》Laura《

          Razele soarelui îmi ating chipul, creând un disconfort pentru a-mi deschide ochii. Combat forța luminii cu mâna, strâmbându-mă când o rază se strecoară printre degetele mele. Privesc în jurul meu, asigurându-mă că nu este un vis ci realitate că mă aflu aici. Am ajuns acasă. Surâd, ridicându-mă din pat. Îmi aleg ținuta, uitând complet tot ce s-a întâmplat. Am obosit să mă consum, să duc un război cu mintea mea și toți ceilalți să n-aibă habar de asta. Am nevoie de o pauză. Îmi lipsește atât de mult liniștea pe care o aveam înainte de parteneriatul cu Daniel. Înainte uram rutina pe care o aveam și o consideram chiar plictisitoare. Cât aș vrea să am acea viață plictisitoare înapoi! Atunci eram cu adevărat fericită. Îmi pun o bluză aleatorie pe lângă corp, analizându-mă cu atenție în oglindă. Îmi cobor atenția spre abdomenul meu, oare poate fi adevărat ce a spus doctorul? Asta va fi ultima oară când voi avea înfățișarea aceasta când mă voi privi în oglindă? Poate este chiar una din ultimele dăți când voi mai păși în casa părinților mei! Dar nu se poate... eu nu sunt însărcinată. Refuz să accept asta.

          Expir zgomotos, aruncând pe pat ținuta aleasă. Acum vreau să dispar. Dacă este adevărat, nu le pot spune părinților mei. Nu pot spune nimănui. Cum nu pot spune nici toate întâmplările pe care le-am trăit până acum. Nici măcar acum nu-mi pot da seama cum am reușit să mă eschivez de interogatoriul părinților mei fără să le spun tot adevărul. Nu înțeleg de ce n-am făcut-o. Poate că Daniel are dreptate, îl protejez fără să fiu conștientă. Pe cine păcălesc, el întotdeauna are dreptate. Îl urăsc atât de mult! Pufnesc iritată fără să realizez că ușa camerei se deschide.

          — Te simți bine? aud glasul mamei și mă întorc rapid în direcția ei.

          Nu trebuie să-mi vadă reacțiile de genul. Și-ar da seama imediat că am subestimat lucrurile spuse pentru ei. Îi zâmbesc, dând aprobatoare din cap, iar ea îmi răspunde cu un zâmbet blând.

          — Am venit să-ți spun că micul dejun este gata și că Marina te așteaptă în grădină, rostește, iar eu îmi arcuiesc o sprânceană.

          Marina? Marina n-ar veni niciodată atât de devreme pentru a mă vedea. Venirea ei doar anunță un alt șir de vești proaste.

          — Bine, vin imediat, o anunț, iar ea aprobă tăcută, ieșind din cameră.

          Mă grăbesc să mă pregătesc din vina curiozității care mă torturează minut cu minut trecut. În plus, nu vreau s-o fac să aștepte prea mult, nu este cea mai răbdătoare persoană. Îmi potrivesc ținuta în oglindă și ies rapid pe ușă, mărind pasul pe hol. Trec pe lângă toate decorațiunile florale și pozele de familie înrămate, aproape împiedicându-mă pe scări la fel cum făceam când fugeam că întârziam la liceu. O salut pe angajata casei și pe mama, remarcând că tatăl meu încă nu este prezent. Îmi pun semne de întrebare, dar aleg să le las pentru mai târziu, ducându-mă spre Marina care stătea așezată în foișorul din curte.

          Stă îngândurată fără să-mi simtă prezență și mă lovește explicația logică. Există doar un singur caz în care ea ar putea fi adusă în starea această. A vorbit cu Daniel. Îmi așez mâna pe umărul ei, anunțând-o că am venit, iar ea tresare, întorcându-și ochii roșii de plâns spre mine. Înghit în sec, iar ea se ridică, îmbrățișându-mă fără să spună un cuvânt. Tăcerea ei este mai gălăgioasă decât orice cuvânt ar fi spus. Aleg să păstrez tăcerea, strângând-o în brațele mele cât își varsă amarul. Eu sunt singura care o poate înțelege, mă scald deja de prea mult timp în veninul lui încât știu toate efectele adverse provocate de acesta pe de rost.

          — Este atât de diabolic, spune printre suspine, iar eu oftez. Are un suflet atât de rău, plin de ură. Cum n-am întâlnit în viața mea! adaugă și-mi închid ochii.

          E doar vina mea că el face rău celor din jurul meu. Ar fi trebuit să-l alung, dar eu l-am înrădăcinat mai mult în viața mea. M-am gândit că el îmi va face rău doar mie, ceea ce aș putea îndura, dar el continuă să-și întindă pânzele asupra tuturor, capturându-i mai mult în fiecare zi.

