7 decembrie 2017             
                                                       15°C
Domnule Președinte,

        Știu că sunt doar câteva luni de când ați fost investit în funcție și țin pe această cale să vă felicit totodată pentru excelenta campanie electorală. Adversarii dumneavoastră n-au știut ce i-a lovit.

     Astfel, știindu-vă atât de capabil și totodată, un om cult, cu aspirații înalte în ceea ce privește țara noastră, și posedând o judecată atât de lucidă, am ales să-mi pun ultimele speranțe în mâinile dumneavoastră capabile.

      Mai sunt doar paisprezece zile până la Crăciun. Sunt sigură că și dumneavoastră știți acest lucru, însă am ținut să menționez acest aspect pentru a vă atrage atența asupra perioadei scurte de timp care a mai rămas. Așa că voi fi directă și vă voi expune cererea mea. Vă rog să-l anulați.

       Știu că probabil o astfel de cerere vi se pare de neimaginat, poate chiar vă înfurie și probabil că în acest moment vă doriți să rupeți aceată foaie de hârtie și să uitatți cu totul de această scrisoare. Vă rog să nu faceți asta. Da-ți-mi o șansă pentru a vă explica motivele acestei doleanțe. Am să vă expun pe larg câteva argumente în cele ce urmează.

       În primul rând, Crăciunul ar trebui să însemne păstrarea tradițiilor, deoarece acestea sunt cele care aduc în casă magia sărbătorilor. Am pierdut șirul anilor de când magia sărbătorilor nu a mai pătruns în casa mea. Nu știu dacă timpul este de vină, însă amintirile din copilărie nu se mai potrivesc cu realitatea. Colindătorii sunt rari, ahtiați după banii și dulciurile pe care le primesc de la gazde, urându-le mai curând în silă și căutând să treacă pe la toate casele pentru a-și mări profiturile. Nu-și mai amintesc, sau probabil că nici nu știu semnificația a ceea ce urează, au uitat ce îneamnă de fapt Crăciunul.

       În al doilea rând, eu nu sunt de prea mulți ani pe acest pământ, însă nu-mi aduc aminte ca în copilăria mea să fii existat Crăciun fără zăăpadă. Acum să tot fie vreo zece ani de când nu am văzut vreun fulg sau măcar puțin ger în ziua de Crăciun. Se mai poate numi acesta Crăciun? Iată că și în ziua în care vă scriu această epistolă, soarele își trimite razele pe tot pământul, bătându-și joc de noi în ultimul hal.

       Și în al treilea și ultimul rând, felul în care este promovat Crăciunul ne înjosește într-atât, încât colindătorii despre care vorbeam mai devreme sunt neimportanți față de întreaga societate. Crăciunul este promovat cu idei aparent pure, să fim mai buni, să iertăm, să dăruim celor de lângă noi, dar care în substratul lor nu au decât un singur înțeles. Să cumpărăm. De preferat cât mai mult și cât mai des.

     Astfel că, privind toatea acestea, nu vi se pare întemeiată cererea mea? Dacă evoluția ne-a adus în acest punct, transformând tradițiile într-un mod de a-ți crește veniturile, și transformând toată magia și puritatea Crăciunului într-o afacere, de ce să nu renunțăm definitiv la ele? De ce să continuăm această farsă oribilă și să ne amăgim atât pe noi, cât și pe copii noștri?

      Sunt sigură că după ce veți fi citit aceste rânduri și veți fi judecat fiecare cuvânt pe care vi l-am scris, veți lua decizia corectă atât pentru poporul nostru cât și pentru viitorul țării noastre.

                                                                                              Cu deosebită considerație,

                                                                                                             Camelia Radovan.

