Aștept cuminte ca Daniel să plece pentru că deși știu unde sunt coordonatele, nu știu ora la care trebuie să fie acolo. Mă plimb dintr-un colț în altul, simțind cum inima îmi pompează sânge în vene și-mi amintesc de ultima noastră discuție. Între noi totul a fost mereu exploziv și din cauza asta mi-a fost greu să mă obișnuiesc, dar când n-ai alte opțiuni, dai totul. Simt cum mă adâncesc în întuneric pentru că mă sufoc, dar rămâne speranța că mă voi ridica la lumină.  Mă opresc când aud pași spre ușa mea și mă întorc instinctiv, crezând că este Nicoleta care mă va anunța că el a plecat, dar Marina intră și mă fixează cu privirea.

           — Ce se întâmplă cu tine, Laura? ajunge la scopul vizitei mai repede decât anticipasem și oftez. Credeam că ai renunțat la ideea ta nebunească de a te răzbuna pe el. Laura, bărbatul ăsta aduce doar necazuri! mă mustră, iar eu îmi închid ochii.

           — Crezi că nu știu asta cel mai bine? Nu sunt un copil și nu voi renunța, mai am atât de puțin să-mi realizez scopul! spun pe același ton, iar ea doar mă privește cu teamă și îngrijorare.

          — Ai înnebunit... constată mai mult pentru ea și se așază pe unul dintre fotolii, așezându-și bărbia în podul palmei sale.

          — Prefer să fiu nebună decât învinsă, Marina, mărturisesc, iar ea își ridică privirea. Nu pot să-l las să mă doboare din nou... acum sunt ori eu, ori el. Nu e cale de întoarcere.

          Pot vedea dezaprobarea din ochii săi albaștri-verzui, dar alege să tacă. O pot înțelege, probabil că și eu aș fi făcut la fel dacă eram în locul ei, dar ea nu mă poate înțelege deși chiar încearcă s-o facă. Ea îmi vede durerea și crede că dacă Daniel va dispărea, durerea îl va urma, dar nu este deloc așa. Rana din onoare nu se vindecă dacă el pleacă, plecarea lui doar va aduce o suferință mai mare pentru că el pleacă cu tot ce a cules de la mine. Ar pleca cu onoarea mea, cu mândria mea, cu sufletul meu și nu-i pot permite asta. Îl voi opri chiar dacă asta ar însemna să-mi fac mai mult rău, îi voi răpi tot avantajul pe care-l are asupra mea și voi pleca când va cădea la pământ pentru că și el a făcut-o după ce m-a privit în ochi. Ușa pe care mi-a închis-o în nas, a luat cu ea ultima fărâmă de umanitate pe care o aveam pentru el.  Marina își drege glasul și mă trezește din transa în care intrasem. O privesc cu atenție când se ridică și încerc să mă pun în locul ei. Ea îmi vrea doar binele, iar eu o oblig să mă susțină în ceva ce e total contra principiilor ei.

          — Treaba asta îți va aduce mai multă durere, dar am realizat că nu te pot opri... măcar să știi că voi fi acolo când totul se va prăbuși, bine? spune pe un ton slăbit, iar o aprob tăcută. 

          Îmi imită gestul capului, iar după ce-mi strânge ușor umărul, pleacă. Suspin și-mi așez sacoul doar pentru a-mi îndepărta din minte imaginea asta a Marinei. N-a fost niciodată intenția mea să trag alți oameni în mizeria asta, nici măcar eu n-am vrut să fiu în ea, dar el m-a tras de mâna și acum sunt aici. La fel de murdară ca și el. Îmi închid ochii, dar știu deja că asta nu ajută. Nu m-a ajutat atunci, n-o va face nici acum. Nu pot fugi de subconștientul meu și pentru a înțelege asta a fost nevoie de zile întregi de agonie.

