Ating perna din dreptul meu, realizând în câteva momente că el nu mai este acolo. Mă încrunt și mă ridic, crezând că dacă mă voi uita, el va apărea. Dar nu este aici. Suspin, nu mă deranjează lipsa lui. Poate este momentul să am o zi liniștită după o lună plină de întorsături dureroase de situație. Îmi bag picioarele în papucii de lângă pat și un zâmbet îmi apare pe chip când materialul îmi atinge pielea. Atât de pufoși, parcă aș merge pe nori!

          Îmi îndrept spatele, auzindu-mi coloana cum trosnește și un sunet de relaxare mi se strecoară printre buze. În sfârșit am putut să mă odihnesc! Merg leneșă spre bucătărie, nesesizând când pun cafeaua în aparat și casc. Poate că n-a fost chiar atât de odihnitor somnul? Privesc sertarele confuză, neștiind unde sunt cănile și realitatea mă lovește. Nu sunt acasă, eu sunt o fugară. Cum aș putea să uit așa ceva?

          Fug în dormitor, căutându-mi telefonul cu privirea, dar nu este de găsit. Cred că nici măcar nu a ajuns în casa asta!

          — Nu sunt microfoane aici, îi aud vocea în spatele meu și încremenesc. Deci n-a plecat.

          Mă întorc spre el, cercetându-l cu privirea. Este imposibil ca el să fi fost tot acest timp în casă, l-aș fi auzit! Ceea ce înseamnă că a plecat să se gândească la următoarea sa mutare, dacă nu este deja planificată și în desfășurare. Știu deja că rolul meu aici este pentru a-i oferi un beneficiu, altfel m-ar fi lăsat de izbeliște. Își ridică o sprânceană, înțelegând ce fac.

          — Îmi căutam telefonul.

          — Nu e aici, l-aș fi remarcat, spune flegmatic sub privirile mele suspicioase.

          Mă apropii de el pentru a-i vedea chipul mai bine, urmând sfatul mamei care spune că adevărul se ascunde în ochii oamenilor. Însă ochii lui sunt negri, ascunși și morți. Este o pierdere de timp să încerc să-l citesc. Eu sunt dislexică în limbajul lui. Însă, el mă citește de parcă sunt propria sa creație. De aceea are rânjetul acesta discret pe chip, știe ce piese unesc în mintea mea. E atât de riscantă distanță dintre noi, dar continui să pășeșc spre el ca un copil ce nu-și învață niciodată lecția. Sunt atât de aproape încât îi pot auzi respirația și deși un impuls de a-l îmbrățișa îmi străbate corpul, îl resping, neîndrăznind să-l ating. Căci, neavând contact fizic te îngheață cu comportamentul său, dar dacă îl atingi, te incinerează, intoxicându-ți aerul cu carbonul emanat de privirea sa transformată.

          — Nu mă crezi, șoptește, fixându-și privirea în ochii mei.

          Detest când șoptește, se aseamănă unei vrăjitorii și capătă un control inexplicabil asupra mea. Niciodată nu s-a sfiit să-l folosească. Ochii săi mă pătrund în fiecare celulă, iar aerul devine sufocant, provocându-mi corpul să aplice o măsură disperată și anume să respir cu ajutorul gurii.

          — Ești un om sincer, rostesc cu greu, captându-i complet interesul. Dar jocurile psihologice sunt mai importante pentru tine decât sinceritatea, iar eu sunt victima perfectă. Îmi știi slăbiciunile ca pe ale tale, continui, făcându-l să zâmbească câteva momente.

          — Nu ești atât de slabă pe cât vrei să pari, Laura. Îți trebuie doar un mic impuls ca să ripostezi în același mod sau cel puțin să încerci, spune și înghit în sec.

          Bagă mâna în buzunarul sacoului și-mi întinde telefonul în fața, bucurându-se de șocul meu. Nici măcar nu înțeleg de ce sunt șocată, știam că este la el.

          — Nu există oameni sinceri. Nici părinții tăi, nici eu, nici tu. Eu sunt doar o variantă mai plauzibilă pentru a avea încredere. Dar știu că nu ai, cum nici eu nu am în tine. Știi de ce? zice, captivându-mă cu fiecare cuvânt. Ridic din sprâncene, făcându-i un semn din cap pentru a-l încuraja să continue. M-ai trăda în orice moment. Ori pentru familia ta, ori pentru tine.

          — Asta a-i face și tu.

          — Eu n-am o familie, rostește, zâmbind amar apoi.

          — Dar ești egoist.

          Suspină, dând din cap dezaprobator. Mă încrunt, neînțelegând pentru a mia oară ce se întâmplă cu el. Mă amețește cu semnale mixte.

          — N-ai de gând să-ți iei telefonul? întreabă încă cu telefonul întins spre mine.