      Bărbatul puse scrisoare pe birou, se ridică ducându-se la fereastră și privi încruntat la peisajul din fața sa. Alesese special acea cameră, deoarece peisajul îi oferea liniștea de care avea nevoie atunci când problemele statului îi apăsau prea greu pe umeri. Rândurile ordonate de brazi se întindeau la nesfârșit în fața sa, expunându-i parcă nenumăratele alegeri pe care le avea. Adora acel peisaj, mai ales iarna, însă de data aceasta, așa cum precizase și doamna sau domnișoara Camelia, soarele își bătea joc de el oribindu-l atunci când voia să contemple natura.

       Renunță să mai caute răspunsuri în natură și se așeză din nou în fața biroului său. Ar fi trebuit să râdă. Își dorea să o facă. Cererea era atât de stupidă încât nici nu ar fi meritat să se gândească la ea. Și totuși se gândea. Adevărul era că vobele femeii i se întipăriseră în minte. Nu realizase până atunci că percepții asemănătoare aveau un sălaș adânc în mintea lui.

        —S-a întâmplat ceva domnule?

       Secretarul său îl privea cu ochi curioși, încercând să descifreze după expresia feței sale ce fel de vești aduse scrisoarea. Președintele clătină din cap și se cufundă iarăși în gândurile sale, lăsându-l pe celălalt confuz în privința răspunsului său.

       —Sunteți sigur domnule?

        Curiozitatea vădită de pe fața acestuia nu-i lăsa loc de manevră. Nu putea să-l mintă în continuare, cunoștea șarpele acela de ani buni, iar negarea care era în contradicție cu lupta sa interioară n-ar fi făcut decât să-l ațâțe și mai mult. Poate chiar într-atât încât să-i caute prin birou, iar președintele nu voia să riște. Orice document găsit i-ar fi hrănit pe adversarii săi, șacali deghizați în oameni.

       Își jurase sieși să facă totul în interesul țării sale, iar un jurământ personal era cu mult peste cel de investire, dar acum femeia asta îi dăduse lumea peste cap. Bineînțeles că putea să ignore acea bucată de hârtie, ce-l privea sfidător de pe lemnul de mahon, însă nu ar fi putut ignora și tuluburarea pe care o produsese în interiorul său. Argumentele ei erau solide și valide, iar el se afla într-un impas, cum nu mai fusese nicând în cincizeci de ani.

        Simțea privirea sfredelitoare a șarpelui adânc înfiptă în ceafa sa. Îi purta pică pentru legea pe care o aprobase, apelând la forță și la șantaj ce-i drept, care pedepsea aspru corupția, și aruncând după gratii mulți dintre politicenii corupți, printre care și fratele șopârlei.

       Se ridică brusc, împături scrisoarea și, aparent calm, îi dădu secretarului ultimul ordin pe ziua aceea, lăsându-l perplex și aducându-și un zâmbet după ore de încruntare.

***

                                                                                                        14 decembrie 2017

                                                          10°C

       Camelia privi surprinsă cum soldații le ridică bradul din sufragerie, luând cu sine și decorațiunile din casă. Privi surprinsă la încercările mamei sale de a-i îndepărta și lacrimile din ochii surioarei sale. Părea un tablou distopic, de parcă bucata aceea de lemn și cele câteva ghirlande ar fi reprezentat un membru al familiei. Doar disperarea celor din cameră  îi oprise râsetul în gât.

        Își mută privirea către tatăl său. Acesta privea încruntat la cei care le vandalizau casa, în căutare de globulețe și cadouri. Niciun mușchi nu i se clintea, însă ea îl cunoștea bine. Respirația îi era rară, ochii pe jumătate deschiși și palmele strâns lipite pe lângă corp. Încerca să se calmeze.

       Camelia ieși din sufragerie și se refugie în propria-i cameră. Îi venea să urle de bucurie, în sfârșit toată acea șaradă numită Crăciun se terminase. Președintele anunțase în acea dimineață că o astfel de sărbătoare este nefolositoare și chiar mai mult, dăunătoare poporului și sănătății financiare a aceastuia, deci ar trebui și este, din acel moment, interzisă. Și a făcut-o folosind argumentele ei. Simțea că ii cresc aripi.