          Aud ușa și tresar, o văd pe Nicoleta și expir ușurată, trecând grăbită pe lângă ea după ce-mi face semn că Daniel se îndreaptă spre ieșire. Îmi îmbrac haina în timp ce alerg, atrăgând atenția câtorva angajați când îmi aud tocurile răsunând pe gresia rece. Mă opresc în fața ieșirii, privindu-l de după ușa de sticlă cum se urcă în mașină. Un zâmbet diavolesc îmi apare pe chip când realizez că nu m-a văzut și mă grăbesc spre mașina mea. Pornesc la drum, asigurându-mă că păstrez o distanță pentru a nu mă observa chiar dacă asta face totul mai dificil pentru mine. Mai am atât de puțin și închei coșmarul acesta, voi fi liberă din nou, iar el va fi prins în propria sa capcană.

          Oprește după o oră de mers în spatele unei clădiri dubioase și mă încrunt. Ce e locul acesta? Cobor nesigură din mașină după ce sunt sigură că n-are cum să mă vadă și privesc ruinele din jurul meu. Străduța este înconjurată doar de clădiri vechi, singura sursă de lumină fiind un felinar ruginit de care mă îndoiesc că se va aprinde la noapte. Ce ar căuta un om ca Daniel aici? Nu este nicio urmă de viață, totul în jur este pustiu până când o altă mașină se arată, iar eu mă feresc înainte să mă vadă. Îmi aud pulsul cum vibrează în vene în timp ce privesc speriată cum un bărbat coboară din mașină. Nu este același ca dată trecută. Nici măcar nu contează cine este, sper că nu m-a văzut. Daniel stă sprijinit de capota mașinii, ținând cu grijă o servietă în timp ce-l analizează cu atenție pe cel ce se apropie de el. Nu-i scap din privire pe niciunul și mă chinui să văd ce este în servietă atunci când o deschide pentru a o verifica, văd teancul de bani din mâna bărbatului necunoscut și-mi măresc ochii. De ce i-ar da bani unui astfel de om? Nu-și spun la revedere, Daniel se urcă în mașină și se îndepărtează de locul acesta, dar de data asta nu-l voi urma. Știu deja că se duce înapoi la firmă.

          Am venit aici pentru răspunsuri și Dumnezeu mi-e martor că nu voi pleca de aici fără ele. Îl văd pe bărbat cum intră într-una dintre clădiri ce este amenajată ca un club de noapte și o idee mi se naște. Știu deja cum voi face rost de toate răspunsurile pe care mă străduiesc să le caut: banii. Un om ca acela cu care s-a întâlnit Daniel va face orice pentru prețul potrivit. Urc rapid în mașină, accelerând până la prima bancă. Intru pe ușă, urmând să scot suma imensă de bani din contul meu după ce îmi este verificată identitatea. Îndes banii într-o geantă care era rătăcită în portbagajul mașinii și mă îndepărtez sub privirile suspicioase ale tuturor. Probabil se gândesc că am probleme grave sau poate că doar am ajuns la fundul sacului. Nici n-ar trebui să mă intereseze ce spun cei din jur. Îmi îndrept poziția după ce așez cu grijă geantă pe bancheta din spate și pornesc spre localul de pe strada dubioasă. Simt cum ritmul inimii îmi accelerează când opresc în dreptul clădirii, dar trebuie să merg înainte. Apuc cu mâinile tremurânde geanta și după câteva exerciții de respirație, intru în clădire. 

             Sunt observată în câteva momente de bărbații, majoritatea căsătoriți, care se bucură de un dans senzual departe de soțiile lor. Încerc să-mi ascund dezgustul, dar este prea evident pe chipul meu.

           — De obicei nu văd fețe noi pe aici, te-ai pierdut? aud din dreptul meu și-mi rup privirile de pe bărbații infideli doar pentru a-l vedea pe bărbatul cu care vorbea Daniel.

            — Nu, pe tine te căutam, spun senină, surprinzându-l.

           — Vino după mine, spune, iar eu mă încrunt. 

           — Ar trebui să fiu sinucigașă ca să vin după tine departe de ochii atâtor martori, rostesc, amuzându-l.