          Îl apuc sub privirile sale atente, dar nu-l deschid. Mă îngrozește ce ar putea fi în el și nu vreau ca Daniel să vadă asta. Observ cum se pregătește să plece și-mi dreg glasul pentru a-i atrage atenția.

          — Nu mi-ai răspuns.

          Ochii săi mă scanează, căutând motivul încăpățânării mele. A devenit obositor să mă lase în suspans și să plece.

          — Ai dreptate, sunt egoist, clarifică, uimindu-mă. Ai dreptate și cu tot ceea ce gândești și n-ai curajul să spui. Nu din vina mea, ci pentru a nu fi rănită din nou, așadar nu mă forța să vorbesc în plus pentru că eu nu te menajez.

          Așteaptă câteva secunde, apoi iese din cameră, lăsându-mă să mă înec în propriile gânduri. Chiar nu realizează că eu voi ajunge rănită oricum doar pentru că respir același aer cu el? De fapt, de ce nu vreau eu să realizez? Ar trebui să plec și totuși stau aici ca o pasăre într-o colivie deoarece el este aici. Mai vulnerabil ca niciodată.

          Merg după el în sufragerie și-l găsesc, uitându-se la televizor. Mi-a auzit pașii încă de pe hol, fiind conștient că sunt în spatele canapelei, dar nu s-a întors, meditând în surdina știrilor ceea ce voi rosti eu.

          — Nu mă poți răni iarăși, spun, iar el își întoarce privirea spre mine. Nu mă interesează ce ai de spus, sunt conștientă că tot ce ai spune este pură otravă. Nu mă aștept la nimic bun de la tine. Tu ai trăit în iad, cum ai putea oferi altceva în afară de durere?

          Chipul lui se schimbă, făcându-mi inima să stea pe loc. Se ridică, trecând pe lângă mine după ce m-a analizat din cap până în picioare secunde în șir.

          — Nu mă deranja, mă duc să înot, spune dintr-o dată, încurcându-mă.

          Îl văd cum se duce pe o ușă din casă și realizez că se află o piscină interioară la subsol. Am subestimat mărimea casei, dar este de înțeles. Casa este o străină pentru mine. O străină forțată să asiste la schimbul de focuri dintre mine și Daniel. Mă uit în jurul meu cu speranța să găsesc ceva familiar, dar nu. Este atât de goală și lipsită de orice fel de amprentă casa aceasta încât nu știu dacă să plâng sau să mă sperii. Să mă sperii de nebunia intuiției mele care aproape urlă că aici este mult mai mult decât se arată. Îmi îndrept atenția spre ușa ce duce spre bucătărie și-mi amintesc de aparatul de cafea ce a mers până acum. Fug pe ușă și închid rapid din buton aparatul. Scot un sunet de ușurare și remarc cănile așezate de Daniel pe blat. Un zâmbet inexplicabil îmi apare pe chip cât timp torn cafeaua în ele. Nu înțeleg de ce un gest atât de mic îmi provoacă atât de multă bucurie.

          Apuc cana desemnată lui și privesc spre ușă încrezătoare că el va apărea în orice moment și va bea cafeaua făcută cu mâinile mele. Însă minutele trec, iar aburul cafelei se duce puțin câte puțin în așteptarea lui. Oftez, acceptând că el nu va veni și las cana uitată pe blat, urmând s-o iau pe a mea și să plec.

          Mă plimb prin fiecare centimetru al casei, simțindu-mă ca într-un muzeu. În mod normal nu mi-aș bate capul, dar energia pe care o transmite fiecare pătrățică de aici, mă obligă să explorez. Deschid fiecare ușă, descoperind toate camerele, dar mă opresc în fața unei singure uși. Sentimentul pe care îl emană este atât de greu încât îți ia toată puterea, lăsându-te neputincios cu mâna pe clanță. Iau o gură mare de aer și apas, ignorând senzația pe care o oferă și gândurile mele care-mi spun să mă îndepărtez. Apăs încă o dată, crezând că n-am fost destul de puternică, dar ușa este închisă. Îmi încrețesc fruntea apoi privesc în jur după o posibilă ascunzătoare a cheii. Oftez când înțeleg că nu este niciuna.

          Întrebările nu-mi dau pace, fiind una mai deranjantă decât cealaltă. De ce ar închide ușa? Ce ascunde în camera asta? Mă aplec pe vine, poziționându-mi cu grijă privirea prin vizor. Este biroul casei, de ce ar închide ușa spre birou? Mă întreb, dar răspunsul nu întârzie să apară în mintea mea. Documentele despre familia lui, sigur aici sunt! Trebuie doar să găsesc cheia și voi afla cu adevărat totul.

          Mă întorc să pun cana în chiuveta din bucătărie, apoi merg în dormitor, schimbându-mă din pijamale. Îmi aranjez părul cu grijă în oglindă și consider că sunt gata după. Văd ora pe ceasul de pe perete și adun timpul pe care l-a petrecut Daniel la piscină. Cel puțin o oră! Cine înoată atât de mult timp? Îmi îndrept spatele, mergând țintă spre ușa pe care el a intrat. Cobor cu atenție fiecare treaptă, privindu-l apoi cum înoată fără să sesizeze că mă aflu în aceeași încăpere cu el. Trec minute bune până mă remarcă și vine spre marginea piscinei.