          — Știu, Marina, știu. Nu-l lăsa să-ți acapareze mintea, ignoră orice ți-a spus, o îndrum, iar ea își ridică capul, fixându-și ochii în ai mei.

          — Ai dreptate, a spus lucruri doar pentru a mă răni, se lămurește și-i zâmbesc blând, aprobând-o. A spus că-ți este teamă să dai ochii cu el, ce prostie o mai fi și asta! continuă și zâmbetul meu dispare în câteva clipe.

          Îmi simte încordarea bruscă și se desprinde din îmbrățișare, făcând câțiva pași în spate pentru a mă privi mai bine în ansamblu. Îmi îndrept coloana, dar inima îmi bate într-un ritm neobișnuit. Trebuia să mă gândesc că va trage concluzia asta când am fugit precum o lașă. Dar cum aș fi putut să-i dau asemenea veste când nici eu nu sunt pe deplin sigură de autenticitatea ei? De fapt, nu, resping ideea că ar putea exista asemenea situație. Ochii Marinei mă cercetează, înțelegând ce se petrece și dă dezaprobatoare din cap.

          — Este adevărul, nu-i așa? mă întreabă pe un ton cât se poate de limpede pentru a-mi atrage atenția. Dar de ce, Laura?

          Îmi feresc privirea când simt dezamăgirea emanată din tot corpul ei. Sunt convinsă că-n mintea ei eram pictată într-o eroină pregătită să omoare ticălosul care face viața mai grea pentru toată lumea, dar sunt doar un om și nu orice fel de om, ci un om temător. Măcar am curajul să admit că-mi provoacă frică. Ceea ce am aflat nu este la fel și nu poate fi comparat cu ceea ce mi-a făcut Daniel și asta deoarece legătura care mă ținea lângă el erau doar secrete care odată ce ar fi fost dezvăluite m-ar fi eliberat. Însă, dacă legătura se metamorfozează într-un alt suflet... voi fi ținută alături de el pentru totdeauna.

          Ridic din umeri ușor și aud pufnitul său, urăște că scorul este întotdeauna în favoarea lui. Se așază pe fotoliul alb din foișor fără să mai scoată un sunet. Își sprijină capul în mână, întorcându-se la ce făcea înainte să vin. Îmi mușc interiorul obrazului fără s-o scap din privire. Mă rănește s-o văd în asemenea stare și să nu pot face absolut nimic. Cuvintele mele n-o vor ajuta, ea vrea să-l înfrunt. Ocup fotoliul celălalt, atrăgându-i în sfârșit atenția. Își îndreaptă coloana, ațintindu-și privirea spre mine și-și drege glasul când pricepe că eu n-am niciun gând să spun ceva.

          — Laura, îmi ascunzi lucruri? 

          Întrebarea ei mă ia prin surprindere și înghit în sec. Ochii ei aproape că-mi cerșesc răspunsul, dar ce aș putea spune? Adevărul e dureros ca întotdeauna. Iau o gură de aer, iar ea se pregătește pentru ce va auzi. Mă străduiesc să aleg dintre a minți și a spune realitatea cât timp își pierde răbdarea chiar sub ochii mei. Amândouă sunt niște variante defavorabile. Amândouă provoacă aceeași durere, chestiunea se pune doar de timp. Mă uit la șatena cu ochii precum turcoazul și mă întreb: Merită să risc s-o pierd?  Marina mi-a fost mereu alături, în orice circumstanță, fără excepții. La fel și eu pentru ea. Prietenia noastră este atât de pură, nu merită s-o murdăresc cu minciuni.

          — Da, replic simplu, iar ea face un semn din cap că a înțeles și-și coboară privirea spre pantofii ei.

          — Se pare că diavolul știe mai multe despre tine decât mine, îmi măresc ochii când îi aud glasul ușor tremurat. E doar vina mea, știi? Am fost atât de absorbită de propria viață și am vorbit doar despre mine, iar tu cine știe prin ce durere treceai, își menține capul în pământ, dojenindu-se singură. Sunt o prietenă groaznică! adaugă, ridicându-și privirea, lăsându-mă să-i văd ochii sticloși.

          Rămân blocată, privind-o cum se macină singură. Dar nu e vina ei. Îmi presez buzele și mă abțin să nu plâng la rându-mi, dar nu pot rămâne indiferentă.

          — Mari, nu vorbi prostii, te rog frumos! mă aplec spre ea, prinzându-i mâna într-a mea. Eu sunt vinovată pentru tot, nu-ți face rău singură! N-am spus nimic nimănui, eu... eu am ascuns tot!