          — Ești mai în pericol aici decât dacă mă urmezi pe mine, mergem în biroul meu, mă lămurește, iar eu oftez, resemnându-mă. 

           Îl urmez prin mulțime, apoi intru în biroul lui după ce mă îndeamnă s-o fac. Se așază pe scaunul de birou din fața mea cât timp eu mă rog în gând să ies cu bine de aici. Privesc pereții vechi cu vopseaua ciupită și cu diverse zgârieturi și mă încrunt, dar realizez imediat că totul este așa în camera asta.

           — Nu avem fonduri pentru lucruri neimportante ca acesta, îmi pare rău că nu se ridică la standardele dumneavoastră,  mă trezește din transă bărbatul aflat la o vârstă în jur de patruzeci de ani și mă încrunt, privindu-l direct în ochii săi verzi. Cine te-a trimis? întreabă, iar eu îmi arcuiesc o sprânceană.

          — Nimeni, am venit pentru răspunsuri, spun, iar el mă privește confuz.

         — Nu știu ce răspunsuri aș putea avea eu pentru cineva ca tine. Suntem din diferite clase sociale, nu e destul de clar? Nu-ți cunosc prietenii bogătani, răspunde pe un ton hotărât, iar eu oftez.

         — Dar îl cunoști pe Daniel Alecsandrescu, rostesc cuvintele magice și-și ridică imediat privirea surprins.

         — Știi, ești prima femeie care mă întreabă de el, chiar aveam o vagă impresie că e homosexual! spune amuzat, iar mie mi se strecoară un chicotit printre buze, atrăgându-i complet atenția. Îmi pare rău, dar nu-ți pot spune nimic, am mâinile legate, continuă pe un ton serios.

         Schimbarea asta imediată de stare a avut-o și Daniel, singurul lucru care m-a făcut să am puțină teamă față de el, iar acum față de persoana asta. Îmi alung din minte toate gândurile astea, cu atitudinea asta, nu voi afla nimic! Îmi presez buzele una de cealaltă, aruncând geanta pe biroul său de toată jena. 

          — Am nevoie de limba ta, nu de mâinile tale, așa că dezleag-o măcar pe aia! spun serioasă după ce-mi fixez privirea în ochii săi, iar el suspină.

          Se întinde după geantă, dar îl opresc, făcându-l să se încrunte.

          — Întâi răspunsurile! îl anunț, rezultând îndepărtarea și privirea lui tăioasă.

          Face un semn din cap că este de acord, iar eu zâmbesc satisfăcută, așezându-mă pe unul dintre scaune.

          — Afacerea noastră se ocupă cu... încearcă să spună, dar fac un semn din mână pentru a-l face să se oprească.

          — Nu mă interesează afacerile voastre, spune-mi tot ce știi despre el, spun, făcându-l să-și mărească ochii.

          — Nu știu foarte multe. Provine dintr-o familie dezastruoasă, taică-său este un criminal, maică-sa i-a părăsit de mici sau nu știu, nu se știe mai nimic de ea. Iar sora lui a dispărut la scurt timp după ce tatăl lor a fugit de poliție. A rămas doar el, nu mai are niciun fel de familie. Fii sigură că dacă ar fi avut, n-ar fi vorbit cu ei. Este un om ciudat, închis. Nu știu ce s-a întâmplat în trecutul său, dar l-a distrus complet. În locul tău aș sta cât mai departe de el, sincer să fiu, mă sfătuiește după ce termină de povestit, dar eu nu mai am cuvinte.

           — Pe cine a omorât Luciano Alecsandrescu? întreb cât mii de întrebări mi se învârt în minte.

           — Nu se știe identitatea, știu doar că era femeie. Probabil amanta, se spune că avea probleme cu încrederea, iar dacă soția lui l-a părăsit, și-a descărcat toate insecuritățile pe biata femeie. Cel puțin asta bănuiesc eu și mai mulți oameni.

