. Mai este doar un singur lucru de făcut: recuperarea sacoului. O las în urmă pe Nicoleta, mergând țintă spre arhivă. Nu pot risca să afle tatăl meu, ar uni toate informațiile din mintea lui. Nu vreau să fie dezamăgit. Dacă ar ști că i-am cedat lui Daniel, acesta este singurul sentiment pe care-l va avea. Dezamăgirea lui, m-ar omorî. Sunt sigură de asta.

          — Ce faci, Laura? glasul lui îmi acaparează timpanele și-mi îndepărtez mâna, de parcă m-ar fi ars, de pe clanță.

          — Ni...Nimic! Tocmai veneam la mașină! mint, privindu-i expresia sceptică.

          Alege să-mi dea pace, făcându-mi semn să plecăm. Privesc neajutorată în spate la ușă subsolului. Cum voi recupera sacoul? Îmi îndrept privirea înainte, oftând zgomotos, atrăgându-i privirea tatălui meu. Însă nu comentează, ceva total necaracteristic lui. Privește în față, cu chipul acaparat de seriozitate, evitând să-și conecteze ochii cu ai mei. Comportamentul lui stârnește o teamă în sufletul meu. Ceva s-a întâmplat, iar tăcerea lui mă termină. Mă termină pentru că nu știu ce cunoaște.

          Mă urc în mașină la îndemnul lui și rămân blocată când văd că se urcă la volan. În general, nu cheamă șoferul când are lucruri personale de rezolvat și se pot isca certuri și în mașină. Nu-i place să știe un necunoscut de probleme noastre familiale, ceea ce este și perfect normal. Cui i-ar place?

          Înghit în sec, remarcând că este concentrat doar pe drum. Face asta doar când este supărat.

          — Unde mergem? întreb ușor panicată după ce trece de strada ce conducea spre casa noastră.

          — La bunicii tăi, replică scurt, blocându-mi aerul.

          Mergem la bunicii din partea tatălui meu doar când are loc un consiliu cu toată familia. Oprește mașina și coboară robotic doar pentru a-mi deschide portiera și să mă îndemne să pășesc spre ușa casei. Îmi simt inima bubuindu-mi în piept cu fiecare pas parcurs, dar încerc să par neafectată. Ușa se deschide larg, iar Nela, bunica mea, ne întâmpină cu zâmbetul pe buze.

          — Frumoșilor, ați ajuns! Haideți, doar pe voi vă mai așteptam! ne grăbește înăuntru după ce ne îmbrățișează.

          — Bună seara, spun eu când ajung în sufragerie și-i văd pe toți așezați.

          Aud răspunsurile lor, dar tatăl meu trece pe lângă mine, așezându-se în canapea fără să scoată un sunet. Observ că privește în gol și simt cum mi se strânge stomacul. Devin și mai alarmată când o văd pe mama care este vizibil agitată și îngrijorată din vina reacției tatălui meu. Atenția îmi este distrasă când bunica mea Nela mă atinge pe umăr și-mi face semn zâmbitoare să mă așez lângă tata.

          O ascult, așezându-mă cuminte. Nu îndrăznesc să-l privesc, deja simt tensiunea dintre noi fără s-o fac. Aerul devine mai greu și deși toți mă privesc blând, nu mă simt în siguranță.

          — Laura, aud glasul mamei și-mi îndrept privirea spre ea, dar se oprește pentru a lua aer în piept. Vrei să ne spui ceva? tonul ei sugestiv, provoacă un nod în gât să-mi blocheze cuvintele.

          Au aflat... toți au aflat! Îmi frec palmele frenetic, evitând contactul vizual. S-a terminat. Sunt distrusă. Simt cum sunt pe cale să-mi pierd cumpătul, dar mâna mamei se așază pe genunchiul meu, calmându-mă când văd aprobarea din ochii ei.

          — E în regulă, îmi dai voie să spun eu pentru tine? continuă cât timp toți ceilalți sunt asemenea unor muți.

          Expir zgomotos, dându-i acordul meu, iar ea îmi zâmbește compătimitoare.

          — Laura este însărcinată, rostește și-mi ridic privirea surprinsă. Am găsit testul în baia ta, mă lămurește și înghit în sec.

          Am un obicei prost de a uita lucruri unde nu trebuie. Aud șocul tuturor în afară de părinții mei și bunica Maria. Îmi mușc buza, ridicându-mi stângace privirea.

          — Dar cu cine? întrebarea Nelei mă lasă fără respirație.

          — Întâi de toate, Laura, vreau să știi că suntem alături de tine, mă asigură mama și zâmbesc ușor. Poți să ne spui cine este, nu te vom judeca, adaugă și-mi închid ochii, eliminând aerul greu din plămâni.