          Privirea surprinsă îi acaparează chipul, lăsându-mă să realizez ce am spus. Îmi plec capul, iar ea își așază cealaltă mână peste a mea, atrăgându-mi atenția. Văd compătimirea din ochii ei, văd curiozitatea, văd frica de ceea ce aș putea ascunde, văd confuzia, văd totul. Inima mi-a accelerat puțin fără să înțeleg de ce, dar ea îmi oferă siguranță. Strânsoarea, ochii, mă asigură că orice s-ar întâmpla, nu voi fi de una singură.
    
          O lacrimă involuntară îmi părăsește ochiul, trasându-mi obrazul cu prudență, ajungând pe podea la final. Motivul apariției ei e atât de neclar precum tot ce simt acum. Sunt complet dată peste cap, emoțiile mele sunt amestecate deplin și mă înnebunesc pentru că nu le pot controla. Am reținut atât de mult în mine ceea ce simt încât își iau revanșa acum, făcându-mă vulnerabilă. 

          — Spune-mi, ce se întâmplă?

          Îmi închid ochii, strângându-i, provocând alte lacrimi să-mi evadeze ochii. Mă retrag, spărgând strânsoarea și mă ridic de pe fotoliu. Dacă până acum mi s-a părut că inima mea accelerase, acum a luat-o la goană. Îmi aude respirația ușor sacadată și se ridică la rându-și, venind în dreptul meu. Îngrijorarea ei își face simțită prezența, dar nu mă grăbește. Mâna ei ajunge pe umărul meu, strângându-mă ușor, dorindu-și să-mi transfere puterea pentru a vorbi. Dar dacă vorbesc conștientizez că devine real, probabilitatea să fie greșit rezultatul dispare câte puțin dacă îndrăznesc să vorbesc. Mă gândesc apoi, asta schimbă cu ceva că poate este adevărul pur? Nu. Arată asta că poate îmi creez iluzii? Da.
Oricum ar fi, dacă nu-mi exprim cumva temerea asta, voi înnebuni. 

          — Mari, sunt atât de speriată! apuc să rostesc înainte să izbucnesc în plâns și s-o forțez într-o îmbrățișare.

          Stă cu mâinile pe lângă trup, fiind asaltată de gestul meu fără să-i fie dat timp de reacție, dar mă înfășoară cu brațele ei după scurt timp. Scoate un sunet cu care mă îndeamnă să mă liniștesc, dar nu ajută. Nici măcar puțin.

          — Va fi bine, totul va fi bine, repetă atât pentru mine cât și pentru sine. Mă forțează să-mi ridic capul de pe umărul său, prinzându-mi chipul cu mâinile sale. Ești destul de puternică să faci față la orice ar încerca să-ți facă, îl vei doborî. Nu trebuie să-ți fie frică de el! mă încurajează, dar mă face să înțeleg că habar n-are la ce mă refer.

           — Mi-e teamă de altceva, de zeci de ori mai rău, spun cu greu după ce reușesc să mă liniștesc, îndepărtându-i cu grijă mâinile.

          Face doi pași în spate și se încruntă.

          — Atunci despre ce vorbești?

          Îmi șterg lacrimile, trăgând de timp. Ochii ei nu mă scapă, nu mai am nicio cale de ieșire. Nici nu sunt sigură că-mi doresc să ies din situația asta, nu mai sunt sigură de nimic. Privesc în jur, asigurându-mă că suntem doar noi două și oftez. Ochii mei sunt fixați în ai ei, dar nu poate descifra din ei ce se întâmplă. Nici n-ar putea, nu s-ar gândi atât de departe.

          — Este posibil să fiu însărcinată!

          Ochii ei se măresc instantaneu și-și duce mâna la gură, acoperind-o. O privesc neputincioasă, acum înțelege ce simt. Sau pot spera la asta. Mă îmbrățișează pentru câteva clipe, dar se desprinde și-și trece mâinile prin păr.

          — Posibil? N-ai făcut niciun test, n-ai fost la doctor? El știe? întrebările ei mă asaltează și tot ce pot să fac este să mă chinui să-mi mențin respirația regulată.

          — Am fost la doctor... analizele spun că sunt, dar nu pot accepta. Trebuie să fie greșite, Marina, nu-i așa? caut aprobarea din partea ei, dar nu este nicio urmă de așa ceva.

          Mă crede nebună, cel puțin asta spune privirea ei.

          — Haide să respirăm și să ne calmăm, bine? Întâi să ne calmăm... se repetă, dar îndoiala din vocea ei asigură opusul. Vom merge și vom lua un test, îl vei face și așa vei fi sigură! Mă voi duce chiar eu, chiar acum! rostește vrând să pară sigură pe sine, dar vocea și limbajului corpului o trădează, fiind la fel de panicată ca mine. Așteaptă-mă aici, vom rezolva împreună. Totul va fi bine, adaugă și după ce are îndemnul meu, pleacă.