           Îl privesc împietrită și realizez că toți oamenii nefericiți despre care vorbea când am fost pe ponton îl reprezintă pe el.  El nu mi-a făcut rău doar din ură și dorință de răzbunare, ci și din invidie. Eu îi puneam sare pe rană cu simpla mea prezență pentru că eu reprezint tot ce n-a avut și tot ce a râvnit el atât de mult: fericire. Mi-a frânt inima doar pentru că se simțea mizerabil, egoismul lui și pretextul răzbunării a distrus tot ce putea fi între noi. Ce am aflat nu-mi provoacă simpatie față de el, nu mai exista loc de ameliorare între inimile noastre. Inima mea ascunde un pumnal la spate acum cât timp creierul își fixează un scut pentru a nu mă îneca în otrava vinovăției.

            — Asta e tot ce știu, îmi pare rău, spune, dar eu îi fac un semn că este în regulă.

            — Este tot ce aveam nevoie să știu, spun așezându-i geanta pe birou apoi mă întorc pe călcâie, pășind spre ieșire.

            Toate cuvintele spuse despre el mi se repetă în cap cât mă grăbesc spre ieșire, iar când mâna mi se așază pe clanță, îl văd cu colțul ochiului. Tresar, privind speriată în jur, atrăgând atenția asupra mea și mă lovește realitatea... el era doar în mintea mea. Ochii verzi ai bărbatului cu care am vorbit mă analizează atenți și vine în dreptul meu.

           — Te simți bine? întreabă când vede că privesc pierdută în jur.

          — Da, sunt bine, mulțumesc, îl spun, iar el dă aprobator din cap, vrând să se îndepărteze, dar îl prind de braț, oprindu-l. Unde locuiește Daniel? șoptesc, iar el apucă un șervețel după își scoate un pix din buzunarul cămășii și se străduiește să scrie pe bucata fragilă de șervețel.

          — Ai grijă, el nu este drăguț și politicos ca mine, șoptește când îmi întinde șervețelul.

          — Știu cel mai bine asta, șoptesc la rându-mi după ce citesc adresa de pe bucata de hârtie.

          Îmi analizează ochii căprui și descifrează misterul din mintea lui când îmi vede ura din privire. De abia acum conștientizează ce a făcut, l-a trădat, subestimându-mă. Am văzut încă de când am pășit în biroul lui, în ochii lui am fost slabă și fragilă precum șervețelul ce mi l-a dat. M-a crezut incapabilă de a face ceva, dar acum îmi vede flăcările din suflet prin iriși și s-a îndepărtat cu o oarecare temere în privire și asta nu pentru că i-aș putea provoca rău fizic lui Daniel, pentru că natura nu m-a ajutat la acest capitol, ci pentru că știe că mi-a dat combustibilul să alimentez furia ce deja zace înăuntrul său. Aleg să nu scot niciun cuvânt și plec, jurându-mi că va fi ultima oară când voi călca într-un astfel de loc. Urc la volan și accelerez spre locuința lui, împăcată fiind pentru că astăzi se încheie totul. Mă dezleg de el, devenind egali, iar dacă eu îi voi egală nu-l va mai interesa persoana mea și nici pe mine a lui.

          Privesc clădirea cu atenție, întrebându-mă dacă chiar voi face asta sau nu. Trag aer în piept și deschid portiera, este prea târziu ca să renunț. Tocurile mele lovesc asfaltul, creând o simfonie în urma, atrăgând privirea vecinilor. Mă opresc în fața paznicului care pare surprins si fermecat de prezența mea și zâmbesc blând.

           — Pentru cine ați venit, domnișoară? întreabă bătrânul din fața mea și zâmbetul îmi piere când îmi amintesc de ce mă aflu aici.

           — Daniel Alecsandrescu, spun cu glas stins, iar el mă privește mirat.

           De ce trebuie toată lumea să aibă reacția asta, știu deja cu cine am de-a face, dar reacțiile lor doar mă fac să mă simt nesigură, iar gândul înfruntării cu el îmi mărește ritmul inimii. 