          — Am spus să nu fiu deranjat, Laura, rostește după ce-și îndepărtează excesul de apă de pe chip cu mâinile.

          — Am crezut că te-ai înecat, a trecut mai mult de o oră, reproșez cu mâinile încrucișate la piept.

          — Mi-ai simțit lipsa deja? spune pe un ton batjocoritor, iar eu pufnesc.

          — O să-ți placă dacă spun „da”? întreb sugestiv, așezându-mă pe vine pentru a fi mai aproape de chipul său.

          — Te joci cu focul, mă avertizează, dar tot ce obține de la mine este un rânjet.

          — Atunci arde-mă, răspund rapid, făcându-l să rânjească la rându-și pentru un termen scurt.

          Mă privește cu atenție, uitându-se în spatele meu apoi, confunzându-mă, dar nu-i arăt asta.

          — Dă-mi prosopul acela, spune, întinzând degetul arătător spre masa din spatele meu.

          Oftez pentru a-i sublinia că l-am învins la propriul joc și merg satisfăcută spre prosop. Îl apuc imediat apoi îl îndrept în fața lui. Se uită la mine cu o privire ciudată, apoi zâmbește pentru o clipă, întinzând mâna spre prosop. Sau cel puțin asta credeam eu. Îmi apucă încheietura cu putere și mă trage spre el, făcându-mi contact cu apa imediat. Mă ridic la suprafață și încerc să recuperez tot aerul pe care mi l-a furat.

          — Ce crezi că faci? Ai înnebunit? îl întreb încă în stare de șoc, privindu-l cum se apropie de mine.

          — Sting focul din tine, rostește, fiind destul de aproape să mă pot sprijini cu mâna de umărul său.

          Îl privesc surprinsă, străduindu-mă să rămân la suprafață, iar el remarcă asta căci îmi înconjoară talia cu mâna sa, ajutându-mă. Ochii săi negri emană doar săgeți de foc, iar eu nu pot decât să mă bucur de jocul de lumini din ei.

          — Și pe al tău cine-l stinge, Daniel? șoptesc, făcându-l să zâmbească.

          Mă trage mai aproape, lipindu-mă de el și tăindu-mi respirația deja chinuită. Îmi studiază figura cu interes, coborându-și privirea doar pe buzele mele în final. Mă apropii de buzele sale, fiind pregătită de ceea ce va urma, dar el își ridică privirea, blocându-mă.

          — Nu te înveți niciodată minte, murmură, apoi îmi dă drumul și iese din piscină. Nu-ți crea iluzii că mă poți îndrepta, Laura. E prea târziu, continuă, punându-și prosopul pe umeri sub privirile mele tăioase.

          — Ăsta ar fi ultimul lucru la care m-aș gândi! Tu ești cel care își creează iluzii, Daniel, spun, iar după ce mă ascultă, pleacă fără să spună un cuvânt.

          Pufnesc nervoasă, înotând până la margine. Mă ridic la suprafață cu ajutorul mâinilor, apoi mă ridic din șezut, căutând un alt prosop cu privirea. Mi-a stricat hainele! Le privesc în oglinda din fața mea și oftez, dezbrăcându-mă până la lenjeria intimă. Caut un alt prosop și realizez că acela pe care îl avea el era singurul. Încerc să rămân calmă și apuc hainele de pe podea, băgându-le în mașina de spălat de lângă dulapul unde ar fi trebuit să fie prosoapele și plec la etaj pentru a-mi face un duș. Intru în sufragerie, luându-l prin surprindere cu ținuta mea sumară pe Daniel care rămâne pe loc cu cana cu cafea făcută de mine. Constat după că el deja este îmbrăcat în unul dintre costumele tipice lui ceea ce mă face să mă întreb: cât timp am stat acolo? Examinează fiecare parte a corpului meu, incomodându-mă, dar nu-i pasă. Aleg să pun capăt acestor schimburi de priviri ce ne vor aduce doar mai multă durere și plec, închizându-mă în baie.

          Mă asigur că ușa este încuiată, apoi mă lipesc cu spatele de ea. Îmi închid ochii cu speranța că voi scăpa de efectul lui care a pus stăpânire pe mine. Fac exercițiile de respirație pe care mama m-a învățat să le fac de fiecare dată când simt că-mi pierd controlul și aproape că zâmbesc când văd că funcționează.