          Ei nu știu cine este tatăl copilului. Un sentiment de eliberare mă cuprinde, dar nu arăt asta. Îmi presez buzele, privind în jurul meu. Tatăl meu doar ascultă, privind absent brațul canapelei, iar toți ceilalți așteaptă cu sufletul la gură răspunsul meu. Dar nu le pot spune. Au zis că nu mă vor judeca, dar vor fi dezamăgiți când vor auzi numele lui Daniel. Nu vreau asta.

          — Este al lui Daniel Alecsandrescu? vocea tatălui meu se aude și-mi măresc ochii, întorcându-mă în direcția lui doar pentru a-l vedea cum este atent la mine.

          Îl privesc din cap până în picioare, repetând rutina de câteva ori și îmi îndrept spatele.

          — Nu, nu este, mint și pot auzi cum i se ridică o piatră de pe inimă mamei.

          — Atunci al cui? insistă, provocându-mă să-mi strâng ochii pentru câteva clipe.

          — Nu știu! răspunsul meu îi uimește pe toți. Am fost la o petrecere, am băut mai mult decât trebuie și s-a întâmplat, inventez, însă pot vedea că tatăl meu nu crede o iotă.

          Nici eu n-aș crede, nu-mi stă în fire să fac așa ceva. Își apasă buzele, dând ușor din cap. Îmi ațintesc privirea pe mama care doar ne privește, gândindu-se intens dacă să creadă bazaconia pe care eu am spus-o. Îmi dau seama că nu mă crede când oftează zgomotos, forțându-și un zâmbet pe chip când se uită la mine. Bunicii mei au crezut ce am spus, alegând să-și țină privirea în podea. Toți suntem abătuți, dar din motive total diferite. Părinții mei sunt abătuți pentru că încerc să-i induc în eroare, bunicii mei pentru că îmi cred povestea și sunt ușor dezamăgiți, iar eu pentru că m-am pus singură în situația asta. Nu trebuia să mint, ar fi fost totul atât de ușor acum dacă mărturiseam!

          — Cum ai putut să ne minți? întreabă tata, întorcându-se spre mine vizibil mâhnit. De ce? Pentru ce, Laura? Noi trăim doar pentru tine, să fii fericită, sprijinită, iar tu ne dai la o parte?

          Înghit nodul imaginar din gât, eliberând câteva lacrimi ce voiau să iasă. Cuvintele lui au venit ca un cuțit. Atât de ascuțit încât mi-a străpuns inima în milisecunde. Asta este nimic pe lângă durerea provocată. Durere ce mă lasă fără aer, durere pe care o simt în toate părțile corpului meu, acaparându-mă cu totul.

          — Am dat-o în bară, tati! spun pe un ton ridicat, întorcându-mi privirea înlăcrimată spre el.

          Mă privește neputincios, iar eu văd cum cutele frunții lui dispar. Ochii lui miloși nu mă scapă din privire, dar totuși nu simte cât de multă nevoie am de îmbrățișarea lui.

          — M-ai dezamăgit, Laura.

          Rămân paralizată, derulând în mintea mea acele cuvinte pentru că refuz să accept că le-a rostit.

          — Pentru că am rămas însărcinată?

          Mă dezaprobă, lăsându-mă să-i văd ochii sticloși mai bine când îi fixează în ai mei.

          — Pentru că ai mințit. Te-ai ascuns de noi, ne-ai tratat ca pe niște străini. Nu te-am crescut astfel.

          — Alexandru, ajunge! declară mama când remarcă intensificarea plânsului meu.

          — Mă doare inima, Diana! se răstește, iar eu îmi cobor privirea în podea. Propria mea fiică...

          Îmi țin ochii strânși închiși, repetând ultimele lui cuvinte. „Propria mea fiică” nu încetează să reapară în timpanele mele și-mi aduc aminte de ce mi-a spus Daniel. Mă opresc brusc din plâns, spre surprinderea tuturor, ridicându-mă de pe canapea după ce-mi șterg lacrimile cu mâinile.

          — Și tu m-ai mințit, spun, iar fruntea lui se încrețește imediat. Toți ați făcut-o, adaug, privind miile de stări ce zboară în camera asta de la fiecare.

          — Poftim? încearcă tatăl meu să se asigure că a auzit bine.

         Nici măcar nu știu dacă e corect să-i spun „tată”, dar pentru mine, el e singurul ce-mi apare în gând când zic asta.

          — Am aflat totul, spun cu greu. Despre Cristian Manole sau mai bine zis bunicul meu, arunc bomba, privind cum chipul tuturor se schimbă. Despre Mircea Avram, adaug fixând-o pe mama care mă privește de parcă am spus numele diavolului. Adevăratul meu tată, continui, iar mama își acoperă chipul cu mâinile de parcă cea mai mare frică a sa a devenit reală.