          Expir zgomotos, este real ce se întâmplă? Viteza cu care se apropie cea mai tare temere a mea, mă amețește. Când i-am întins pentru prima oară mâna lui Daniel, nu mi-am imaginat că voi ajunge în situația asta. A făcut ce face de obicei, a dirijat un viitor care să mă surprindă. Aud tocuri în spatele meu și mă încrunt. Marina n-ar fi putut să se întoarcă atât de rapid. Mă întorc spre sursa zgomotului și chipul mamei mi se arată imprimat cu zâmbetul ei de milioane. Vine în dreptul meu, uitându-se la mine cu atât de multă iubire emanată de smaraldul din ochii ei, iar eu mă rog în gând să nu-mi observe ochii proaspăt plânși. Dar ea este o artistă, artiștii observă cele mai mici detalii.  

          — N-ai venit să mănânci, s-a întâmplat ceva? mă chestionează, dar răspunsul meu nu contează. Ea deja e sigură de asta.

          — Marina... s-a despărțit de Leonard. Am stat cu ea, mint și deși nu pare convinsă, chipul ei se schimbă, exprimând milă.

          — Îmi pare rău pentru ea. Despărțirile sunt dureroase, dar întotdeauna există ziua de mâine.

          Cuvintele ei mă fac să zâmbesc amar. În cazul meu și „zilele de mâine" au fost asemănătoare iadului, iar acum îmi dau seama că acelea au fost doar începutul. Cobor cu un nivel mai jos de iad acum, cum mi-a spus Daniel.

          — Mamă, îmbrățișează-mă, te rog! o rog din senin, surprinzând-o.

          Nu spune nimic doar vine spre mine învăluindu-mă cu brațele ei, lăsând parfumul ei de iasomie să-mi încânte nările. Mâna ei se așază pe părul meu, trecându-și degetele ușor prin el. Gest ce-mi conferă o stare de liniște. Îmi închid ochii strâns, aveam atât de multă nevoie de asta. Dar mă ucide gândul că nu-i pot spune, ea m-a avertizat încă de la început. Doar l-a privit o singură dată și a știut ce fel de om este, iar eu ca o idioată am refuzat s-o ascult.

          — Ce se întâmplă? întreabă pe o tonalitate scăzută, nerupând legătura dintre noi însă eu nu pot scoate un sunet.

          Oftează și renunță să aștepte răspunsul meu. Răspuns ce nu l-aș fi putut oferi niciodată. Îmi deschid ochii, privind-o pe Marina ce se apropie de noi. Ascunde punga de la farmacie înăuntrul paltonului ei când o observă pe mama, în schimb mama când o vede îi zâmbește compătimitoare și o îmbrățișează fără să remarce panica din ochii ei că vom fi deconspirate. Îmi spun o rugăciune în minte când le văd atât de apropiate și sper să nu simtă punga ascunsă. Se îndepărtează puțin sub privirile noastre panicate și-și așază mâinile pe umerii Marinei.

          — Vei găsi persoana potrivită pentru tine, nu te lăsa doborâtă de o simplă dragoste trecătoare. Meriți mai mult de atât și o știi prea bine. Promite-mi că nu te vei da bătută, o consolează pe Marina, dar habar n-are că n-are niciun motiv s-o facă.

          Marina își îndreaptă privirea întrebătoare spre mine, iar eu fac un semn să-i cânte în strună mamei. Dă complice aprobatoare din cap, orientându-și atenția înapoi spre mama.

          — Promit! spune hotărâtă spre placul mamei care o ciupește ușor de obraz.

          Se întoarce spre mine apoi, schimbându-și privirea de la mine la Marina. Repetă de câteva ori rutina, apoi oftează zgomotos.

          — Vă las să vorbiți atunci, fetelor. Voi merge la atelier, aveți grijă să mâncați ceva!

          Se mulțumește cu încuviințarea noastră și se îndepărtează. O privesc până când dispare din aria mea vizuală și-mi întorc privirea spre Marina.

          — Haide în casă, spun rapid, iar ea mă aprobă, urmându-mi pașii.

          Ne oprim lângă ușa băii mele unde mă întorc temătoare spre ea în timp ce scoate punga din paltonul ei. Apucă cutia cu testul pe care o întinde în fața mea, dar ezit s-o iau.

          — Trebuie să știi, Laura. Nu e o joacă de copii, îmi reamintește, obținând acordul meu tăcut.