          Dau drumul la apă pentru a se încălzi când o cutiuță îmi captează interesul. O apuc, întorcând-o pe toate părțile pentru a vedea de ce nu s-a deschis și înțeleg că este nevoie de o cheie când văd închizătoarea. Dacă nu voia să văd ce este înăuntru de ce a mai lăsat-o aici? O așez cu grijă pe chiuvetă, cât mai departe de apă, și intru în duș, dar întrebările nu-mi dau pace. Căldura apei nu reușește să îndepărteze gândurile din mintea mea. Ba mai mult, le subliniază. Tot ce s-a întâmplat între noi, toate gesturile atipice lui, omul acela care ne căuta, microfoanele, ușa, cutiuța. Niciuna dintre ele nu-mi părăsesc gândurile și pune totul sub o singură întrebare: De ce? De ce a venit după mine la hotel? El nu are nevoie de mine, poate obține informațiile cu sau fără ajutorul meu. El deține puterea, iar eu sunt în dezavantaj, dar a făcut să pară o egalitate. De ce a venit omul acela după noi? De ce a ales să fugă și m-a adus și pe mine? De ce? Zadarnic repet, nu-mi pot răspunde singură. El este singurul care poate răspunde, însă păstrează tăcerea care mă mănâncă de vie.

          Cât mi-aș fi dorit să vorbească. Să se deschidă și să mă lase înăuntrul sufletului lui, la fel cum am făcut-o eu. Dacă nu m-ar fi respins atât de brutal și n-ar fi ridicat scutul atât de puternic și plin de cruzime, totul ar fi fost complet diferit. A ales însă. A ales să mă ucidă pe mine. A ales să rămână în întuneric și acum a ales să mă țină și pe mine cu el. Iar eu... eu am ales să stau. Știind că nu se va schimba, că nimic nu este cert, că voi suferi, că voi regreta fiecare clipă. E atât de obositor să trăiești în regret și totuși iată-mă! Făcând și mai multe.

          Ies din duș, punându-mi halatul și încep să-mi usuc părul, dar privirea mea este doar pe cutiuță. Poate că este vina mea, eu l-am lăsat să vadă curiozitatea mea, iar el se folosește de asta în defavorul meu și pentru distracția sa. Pe cine păcălesc! M-ar fi cunoscut doar privindu-mă. Ochii lui au dezgolit toate părțile ce-mi aparțin. Psihice, emoționale și fizice. Termin să-mi aranjez părul și apuc cutiuța, băgând-o în buzunar pentru că, deși nu are un nume pe ea, știu că-mi aparține.

          Descui ușa, ieșind precaută pe hol. Nu vreau să dau ochii cu el încă. Merg pe vârfuri până în dormitor unde închid ușa iarăși. Pregătesc o altă ținută și mă îmbrac, privind la cutia pe care am așezat-o pe covertură. Îmi închei cu greu fermoarul rochiei negre pe care speram să nu fiu nevoită s-o îmbrac, dar nu mi-a lăsat altă opțiune. Ce este și mai frustrant, sunt sigură că lui îi va plăcea pentru că-mi pune în evidență toate trăsăturile. Cotrobăi prin geantă să fiu sigură că toate celelalte sugestii sunt epuizate și oftez. Și restul sunt la spălat. Trebuia să mă gândesc că se va întâmpla asta când am aruncat niște haine aleatorii în valiză. Îmi așez mânecile lungi și mă asigur că decolteul nu arată prea mult, apoi mă răsucesc, convingându-mă că nu este prea scurtă.
Iau o gură mare de aer și ies din cameră, dar nu înainte să iau cutiuța.

          Îl caut cu privirea pentru a mă lămuri, dar nu este de găsit. Îmi pun mâinile în șold, pufnind nervoasă. A plecat pur și simplu? De ce mă mai mir? Dacă el a plecat, atunci mai bine o fac și eu. Am nevoie de aer. Îmi încalț tocurile când aud ușa ce duce spre grădină. Îmi îndrept rapid poziția să nu par surprinsă, dar când îl văd pe Armand aproape că scot un sunet de uimire. Mă privește admirativ, fiind pregătit chiar să mă venereze, iar eu zâmbesc flatată. Însă zâmbetul-mi piere când îl văd pe Daniel că ni se alătură. Mă privește uimit și remarcă imediat privirile lui Armand, astfel își întoarce privirea deranjat spre mine. Încerc să nu mă încrunt, dar comportamentul lui mă bulversează. Ce se întâmplă cu el?

          — Nu mai avem nevoie de nimic, Armand, spune pe un ton autoritar, captându-i imediat atenția când îl strânge puternic de umăr, uluindu-mă.

          — Am înțeles, domnule. O seară frumoasă ca doamna vă doresc! rostește cu politețe, dar Daniel îl săgetează cu privirea de aproape că-și înghite cuvintele.

          Aștept să se facă nevăzut și mă întorc enervată spre Daniel care are aceeași expresie ca a mea.

          — Nu trebuie să te comporți atât de nepoliticos, n-a greșit cu nimic! îi explic ce m-a indispus, dar el continuă să mă privească iritat.

          — De ce te-ai îmbrăcat așa? întreabă, ignorând complet ce tocmai am spus.