          Tatăl meu se ridică de pe canapea, îndreptându-și poziția în fața mea, făcându-mă să mă blochez.

          — De unde ai auzit prostiile astea?

          Mă doare să-i aud vocea rănită.

          — Daniel Alecsandrescu mi le-a spus. Mi-a arătat tot felul de dovezi ce susțin informațiile rostite, explic și văd cum ochii lui devin întunecați, trezind în mine o stare de neliniște.

          — Habar n-ai despre ce vorbești, spune cu răbdarea la limită, iar eu uit cum să mai respir.

          Îl analizez cu atenție și chipul lui îmi confirmă lucrul de care eram îngrozită.

          — E adevărat... înțeleg de pe fețele lor și rămân stupefiată.

          — Ești copilul meu, Laura. Nu pleca urechea la ceea ce a spus el.

          — Fața ta mi-a spus totul, mărturisesc, privind șocul de pe mutra lui. Toată viața mea e o minciună, realizez cel mai mare coșmar.

          Simt cum se înfurie, dar nu mai am putere să reacționez. Pot vedea că nu le pare rău că m-au mințit. Nici măcar puțin.

          — Dacă ești dispusă să crezi un străin în loc de familia ta, spune cu dificultate tatăl meu, atrăgându-mi atenția. Atunci ieși din casa asta, adaugă plin de furie.

          Îmi măresc ochii, nu-mi vine să cred că-mi face asta. Îmi pierd funcțiile locomotorii, fiind devastată de decizia sa.

          — Alex, nu face asta! glasul mamei aproape îl imploră, dar el stă ca o stană de piatră în fața tuturor.

          — Și-a făcut alegerea, Diana. Cuvintele noastre nu înseamnă nimic pentru ea, cum nici noi n-o facem, declară rănit, făcându-mi alte lacrimi să apară.

          — Mă alungi?

          Întunericul din ochii lui devine și mai intens, acaparându-i irișii cu totul.

          — Nici măcar nu vreau să te văd.

          Un sunet de șoc mi se strecoară printre buze când gust veninul vorbelor sale. Aprob tăcută, începând să merg spre ieșire.

          — Nu-ți face griji... n-am să te mai oripilez cu prezența mea, tată!

          Ies pe ușă fără să privesc în spate și încep să merg teleghidată până la stația de autobuz unde vin și taxiuri deseori. Mă așez pe bancă, așteptând ca măcar o mașină să vină, dar este mai liniște și pustiu ca niciodată.

          Pe lângă vântul puternic, doar suspinele mele se mai pot auzi. Îmi apuc telefonul pe care-l văd blurat din cauza lacrimilor și apăs pe numărul persoanei de care nici măcar nu mi-am imaginat că aș avea nevoie în momentele acestea.

          — Alo, Laura? Ai pățit ceva? aud glasul lui ușor răgușit și-mi închid ochii în timp ce aproape mă înec în propriile lacrimi.

          — Te rog, vino să mă iei de aici, rostesc disperată printre suspine, dar nici măcar nu cred că s-a înțeles tot ce am spus.

          — Unde ești? Liniștește-te, spune-mi unde ești și vin, spune grăbit de parcă ar alerga.

          — Ți-am trimis acum locația, spun după ce mă chinui să tastez pe telefon.

          — Vin acum, nu te mișca de acolo, bine?

          Scot un sunet înfundat ce ar fi trebuit să fie o aprobare și închid apelul. Oftez, ridicându-mi privirea spre cer. Obișnuiam să cred când eram copil că dacă cerul este înstelat, nimic rău nu se poate întâmpla. Cât de naivă! Mi-aș fi dorit să fie așa, dar inima mea e țăndări chiar sub milioanele de stele.

          Văd mașina neagră ce frânează brusc în fața stației și mă ridic, știind deja cine este. Coboară rapid din mașină, făcând înconjurul ei pentru a ajunge pe trotuar. Pornește spre mine, dar se oprește când sesizează că pășesc grăbită spre el. Mă arunc în brațele lui,  forțându-l într-o îmbrățișare bruscă, începând să plâng puternic, gest ce-l lasă fără reacție pentru câteva clipe. Își ridică brațele ușor, înconjurându-mi talia cu ele, ținându-mă strâns.

          — Tatăl meu nu mai vrea să mă vadă, familia mea mă urăște! spun printre suspinele puternice, iar el emite niște sunete ce ar trebui să mă calmeze, dar nu ajută deloc.

          — Sunt aici acum, s-a terminat, repetă de câteva ori mângâindu-mi blând părul.

          — Daniel, îmi sângerează sufletul! spun plină de durere, strângându-l mai tare în îmbrățișare.

          — O să repar totul, ai încredere în mine.

Un capitol intens care sper să vă ajungă la suflet.

8186 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!