           — Dar el nu este acasă, mă anunță și știu deja că dacă nu inventez ceva rapid, totul a fost degeaba.

           — O, deci n-a ajuns! Mi-a spus că este posibil să nu ajungă când vin eu, iar dacă ajung înaintea lui să cer cheia de rezervă de la dumneavoastră! mint rușinos, dar bătrânul m-a crezut. 

           — Sigur, dar bănuiesc că știți cuvântul de siguranță, nu-i așa? întreabă, iar eu înghit în sec.

           Mă privește intens, realizând că nu este în regulă ceva, dar privirea îmi cade pe chei și pe brelocul lor. Privesc brelocul în formă de fetiță și un gol mi se formează în stomac. Știa că voi ajunge aici până la urmă... îmi alung din minte ceea ce am văzut înainte să mă afecteze și-mi îndrept privirea spre paznic care mă analizează cu atenție.

           — Micuță, șoptesc cu greu spre el, făcându-l să se lumineze la față și să-mi facă semn să-l urmez.

            Se oprește în dreptul ușii și o deschide, dându-mi cheile după ce-i mulțumesc, evaporându-se total din raza mea vizuală. Intru în apartament, asigurându-mă că închid ușa în urma mea. Îmi dau jos paltonul, privind cu atenție în jurul meu când îl așez pe spătarul unui scaun de la barul aflat aici. Mă așteptam ca totul să fie întunecat ca și el, dar atât de multă lumină am mai văzut doar la mine în apartament. Îi place să trăiască în contradicții sau încearcă să se mintă pe sine că nu este mâncat de întuneric. Deschid ușa dormitorului și rămân șocată de toată curățenia, totul este imaculat, iar în dressing toate costumele sunt așezate la linie. N-ar trebui să mă mire, dar totuși nu mă așteptam ca apartamentul unui bărbat să fie atât de imaculat, chiar mai curat decât al meu! Dar totul este lipsit de suflet, nu are nicio poză în ramă, doar niște tablouri pentru decor. Locul acesta deși pare plin, este gol. La fel ca el. Suspin, urmând să mă îndepărtez și să mă întorc în sufragerie. Știu deja că nu voi găsi nimic aici și nu pentru că n-ar exista ceva de găsit ci pentru că știu că totul este ascuns bine, iar eu sunt prea extenuată pentru a gândi ca el și să găsesc orice. Mă așez în fotoliul îndreptat spre ușă și aștept cu răbdare ca el să-și facă apariția. 

                Seara preia poziția și realizez că totul a fost o iluzie, totul s-a întunecat subit, amuzându-mă. Asta e ironia sorții! O metaforă a destinului care mă avertizează, dar acum este prea târziu. Știu deja ce se ascunde după negrul ochilor săi, iar el știe ce se ascunde după ochii mei, altfel n-ar fi pus acel cuvânt de siguranță. A știut că voi veni aici, știa că voi veni să-mi iau revanșa într-o zi. 

               Aud cum cheia se învârte în yală și un rânjet diavolesc mi se așază pe chip când îl văd surprins, deși știa că mă va găsi aici într-o zi, nu se aștepta să mă mișc atât de repede și sunt sigură că privirea lui deși se vrea confuză, se teme de ceea ce aș fi putut afla. Ne privim de la distanță și deși lumina e difuză, ne vedem perfect. Ne avem chipurile perfect structurate în memorie. Eu pe al lui pentru că m-am îndrăgostit, el pe al meu pentru a rânji cu satisfacție de fiecare dată când își amintește că m-a doborât. Trebuia să știu că vom ajunge aici. Eu am fost prea naivă pentru el, iar el prea crud pentru mine. 

              — Cum ai intrat aici? întreabă, iar eu pufnesc, schimbându-i privirea în alt loc doar pentru câteva secunde.

              — Nu este nevoie să te prefaci surprins, am învățat deja când minți, spun, ridicându-mă de pe fotoliu, aprinzând lumina.