          Rămân șocată de reacția lui, încercând să găsesc o explicație logică. Dar nu este niciuna. Ce poate fi logic, este imposibil pentru un om ca el.

          — Mi-ai stricat ultimele haine! mă răstesc, iar el își ridică o sprânceană.

          — Trebuia să te îmbraci în pijamale atunci, doar nu plecai nicăieri! spune, enervându-mă la culme.

          — Mă îmbrac cu ce doresc, cine ești tu să ai un cuvânt în asta?

          Tace și mă analizează. Asta înseamnă că nu are niciun răspuns ceea ce doar îmi dă satisfacție, iar pe el îl enervează mai rău. Se uită la mine apoi se duce pur și simplu spre ușa de la intrare.

          — Daniel? Unde te duci? Daniel! strig, dar nu se oprește, silindu-mă să merg după el.

          Ies din casă lovindu-mă de aerul rece de afară, dar imaginea lui ce se îndreaptă spre mașină mă face să uit complet de temperatură.

          — Dacă pleci n-o să mă găsești aici când te întorci! strig, iar el se oprește lângă portieră, întorcându-se spre mine.

          — Cine a spus că mă întorc? rostește plin de venin, rănindu-mă chiar dacă n-am un motiv pentru a fi rănită.

          Îl privesc cum se urcă în mașină și simt cum lacrimile mi se strâng în colțurile ochilor. Privirea mi se încetoșează brusc, dar ignor, crezând că este din vina lacrimilor. Însă sunetul din jurul meu devine inexistent, iar picioarele-mi devin din ce în ce mai slăbite. Înghit în sec, prăbușindu-mă în fața ușii când totul devine negru în jurul meu.

          — Laura, nu face asta din nou. Haide, deschide ochii! îi aud vocea și încerc să-mi deschid ochii, dar pleoapele au devenit prea grele. Nu te încăpățâna, revino-ți! rostește mângâindu-mi chipul cu fermitate.

          Reușesc să înving oboseala ce a venit de nicăieri și-mi deschid ochii, izbindu-mă de a-i săi. Stă îngenuncheat lângă mine cu o neliniștie vizibilă care dispare imediat ce realizează că-mi revin puterile.

          — Ce s-a întâmplat? întreb pe un ton slăbit, iar el oftează, trecându-și un braț după trunchiul meu, iar pe celălalt după genunchii mei.

          Mă ridică de la pământ, cărându-mă în brațele sale până la mașină.

          — Îmi dai senzația că-ți place să te car, spune în timp ce se chinuie să deschidă portiera. Altfel nu-mi explic ce se întâmplă cu tine! continuă, așezându-mă cu grijă pe scaunul din dreapta.

          — Unde mergem? întreb, făcând abstracție de tot ce a spus și de faptul că s-a aplecat spre mine pentru a-mi închide centura de siguranță.

          — Unde trebuia să mergem de ieri, la spital! spune, trezindu-mă din toată moleșeala pe care o simt.

          — Mă simt bine acum, nu trebuie să mergem, serios! protestez, dar el pornește motorul și începe să conducă. De ce nu mă asculți niciodată? spun plină de frustrare, enervându-l.

          — Uite ce se întâmplă când te ascult pe tine! Două zile consecutive în care te simți rău, iar tu în loc să apreciezi că dau doi bani pe starea ta de sănătate, mă dojenești! Mergem la spital și punct.

          Îmi înghit cuvintele și-mi îndrept privirea pierdută spre geam. Are dreptate. Am ignorat complet toate simptomele pe care le-a descris pentru că nu vreau să accept că sunt atât de slabă încât să cedez la tot ce se întâmplă rău în viața mea. Până să apară situația cu tatăl meu, n-am pățit așa ceva. Tot stresul pe care mi l-a provocat, a pus dominanță pe mine și m-a răpus. Oprește mașina în fața spitalului și-și îndreaptă atenția spre mine.

          — Poți să mergi? întreabă pe un ton total necunoscut mie până acum, surprinzându-mă.

          — Da, e în regulă, rostesc, deschizând portiera în același timp cu el.

          Fac câțiva pași nesiguri, dezechilibrându-mă puțin din vina tocurilor, iar reacția lui Daniel nu întârzie să apară. Mă înconjoară de talie, echilibrându-mă. Îmi dă voie să mă sprijin în cealaltă mână a sa când îmi așez palma în ea, strângându-l puternic. Ajungem înăuntru și ignor complet ce discută cu asistentele. Mă trezesc la realitate doar când mă îndeamnă să mă așez într-un scaun cu rotile. După câteva refuzuri vehemente din partea mea, Daniel oftează nervos, ridicându-mă din nou în brațele sale. Mă cară prin toate holurile exorbitante ale spitalului și tot ce pot să mă gândesc este că mi-aș fi dorit să fim în situația asta în ziua nunții noastre când m-ar fi trecut pragul, dar soarta a avut alte planuri pentru amândoi. Intrăm într-un salon unde mă așază pe pat, apoi o privește precaut pe asistenta care a venit să-mi ia o probă de sânge.