        Se duse spre birou și scoase din sertarul secret scrisoarea pe care o primise acum câteva zile. O reciti încă o dată, lăsând un zâmbet tâmp să i se așterne pe față. Un scâncet se auzi de la parter, lăsând un dram de vinovăție să-i tulburea fericirea, dar îl alungă cât ai clipi. Știa că sora ei va înțelege cu timpul. La cei zece ani ai săi nu putea să judece la rece un astfel de eveniment.

        Auzi pași ce veneau în fugă pe scară și ascunse iute scrisoarea. Nu-i era rușine de ceea ce făcuse, însă prefera să evite un scandal. Faptele îi erau de ajuns pentru un moment, nu avea nevoie de lauri.

       Nu apucă să se întoarcă, căci simți brațele micuțe ale surioarei sale cuprinzând-o, iar lacrimile sărate îi udară puloverul de cașmir. Camelia o îmbrățișă la rândul său și își șterse zâmbetul de pe față, înlocuindu-l cu o expresie plină de tristețe. O durea să-și vadă astfel sora. Își strânse și mai tare brațele în jurul ei, iar asta nu o făcu de cât să plângă și mai tare.

        —Ne-au luat bradul Cami! Și decorațiunile! Cum o să mai știe moșul la ce casă să vină?

       Camelia simți regretul curpinzând-o, însă se forță să-l alunge. Avea dreptate, știa asta! Însă lacrimile surorii sale îi mai înmuiaseră puțin din elanul de mai devreme. Își clătină capul de parcă ar fi vrut să-și alunge gândurile și se lăsă pe vine, îndepărtând-o puțin pe Mihaela, dar neluându-și mâinile de pe ea.

       Își privi sora în ochii mari și roșii, iar decizia ei deveni mai greu de înfăptuit pe măsură ce lacrimile brăzdau fața fetiței. Închise ochii și respiră rar, asemeni tatălui său, iar după îi redeschise privind cu hotărâre în ochii surorii sale. Ar fi vrut să fie delicată, însă nu avea rost să-i dea speranțe false, așa că îi spuse iute dintr-o răsuflare, adevărul.

       —Miki, ascultă-mă bine, moșul nu va veni anul acesta, președintele a pus o recompensă pe capul său. Dar nu-i nimic draga mea, tot vei primi un cadou, nu-și face griji.

        Îi oferi un zâmbet încurajator fetiței mai mici, însă aceasta o privea uimită, orpindu-se chiar și din plâns. Ei bine, tot ieșise ceva bun din asta, sau cel puțin așa crezuse.

       Tristețea surorii sale fu înlocuită de furia ei. Începu să țipe la ea, arătându-și astfel temperamentul vulcanic moștenit de la mama lor. Fetei mai în vârstă îi se făcu pielea de găină ascultând vorbele surorii sale, îndreptate cu atâta ură asupra celui care-i fruase sărbătoarea preferată. Ghimpele vinovăției o împungea mai tare ca oricând. Încercă să-și calmeze sora expunându-i pe larg argumentele pe care i le prezentase și președintelui în scrisoare. Nu reuși decât să-și atragă asupra ei fruia nestăvilită a Mihaelei.

        —Cum poți să spui așa ceva Cam? Cum?! Crăciunul este cea mai frumoasă perioadă din an. Cum poți să fii de acord cu ce a făcut monstrul ăla? Cum?!

        Camelia rămase fără cuvinte. Ce mai putea spune? Fetița o ocoli și se duse la birou cu intenția clară de a sparge ceva. Cam nu se îngrijora. Nu-și lăsa niciodată lucrurile de valoare pe birou, așa că dacă Mihaela voia să se răzbune pe ea rupându-i un creion sau un pix era liberă să o facă.

       —Ce e asta? Cam ce naiba ai făcut?!