          Cuprind cutia cu mâinile ușor tremurânde, întorcându-mă spre ușa băii. Apăs clanța cu ultima putere pe care o găsesc și intru, închizând-o în urma mea. Suspin, analizând cu prudență ambalajul. Chiar fac asta. Îl deschid, citind prospectul și instrucțiunile deși bănuiesc deja cum funcționează.

          Termin de făcut testul și-mi ridic privirea direct în oglindă. Îmi văd chipul, dar nu mă recunosc. Cum am putut să permit să ajung aici? Sunt o dezamăgire pentru sine, darămite pentru cei din jur. Așez testul — ce încă nu spunea rezultatul — pe chiuvetă și ies din baie. Ochii înspăimântați ai Marinei mă întâmpină, redându-mi starea de neliniște.

          — Încă nu arată nimic?

          Dau în semn negativ din cap, iar ea suspină din vina suspansului ce o termină psihic. Eu ce să mai zic? Simt cum picioarele își pierd mobilitatea cu fiecare secundă trecută, dar sentimentul pe care-l simt în stomac le trece pe toate. Golul din el mă dezorientează. Străbat consecventă același traseu din camera mea, plimbându-mă dintr-un colț în altul. Număr secundele în minte, simțind cum înnebunesc. Mă simt torturată cu picătura chinezească! Continui să măsor camera cu pasul când privirea îmi cade pe ceasul din cameră. Au trecut cinci minute. Mă întorc timorată spre Marina care își roade unghiile.

          — Nu pot să văd rezultatul! Mergi tu, spun îngrozită, dar ea refuză.

          — Trebuie să mergi tu, Laura. Tu ești cea care trebuie să se împace cu ideea la orice este scris acolo. Haide, nu-ți fie teamă, sunt aici, spune, venind lângă mine, conducându-mă ușor spre ușă.

          Iau o gură imensă de aer și pășesc înăuntru, privind testul de la depărtare. Îmi strâng buzele, vrând să-mi continui drumul, dar picioarele nu mă mai ascultă, rămânând înțepenite. Îmi întorc privirea spre Marina care mă încurajează tăcută să-mi reiau călătoria.

          Îmi îndrept coloana, întinzându-mi gâtul. Pot face asta, orice ar fi voi reuși să trec cu bine. Mă apropii de chiuvetă, apucând cu ochii închiși testul. Îi deschid, rămânând paralizată cu testul ce indică două liniuțe. Mâinile încep să-mi tremure prea tare și-l scap, căzând sub chiuvetă. Îmi duc mâinile la gură în timp ce rămân fără aer. Sunt însărcinată... eu chiar sunt însărcinată! Îmi repet neîncetat în gând, simțind cum inima începe să-mi bată mai tare de fiecare dată când o fac.

          — Liniștește-te, totul va fi bine, rostește, cuprinzându-mă în brațele ei, dar nu-i răspund, fiind incapabilă să fac orice.

          Îmi prinde obrajii în mâinile sale, forțându-mă să-i privesc ochii, dar eu sunt în altă parte. Complet pierdută.

          — Nu ești singură, Laura. Sunt aici! încearcă să mă readucă la realitate, dar eu nu schițez nimic. Voi face eu să fie bine, promit! adaugă, iar eu închid ochii pentru a-mi lăsa lacrimile să iasă.

          Oftează gălăgios, oferindu-mi o îmbrățișare strânsă până când îmi revin din șoc. Era mai bine când credeam că este o greșeală. Adevărul m-a lovit cu putere și nu pot face nimic în legătură cu asta. Tot adevărul mă obligă să-l confrunt pe Daniel. Privirea lui demonică îmi apare în fața ochilor, amplificându-mi plânsul. Îmi ridic brațele, înconjurând-o pe Marina și cu mai multă putere, aproape sufocând-o. Dar nu se plânge.

          — M-a învins, declar printre lacrimi, iar ea se ridică la nivelul feței mele.

          — Laura, n-a câștigat niciunul dintre voi!

          Cuvintele ei mă trezesc din transă și-mi recapăt funcțiile locomotorii. Mă îndepărtez, privind-o cu atenție. Are dreptate. Niciunul dintre noi nu și-a dorit așa ceva. Noi am vrut doar să ne răzbunăm pe celălalt, iar acum am fost pedepsiți de Univers. Ne-am săpat groapa unui altuia ca la final să picăm amândoi în ea!

          — Ce o să fac acum? întreb mai mult pentru sine, dar Marina își așază mâna pe abdomenul meu, zâmbindu-mi blând.

          — Facem din nenorocire...  bucurie!

          Îmi cobor privirea spre mâna ei, acoperind-o cu a mea, zâmbindu-i înapoi.