          — De când aveți simptomele acestea? întreabă pe un ton blând asistenta ca să-mi distragă atenția de la tubulețul care se umple cu sângele meu și mă face să amețesc doar privindu-l.

          — Câteva zile, cel mult două zile! spun, iar ea mă aprobă, îndepărtând tubulețul și oprind sângerarea minoră lăsată de acul îndepărtat.

          — Ce veți face acum? întreabă Daniel, amuzând-o pe asistenta ce tocmai mă pregătește pentru o perfuzie.

          — Am luat o probă de sânge pentru niște teste de rutină, iar acum perfuzia pentru hidratare, rostește și încerc să nu afișez nicio reacție când văd interesul cu care o ascultă pe asistentă. Domnul doctor va veni în curând, nu vă temeți, sunt sigură că nu este nimic îngrijorător cu soția dumneavoastră, continuă, făcându-mă să înghit în sec și să-mi cobor privirea.

          Iese din salon fără să fie contrazisă de Daniel. Vine lângă mine, încercând să citească ce scrie pe punga cu lichidul ce-mi intră în organism.

         — De ce nu ai zis nimic când a spus că sunt soția ta?

         Se uită spre mine, neîntelegând de ce m-aș fi așteptat să spună ceva.

          — M-ar fi pus să părăsesc salonul dacă n-am fi înrudiți cumva.

          — Poate că e mai bine așa, nu vreau să fii aici, murmur, iar el își arcuiește o sprânceană.

          — Îți place sau nu, nu vei păți nimic cât timp ești în protecția mea. Așadar, voi sta aici și voi asculta ce mă sfătuiește doctorul să fac ca să-ți revii pentru că tu ești prea imatură ca să-ți porți singură de grijă! mă mustră, iar eu îmi rotesc ochii fix când doctorul intră în salon.

          — Bună seara! Numele meu este George Mărculescu și mă voi ocupa de cazul dumneavoastră, mă anunță, iar eu îl aprob tăcută. Pentru început am să vă rog pe dumneavoastră să părăsiți salonul, voi discuta cu pacienta între patru ochi, iar după voi veni să vorbesc și cu dumneavoastră, îi comunică lui Daniel și deși nu-i convine, pleacă.

          Expir ușurată când văd că a plecat, amuzându-l pe doctorul aflat la vârsta mijlocie din fața mea.

          — Am să vă pun câteva întrebări și vreau să răspundeți sincer, bine? întreabă, iar eu îl aprob printr-un însemn al capului. Când exact a apărut leșinul?

          — Cu jumătate de oră în urmă.

          — Ce făceați când a apărut? întreabă și înghit în sec, dar nu-i arăt disconfortul pe care mi-l provoacă întrebarea.

          — Eram afară, purtam o discuție mai aprinsă cu cineva.

          Bifează ceva pe o foaie și mă aprobă la fiecare răspuns dat. În schimb, încep să-mi amintesc din nou momentul.

          — Câte lichide ați consumat înainte de leșin?

          — Nu-mi amintesc, am băut o cafea de dimineață după n-am mai ținut evidența.

          Bifează altceva și devin sensibilă la auzul creionului pe foaie ceea ce-i atrage atenția.

          — Au existat alte simptome înainte sau după leșin?

          Îmi amintesc de mâncarea de la hotel. Poate din cauza asta am toate stările acestea, o intoxiinfecție alimentară! Îmi ridic privirea mândră că m-am diagnosticat singură, dar doctorul nu pare încrezător, nu pare în niciun fel, are o figură inexpresivă.

          — Acum patru zile am vomitat după ce am comandat mâncare dintr-un loc îndoielnic, cred că este vorba de o toxiinfecție alimentară.

          — Lăsați-mă pe mine să trag concluziile, doamnă. Vă rog doar să-mi răspundeți. Deci după n-a mai existat niciun simptom?

         — Nu, răspund enervată de refuzul medicului de a-mi asculta sugestia.

         — Luați medicamente? Ați consumat alcool sau alte substanțe?

         — Nu.

         — Au existat cazuri în familia dumneavoastră ce privesc bolile cardiace, neurologice sau moarte subită?

         — Desigur că nu!

         Aprobă apoi bifează iar, zgârindu-mă pe creier cu sunetul acela.

          — Asta este tot, voi aștepta rezultatul analizelor și voi veni să vă comunic rezultatul. Vă recomand să vă odihniți până voi reveni, rostește și iese din salon.

          Mă așez mai bine pe pat, închizându-mi ochii, dar imaginea conflictului meu cu Daniel mi se derulează din nou în fața ochilor, apoi îmi amintesc de cum este aici. Sunt două caractere contradictorii și mă nedumiresc atât de mult încât habar n-am nici pe ce lume sunt. Mă străduiesc să mă gândesc la altceva și să adorm într-un sfârșit după ce reușesc.