       Camelia se făcu albă la față. Sora ei nu vorbea urât niciodată, iar o înjurătură asociată cu numele său nu însemna decât un singur lucru. A găsit scrisoarea.

       Cam se întoarse iute și vru să-i ia fetei bucata de hârtie, însă aceasta se feri și citi mai departe. Camelia abandonă tentativa de a-și recupera epistola și se lăsă în voia sorții.

        Resimți privirea rece și dezaprobatoare a surorii sale ca pe un pumn în stomac. Nu mai văzuse nicând o expresie atât de matură pe fața de copil a Mihaelei.

       —Mi-aș fi dorit să nu fii sora mea.

       Vorbele rostite pe un ton amar îi săgetară inima Cameliei, iar plecarea bruscă a surorii sale îi lăsase un gol în suflet. Pentru prima oară după mulți ani regreta ceea ce făcuse.

***

                                                                                                                                                                                21 decembrie 2017

                                                    5°C

Domnule Președinte,

       Vă mulțumesc pentru răspunsul prompt pe care l-ați dat cererii mele. M-a făcut să zâmbesc și scrisoarea dumneavoastră, de asemenea. Însă acum vă rog să încetați. Știu, sună absurd cea ce vă cer acum, mai ales după câtă vâlvă s-a creat în țară. Dar vă rog, vă implor să vă retrageți ordinul. Poate că datorită treburilor urgente care vă presează nu v-ați permis să vă uitați mai atenți la cetățenii din jurul dumneavoastră, ori poate datorită susținătorilor care mi-au împărtășit părerile nu ați văzut. Însă eu da.

      Dumneavoastră nu vă puteți imagina câtă suferință am văzut în ultima săptămână. Câtă durere și dezamăgire, în niște ochii care n-ar trebui nicicând udați de lacrimi de tristețe. În ochii surorii mele. Dintr-o neglijență a mea a aflat de amestecul meu în anularea Crăciunului, iar asta nu a făcut decât să-i sporească suferința. Și asta nu a fost decât sora mea.

      Toții copii și tinerii pe care i-am cunoscut până în prezent au uitat să zâmbească. Nu mai ies seara afară, nu mai râd, nu mai cântă sau povestesc. Parcă toți ar fi de piatră. Nu mi-am dat seama până acum cât de mult iubesc acești oameni Crăciunul. Eu am crezut că fac bine rugându-vă să o anulați, am considerat-o comercială și lipsită de puritate, pe când tocmai eu eram cea impură.

      Nu am reușit să văd substratul de magie pe care ea îl reprezenta, nu am reușit să găsesc Crăciunul în mine. Iar asta mă sperie și mă face să mă îndoiesc de fiecare acțiune a mea. Sper că această nouă epistolă vă va face și pe dumneavoastră să vedeți tristețea care ne înconjoară. Știu, sunt mulți cei care s-au lăsat convinși de argumentele dumneavoastră, știu este extrem de greu pentru un om cu poziția dumneavoastră să-și retragă cuvintele astfel și să ajungă bătaia de joc a întregii clase politice, însă vă implor să o faceți. Voi suporta orice pedeapsă și acuzație publică pe care o voi primi. Voi lua totul asupra mea, voi spune că v-am amenințat dacă este nevoie, însă vă rog să vă retrageți cuvintele.

                                                                                                                                                                                   Cu regret deosebit,

                                    Camelia Radovan.

       Ultima afirmație îi însenină fruntea bărbatului. De parcă ar fi fost totul atât de simplu. Șacalii stăteau la pândă, gata să sară pe el în orice secundă și să-l sfâșie. Cum putuse fi atât de prost încât să nu vadă dinainte bucuria nepoților săi atunci când auzeau de Crăciun. Ochii lor păreau a fi luminițe, pentru Dumnezeu.