          — Nu cred că pot renunța la el, zic, ridicându-mi privirea în ochii săi.

          — Orice vei decide, eu sunt lângă tine! mă asigură și un val de liniște neobișnuit mă cuprinde. Totuși, trebuie să-i spui lui Daniel! continuă și zâmbetul meu dispare.

          Îmi trec mâna prin păr sub privirea ei precaută. Se încruntă, făcând un pas în spate.

          — Ți-e mai multă teamă de el decât de faptul că vei avea un copil?

          Întrebarea ei mă ia prin surprindere și-mi măresc ochii, urmând să înghit în sec.

          — Mi-e mai multă teamă că o să am un copil... cu el! o lămuresc, făcând-o să se încrunte din nou.

          — Nu trebuie să-ți fie frică de el! Îi poți ține piept, ești mai puternică! În plus, mă ai pe mine.

         Oftez, făcându-i încrederea cu care a spus cuvintele acelea să se clatine. Ea habar n-are despre cine vorbește.

          — Mari, nu-l cunoști. Este cu mult mai periculos decât pare.

          — Crezi că o să te lovească? întrebă și dau dezaprobatoare din cap.

          — El nu atacă fizic, atacă psihic!

          Mă ascultă și încuviințează. Ochii ei albaștri prind o lumină aparte și un zâmbet îi apare de nicăieri pe chip, confunzându-mă.

          — Ei bine, îi vei da cea mai mare lovitură psihică cu vestea asta, spune mândră, făcându-mă să realizez și mai mult gravitatea situației.

          — O să vorbesc cu el, chiar acum! o asigur, iar ea mă încurajează, urmându-mă până în dreptul mașinii.

          — Nu-l lăsa să te doboare! spune înainte să intru în mașină și zâmbesc.

          Pornesc motorul, apăsând accelerația. Îmi imaginez toate scenariile în cap și niciunul nu e unul fericit. E imposibil. El nu mă iubește, el nu iubește pe nimeni. Nici măcar pe el însuși. Nu pot spera că va iubi acest copil, ar fi prostesc. Parchez lângă clădirea blocului și după ce iau gură de aer, cobor.

          Pășesc înăuntru, simțindu-mi inima cum mi-a picat în genunchi. Privesc în jurul meu, zărindu-l pe portar. Se uită la mine și-mi înțelege starea, altfel nu-mi explic de ce n-a spus niciun cuvânt decât un semn să merg înainte. Urc în lift, apăsând butonul spre etajul lui și-mi închid ochii.

          Fac exerciții de respirație și-mi spun încurajări în minte până când ușile se deschid. Ajung în dreptul ușii sale și mă pregătesc să bat când îl observ cu coada ochiului pe omul ce a venit să ne caute în seara aceea. N-are cum să fie aici, aici sunt microfoane. Expir exasperată, întorcându-mă spre lift. Apăs butonul pentru a-l chema înapoi când îl remarc pe bărbat lângă mine. Îmi dă un sentiment neplăcut ochii acestuia.

          — Bună ziua, am observat că ați venit la Daniel. Sunt vărul lui, știți cumva unde este?

          Îmi arcuiesc o sprânceană, privindu-l sceptică. Dacă este vărul lui, de ce nu-l sună? Probabil pentru că Daniel nu vorbește niciodată cu nimeni. Deschid gura pentru a-i spune, dar mă opresc, amintindu-mi cuvintele lui: „Eu n-am o familie."

          — Nu, noi doi doar lucrăm împreună. Am venit pentru niște acte, dar îl cunoașteți și dumneavoastră... am renunțat la timp. Nici nu știam că nu se află aici.

          Îi pot citi surprinderea din ochi, nu era răspunsul pe care-l aștepta. Cine este bărbatul ăsta? Este îmbrăcat la costum la fel ca în acea seară, dar abia acum îi pot remarca pielea bronzată. N-are cum să fie înrudiți, pielea lui Daniel este trandafirie. În plus, ochii de o culoare neagră foarte specifică și rară nu se regăsește la acest individ, avându-i căprui deschis.

          — Scuză-mă atunci, credeam că ești iubita lui, renunță brusc la politețuri și-mi ridic sprâncenele.

          — Cum te cheamă? întreb când începe să se îndepărteze, făcându-l să se oprească.

          — Dacă îți voi spune, va trebui să te ucid după, spune sub formă de glumă, dar intuiția-mi spune că este serios.