              — Știam că brelocul ar fi prea evident, spune amuzat, dându-și jos haina sub privirile mele tăioase. Dar n-am să neg, ai fost rapidă, continuă, confirmând ce gândeam deja. Totuși... ce cauți aici? Nu crezi că era mai simbolic să mă păcălești să vin într-o cameră de hotel?

               Îmi rotesc ochii, iar el mă analizează, așteptând un răspuns din partea mea. 

              — Nu te-aș putea păcăli pe tine, rostesc după câteva momente de liniște. Ai veni singur pentru că-ți place ideea de confruntare și desigur, ai veni cu concepția că mă vei umili din nou și din nou, continui, apropiindu-mă de el, privindu-l intens. Pentru că-ți place să deții controlul absolut și știi de unde știu asta? îl întreb cât timp el mă privește și ascultă cu atenție. Știu pentru că n-ai avut asta în copilărie, spun, făcându-i rânjetul să piară. Ai fost controlat de tatăl tău, sunt sigură și de asta ești așa acum. 

               — Cred că-ți ajunge, Laura. Am înțeles că ai aflat niște chestii eronate și acum încerci să-ți redobândești încrederea în sine, înșirând cum ți-ai pierdut timpul doar pentru a te îmbăta cu ideea că mă poți răni, spune, iar eu pufnesc amuzată.

               — Vezi? Acum te chinui să redobândești controlul, încercând să mă rănești din nou, dar s-a terminat. Ce mi-ai făcut nu mă definește ca om, încetează să-mi bagi asta în minte. În schimb, te definește pe tine. Știi ce ești tu? Cu toate misterele tale, cu toate traumele din cauza familiei tale eșuate, ești doar o versiune ieftină a criminalului de tatăl tău! 

               Îl privesc satisfăcută cât el și-a schimbat complet chipul, devenind de nerecunoscut și dacă până acum îl priveam încrezătoare, văzându-l așa, mi-a făcut inima să mi se oprească în piept. Știu că l-am lovit într-un punct sensibil, dar el mă privește, deși negru la față, cu o calmitate neobișnuită și asta doar mă înspăimântă când liniștea pune stăpânire pe toată încăperea. Întunecimea ochilor săi mă înghite, dar oricât de inconfortabil devine, nu rup contactul vizual.

              — Ieși afară, spune pe un ton calm, iar eu mă încrunt. Nu mă face să repet ce s-a întâmplat la hotel, continuă, iar eu mă blochez, așteptându-mă la orice reacție în afară de asta. Haide, dispari odată din fața mea! se răstește, făcându-mă să tresar, dar nu-l interesează câtuși de puțin, probabil chinuindu-se pe sine să nu-mi facă rău fizic. 

               Mă îndepărtez pentru că știu deja că mi-am atins scopul, nu este nevoie să se întâmple din nou ce s-a petrecut în birou. Îmi iau paltonul și după ce-l mai privesc o dată doar pentru a-l vedea cum nici nu se uită la mine, plec. Îmi strâng paltonul în brațe, grăbind pasul și ignorându-l total pe paznicul care aștepta bucuros povestiri despre mine și Daniel. El nu știe că povestea noastră e bazată doar pe suferință și furie. Dar acum s-a încheiat și deși pot să respir mai ușurată, tot am o greutate și mă enervez pe mine pentru că el n-a simțit nimic când m-a rănit pe mine, el era pur și simplu amorțit. Dacă nu pot alunga sentimentul de vinovăție, am o singură opțiune: să-l ignor pentru că știu că Daniel nu merită asta, el merită să sufere pentru că și eu am făcut-o din vina lui. Acum voi ignora tot ce are de-a face cu el. N-a existat niciodată, nu l-am cunoscut și mai mult ca sigur nu m-am îndrăgostit de el. Totul a început poetic și s-a terminat murdar și acum amândoi preferăm amnezia decât să ne mai amintim ce a fost.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

3813 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!