         Îmi deschid ochii, privindu-l pe Daniel pe fotoliul de lângă pat cum răsfoiește o revistă oarecare.

          — Cât am dormit? îi atrag atenția și surâde.

          — O oră, spune, revenind la revista sa.

          Mă foiesc, privind la perfuzie care este de abia la jumătate. Suspin, întorcându-mă cu grijă pe o parte unde văd mai bine ce citește.

          — Nu cred că este vorba de cancer, rostesc amuzată, iar el își ridică privirea în ochii mei.

          — Aveam nevoie de orice altceva după zecile de reviste doar despre bebeluși. Zici că alte subiecte nu există! spune și zâmbesc când îl văd pentru prima oară atât de relaxat.

          — Atunci te salvez eu, poți să te duci să-mi iei ceva de mâncare, te rog? Dar nu de la cantina spitalului! zic, iar el se ridică imediat, dând aprobator din cap că a înțeles.

          Se evaporă din fața mea, lăsându-mă singură cu sunetul perfuziei. Un sunet ce te-ar putea înnebuni acompaniat de liniștea asurzitoare. Întotdeauna am urât spitalele, mă deprimă gândul că mor de două ori mai mulți oameni decât sunt salvați. Sinceră să fiu, nu știu cum reușesc medicii să facă față în asemenea situații, să vorbească cu familiile suferinde pline de dezamăgire că uneori doctori depind de Dumnezeu. Îmi schimb poziția din vina amorțelii și zâmbesc când aud ușa, gândindu-mă că Daniel s-a întors, dar doctorul intră în încăpere cu o expresie facială total schimbată semn că a primit vești bune. Mă abțin să nu zâmbesc și eu când îi remarc starea bună și-l privesc cuminte, așteptând să aud ce are de spus. Sper că-mi va spune că voi scăpa cu bine.

          — O să-ți scot perfuzia acum, rostește și expir ușurată.

          — Deci pot pleca acasă? întreb, ridicându-mă în șezut sub privirile ciudate ale doctorului.

          Îmi face un semn aprobator din cap, iar eu mă ridic de pe pat, pregătindu-mă să evadez. Îl aud că-și drege glasul și mă opresc din a-mi perfecționa ținuta. Mă întorc bulversată spre el, însă el îmi spune din priviri să mă liniștesc.

          — Aș vrea să vă comunic ceva extrem de important pentru dumneavoastră, spune, iar eu mă încrunt.

         De ce trage atât de timp? Urăsc când oamenii mă țin în suspans pentru a-și alege cuvintele. Daniel știe asta cel mai bine, fiind maestrul parcticant al acestui tic. Îmi face semn să iau loc, dar refuz categoric chiar dacă îmi zâmbește. Ce mai înseamnă și asta? A înnebunit doctorul?

          — Spuneți-mi! rostesc, dar bâzâitul telefonului îmi distrage atenția, fiind interesată doar de mesajele de la tatăl meu ce apar pe ecran.

„Te simți bine, Laura?”

„Trebuie să vorbim urgent!”

„Te rog, caută-mă, eu și mama ta suntem foarte îngrijorați!”

          Înghit în sec când termin de citit, simțind un gol în stomac. Nu pot fugi la nesfârșit.

          — Analizele efectuate arată că sunteți însărcinată! Felicitări!

          Aud cuvintele doctorului și tresar, uitându-mă în direcția lui cu ochii măriți. Încerc să-mi spun că am înțeles greșit, dar zâmbetul lui distruge varianta asta. Îmi pierd echilibrul și mă prind de noptieră înainte să cad pe jos, dar telefonul a luat căzătura în locul meu, spărgându-se pe alocuri.

          — Analizele sunt incorecte! Nu se poate! aproape că-i strig doctorului care mă privește speriat de reacția mea.

          — Doamnă, analizele au un procent foarte mic în șansa de a fi greșite. Sunteți, indiscutabil, însărcinată!

          La auzul acelor cuvinte pulsul îmi crește. Nu poate fi adevărat, e doar un coșmar! Cu siguranță fac parte din mica majoritate cărora le-au ieșit rezultate eronate. Nu pot fi însărcinată, nu cu el! Îmi simt degetele cum încep să tremure, ce voi face? Ușa se deschide din nou, iar privirea lui Daniel înconjoară camera. Sângele îmi îngheață în vene doar la gândul că va trebui să-i spun. Îmi simt pulsul ridicat până la cer și pot jura că voi face un infarct chiar acum. Aproape că-l implor pe doctor din priviri să nu spună nimic și, în mod surprinzător, mă înțelege. Pășește în cameră, venind mai aproape în timp ce simt că-mi pierd cumpătul. Încerc să rămân cât de inexpresivă pot, dar inima-mi e pregătită să explodeze și picioarele s-o urmeze, cedând. Se uită la mine bănuitor, știe deja sau îmi pierd mințile?