          Râd forțată, analizându-i cu atenție trăsăturile feței fără ca el să remarce. Nasul borcănat îi acoperă mare parte din chip, alături de ochii mari păziți de sprâncenele brunete ca părul său și stufoase. Buzele lui subțiri sunt inexpresive, de parcă n-ar fi format un zâmbet niciodată cu ele. Tatuajul de pe gât îmi atrage atenția, este o spadă. Mă încrunt, atrăgându-i atenția și-și acoperă mai mult tatuajul cu gulerul cămășii. Dar l-am văzut, e prea târziu. Am memorat totul.

          — Mă bucur să întâlnesc măcar un Alecsandrescu jovial! mimez entuziasmul când intru în lift.

          — Nu te bucura prea mult, toți avem blestemul lui Alecsandrescu în noi! glumește în timp ce ușile liftului se închid, făcându-mi zâmbetul să piară în câteva clipe.

          Ce fel de glumă bolnavă mai e și asta din partea Universului? Ăsta e un fel de motto al familiei lui? Conduc spre casa lui în timp ce frica este înlocuită cu furia. Ce fel de oameni sunt în familia asta? De fapt, ce mai întreb? Deja știu că tatăl lui e un criminal, mama lui l-a abandonat, sora lui e cine știe pe unde, iar el e un om fără scrupule. Cum am picat la mijloc în lumea asta atât de diferită de cea oferită de părinții mei? Dragostea, aud dintr-o dată cuvântul acesta în capul meu și mă strâmb. Nu poate fi vorba de asta. Dragostea este frumoasă, luminată, scoate doar părți frumoase din tine. Exact cum mi-au arătat-o cei din familia mea. Nu poate fi murdară, dureroasă în așa fel de scoate ce e mai rău din om. Sau poate că da?  Viața nu e roz, îmi amintesc cum mi-a spus asta în toate felurile posibile și are dreptate. M-a obligat să văd întunecimea din jurul meu, râzând ca un diavol cât timp lumea mea trecea la alb și negru.

          Opresc în dreptul casei, privind cu atenția ușa. De ce nu putea să fie altfel? Am fi fost mai fericiți dacă nu ne cunoșteam. Oftez, e prea târziu și să mă gândesc la asta. Cobor, pășind resemnată până în dreptul ușii. Bat ușor, simțind imediat cum inima îmi pică în genunchi. Aud pașii ce se apropie de intrare și pulsul îmi crește. Văd cum ușa se îndepărtează tot mai mult, lăsându-mă să văd interiorul casei, dar mă blochez pe înfățișarea lui. Ochii lui negri mă fixează, creându-mi un disconfort cât ai clipi din ochi. Mă fâstâcesc sub privirea lui de piatră și deși pare curios, nu scoate niciun cuvânt, așteptând ca eu să fac primul pas. Îmi așez șuvița de păr ce-mi intră în ochi și iau aer în piept, făcând abstracție de tortura prin care mă face să trec doar privirea sa.

          — N-ai de gând să mă inviți înăuntru? este tot ce-mi iese din gură, surprinzându-l.

          Se dă la o parte, arătându-mi cu mâna că sunt binevenită. Trec pragul casei și aerul devine instantaneu mai greu. Mă întorc spre ușă, vrând să caut o cale de ieșire, dar a închis-o. Mă lovesc din nou de expresia chipului său și înghit în sec. Ridică din sprâncene, mișcându-și capul pentru a mă încuraja să spun motivul vizitei, dar buzele mele s-au lipit. Îl privesc neajutorată cât timp el vine mai aproape. Am ajuns la capăt de drum, e tot ce aud în mintea mea, înnebunindu-mă mai mult cu fiecare repetare.

          — O preferi deschisă? întreabă când observă că mă uit la ușă.

          Mă încrunt, întorcându-mi atenția spre el.

          — Poftim?

          — Va fi mai ușor să fugi dacă e deschisă.

          Îmi măresc ochii, dar el mă străpunge cu privirea sa. Încă e furios.

          — De ce ai venit? întreabă nepăsător, trecând pe lângă mine pentru a ajunge la paharul cu tărie de pe masă.

          — Trebuie să vorbim, reușesc să spun, iar el îmi răspunde prin arcuindu-și o sprânceană.

          Mă întorc spre el când văd că lasă paharul din mână, oferindu-mi toată atenția lui.

          — Vorbește, mă îndeamnă nerăbdător când vede stângăciile mele.

           Îndemnul lui a fost degeaba, un nod imaginar din gât îmi oprește cuvintele. Dar e vina lui. Ochii lui l-au produs.

          — Laura? Ai devenit palidă, te simți bine?

          Reușesc să-i răspund printr-o mișcare a capului că n-are de ce să se îngrijoreze — de fapt are, o să se îngrijoreze pentru următorii optsprezece ani în fiecare zi — și răsuflă ușurat. Gestul lui mă uimește, îi pasă? De când îi pasă lui de o altă ființă umană care nu reprezintă persoana lui? De fapt, e discutabil să-l numesc o ființă umană. Ființele umane au emoții și sentimente, lui îi lipsesc cu desăvârșire.

          — Jocul s-a terminat, Daniel.

          O cută îi apare între sprâncene, dar dispare într-o fracțiune de secundă, chipul lui fiind ocupat de un rânjet. E incredibil cum poate trece de la o stare la alta atât de rapid.

          — N-ai obosit să repeți aceleași lucruri? se apropie de mine, lăsându-mă fără aer. Încă n-ai învățat? se apleacă spre chipul meu cu ochii fixați în ai mei. Eu decid când se termină, șoptește, lăsându-și tot mirosul de băutură din respirația lui să-mi învăluie chipul.

          — Sau copilul tău, murmur, nerupând contactul vizual.

          Privesc cum pupila lui se dilată și se îndepărtează cu câțiva pași în spate, arătându-mi cutele frunții lui.

           — Ce ai spus? întreabă, dar știu că a auzit prea bine.

          Refuză. La fel ca mine.

          Ochii lui se întunecă, iar eu îl privesc neputincioasă. Îmi simt mâinile tremurând ușor și încerc să le ascund, dar le-a văzut.

          — Repetă, ordonă autoritar cu dinții încleștați când se apropie de mine și înghit în sec.

          — Daniel... încerc să spun, dar îmi pierd ideea, enervându-l mai tare.

          — Laura, nu-mi testa răbdarea, mă avertizează și-mi pierd controlul inimii.

          — Sunt însărcinată! rostesc pe un ton grav, privind cum expresia lui se schimbă la o sută optzeci de grade.

          Pleacă de lângă mine într-un șoc total pentru a-și rezema mâinile de spătarul fotoliului. Își lasă capul în pământ, respirând greoi. Mă uit la el speriată, dar el nu scoate niciun cuvânt. Nici măcar nu mă privește. Îmi ridic privirea spre tavan, sperând ca asta să oprească lacrimile ce vor să iasă, dar fără reușită. Îmi îndrept privirea spre el — acceptând că nu-mi pot opri ochii din a lăcrima — doar pentru a-l surprinde cum mă privește.

          — Cum n-am văzut? se întreabă pe sine, îndreptându-și privirea spre perete. Era singura explicație care avea sens, continuă sub privirile mele pierdute.

          Aleg să nu-i întrerup monologul, lăsându-l să asimileze informația. Se uită spre mine dintr-o dată, ucigându-mă cu ochii lui mai plini de întuneric ca niciodată.

          — Nu se va întâmpla asta, spune venind spre mine, dar eu pășesc în spate, dând dezaprobatoare din cap.

          Întunericul din ochii lui nu aduce  niciodată vești bune.

          — Daniel—

          — Vei avorta, mă întrerupe, făcându-mă să-mi măresc ochii.

          Rămân blocată, iar el profită, venind în fața mea.

          — Nu-mi face asta, spun pe un ton rugător, privindu-l cu ochii înlăcrimați.

          Dar nu-i trezește empatia. Pentru că nu are așa ceva. Mă privește inexpresiv ca de obicei cât timp eu cad în gol.

          — Nu va mai exista niciun copil din familia Alecsandrescu. Nu avem ce discuta.

          — Nu e doar alegerea ta.

          — Ba este! Nu-mi vei naște copilul! se răstește, iar eu-mi duc mâna la gură.

          Privesc îngrozită cum apucă telefonul și caută ceva pe Google, apoi apelează un număr.

          — Ce faci? întreb vizibil îngrijorată, iar el îmi răspunde săgetându-mă cu privirea.

          — Fac programare la doctor. Povestea asta se termină imediat, mă anunță și-mi pierd echilibrul, căzând pe canapea.

          Respirația mea sacadată îi atrage atenția, dar nu lasă telefonul din mână. Îl aud cum vorbește cu asistenta și încep să plâng. A fost greșeala mea să sper la o reacție umană din partea lui. Mă ridic cu greu de pe canapea, pășind spre ușă. Ies din casă, nu voi mai sta nicio secundă aici. Îl văd cum vine după mine, dar nu mă opresc.

          — Unde crezi ca te du— încearcă să spună, întinzându-și mâna pentru a-mi prinde brațul.

          — Nu mă atinge! aproape că strig, ridicându-mi mâinile, făcându-l să tresară.

          Urc în mașină, iar el doar analizează situația, refuzând să mai insiste în vreun fel. Apăs accelerația, îndepărtându-mă de el cât de rapid pot. Este pentru ultima oară când îl voi mai vedea.

Un alt capitol lung care sper să vă placă!

5576 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!