          — Este totul în regulă, domnule doctor? întreabă, făcându-mă să paralizez.

          — Da, doar îi spuneam că poate pleca. O seară frumoasă! se eschivează, lăsându-mă singură cu el.

          Se întoarce spre mine și se încruntă când observă respirația mea neregulată.

          — Laura, te simți bine? întreabă încurcat de situație, iar eu profit de oportunitate și oftez, expirând o parte din aerul ce mă sufoca.

          — Da! Normal! spun pe un ton ciudat ce-l face să-și ridice sprânceana.

          Sunt terminată, s-a prins sigur. Îl privesc temătoare cât timp el se apropie din ce în ce mai mult de mine. Încerc să opresc apropierea, făcând câte un pas în spate când el face un pas în față, dar mă proptesc în noptieră, lăsându-mă fără cale de ieșire. Se apropie atât de mult încât se simte ca și cum mă sugrumă, dar el nici nu și-a mutat mâinile de pe lângă corp, doar mă privește intens.

          — Ce se întâmplă? De ce încerci să mă minți? întreabă, iar eu mă chinui să-mi păstrez respirația.

          — Eu... eu, mă bâlbâi sub influența prezenței sale nerăbdătoare.

          — Tu, ce? mă încurajează să continui și iau o gură mare de aer, pregătindu-mă să-i arunc bomba chiar în față.

          Îmi înghit nodul imaginar din gât, privindu-l direct în ochi fiind conștientă de potopul ce va urma. Noi doi nu putem avea un copil, noi suntem letali unul pentru celălalt. Un copil doar ar pica la mijloc în războiul ăsta.

          — Eu- vreau să spun, dar soneria telefonului meu mă întrerupe, trezindu-mă la realitate.

          Nu-i pot spune, sunt sigură că nici măcar nu sunt corecte rezultatele!

          — Eu mă întorc acasă, continui, inspirându-mă după numele tatălui meu de pe ecran, surprinzându-l.

          Apuc telefonul de pe podea, grăbindu-mă să ies din încăpere. Îl aud cum pășește în spatele meu și deschid ușa, începând să pășesc cât mai grăbită.

          — Laura! mă strigă, dar eu încep să fug printre personal și pacienți, simțindu-l, chiar și așa, în spatele meu. Laura, așteaptă!

          Strigă mai tare și înjur în gând. Cât de lung este holul ăsta? Privesc în spate pentru puține clipe, văzându-l cum se strecoară la rându-și printre persoanele aflate aici care ne privesc ca pe doi nebuni. N-o remarc pe asistentă din fața mea la timp și mă izbesc de ea.

          — Pardon! Iertați-mă! spun, începând imediat să mă mișc din loc sub privirile ei tăioase.

          Nu mă pot opri până nu ies de aici. Dacă mă ajunge din urmă, sunt ca și moartă.

          — Laura! urlă, dar eu deja ies din spital, urcând în taxiul ce tocmai se eliberase și voia să plece.

          — Mergeți, mergeți! repet disperată când îl văd cum iese din spital, iar taximetristul accelerează, scăpându-mă din cursa morții.

          Mă las pe spate când văd că am scăpat și expir ușurată, dar asta nu schimbă cu nimic situația. O să fac chiar și o mie de analize pentru a fi sigură de ce a spus doctorul, apoi voi discuta cu Daniel. E singura cale.

          — Unde mergem? întreabă, trezindu-mă din transă.

          Îi arăt pe Hărți casa părinților mei și o pune pe aplicația sa, apoi conduce în liniște, lăsându-mă în treburile mele. E singurul loc unde nu mă va căuta. Frica confruntării cu Daniel este cu mult mai mare decât frica de a vorbi cu părinții mei. Părinții mei nu m-ar răni în niciun fel, dar Daniel ar face-o. Cobor după ce găsesc o bacnotă motolită uitată de mult în caracasa telefonului pe care i-o dau taximetristului.

          Privesc casa copilăriei și mă liniștesc. Aici sunt în siguranță. Bat nesigură în ușă și aud cum cineva fuge să deschidă. Ochii verzi ai mamei mă întâmpină, luminându-se de îndată ce mă văd.

          — Fata mea! Am fost atât de speriată! exclamă, luându-mă puternic în brațele ei.

          — Laura! Dumnezeule, am fost atât de îngrijorați! îi aud glasul tatălui meu și brațele lui se alătură îmbrățișării.

          — Sunt atât de obosită, vă rog, să vorbim altă dată! rostesc încă gâfâind după fuga de la spital.

          — Unde ai fost până acum? Te-am căutat peste tot! rostește tatăl meu, captându-mi atenția.

          — Cu Daniel Alecsandrescu, răspund, uluindu-i pe amândoi.

Un capitol extrem de lung și care sper să nu vă obosească! Sper că v-a plăcut!

5969 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!