      A crezut că dacă există cineva care-i împărtășește părerea, folosind inducția matematică, ar fi trebuit ca și restul lumii să o facă. Dar aici este vorba de oameni nu de numere! Ah, cât de prost fusese. Cum ar putea să repare ceea ce a stricat?

      —Vreo problemă, Excelență?

       Titlul batjocoritor pe care șarpele i-l acordase încă din ziua anunțului îl sâcâia acum mai tare ca oricând. Poate fiindcă acum chiar merită batjocura. Știa că abuzul de forță este considerat abuz de putere, însă credea că face bine, iar acum văzuse de fapt cât de mult greșise.

      —Excelență? Arătați tulburat, vă simțiți bine?

        Îi aruncă o privire plină de semnificații, făcându-și secretarul să-și lase capul în pământ, aparent rușinat, însă așteptând momentul prielnic pentru a-l mușca.

       ,,Șopârlă cu barbă", gândi președintele, ,,bătrân și viclean ca un șarpe. Ai fi în stare să spui că Moș Crăciun e adevărat atât de bine încât lumea chiar te-ar crede. "

        Brusc, se întoarse și luă o foaie de hârtie începând să scrie febril, ideile succedându-se în mintea lui cu rapiditate. Zâmbetul îi cuprinse fața, transformându-se rapid într-un rânjet dement. Secretarul său se înfioră văzându-i expresia, și fu pe punctul de a se îndepărta de șeful devenit nebun, însă nu mai avu timp. Președintele se ridică și îi înmână inferiorului său o scrisoare acompaniată de un avertisment în privire. Ar fi fost vai de pielea lui dacă ar fi citit sau dacă ar fi pierdut epistola.

         —Să fie livrată în noaptea de 24 decembrie la adresa indicată.

         Apoi ieși în fugă din birou, chemându-și în grabă soldații. Aceiași soldați pe care îi trimisese cu o săptămână în urmă pentru a distruge bucuria oamenilor. Acum avea de gând să îndrepte acest lucru.

***

                                                                                                                                                                                25 decembrie 2017

                                                          -5°C

        Camelia nu a avea nici un chef să coboare la masă în acea dimineață. Ar fi preferat să rămână în camera ei, fără să aibă de a face cu nimeni. Buna creștere o forță totuși să se ducă la baie pentru a se spăla măcar pe față și pe dinți.

        Se târî cu greu și-și șterse urmele de lacrimi de pe față. Adormise plângând. Privindu-și expresia în oglindă, mai că nu se recunoscuse. De la cearta cu sora ei nu mai avusese o zi liniștită. Mihaela nu-i vorbea, iar ea nu suporta să-i vadă dezamăgirea, așa că se refugiase în cameră și nu mai ieșise de acolo decât obligată de ai săi pentru a mânca câte ceva.

       Camelia oftă și dădu să se întoarcă la adăpostul cuverturii, însă pașii care se auzeau pe scară o opriră. Ultima oară când îi auzise, Mihaela își vărsase furia pe ea și o lăsase cu un gol în suflet, acum se aștepta la ceva asemănător, dacă nu mai rău. Își strânse curajul.

        Sora ei intră în cameră asemeni unei tornade cu părul ciufulit și obrajii roșii. Cam credea că plânsese din nou din cauza lipsei Moșului, însă ea zâmbea. Camelia privi uimită la zâmbetul larg și obrajii îmbujorați ai surorii sale și nu-și putea crede ochilor. Ce se întâmplase între timp.

         —Oh mulțumesc Cam, mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc!

         Fetița îți aruncă brațele în jurul surorii ei și o strânse cu putere. Cam, își puse mâinile în jurul ei doar pentru a verifica dacă este reală. Nimic din comportamentul ei nu se potrivea cu Mihaela pe care o știa ea. Se aștepta să-i arunce cu ceva în cap sau să-i spună vorbe usturătoare, nu să o îmbrățișeze.

        Camelia își îndepărtă sora cu blândețe și se uită în ochii ei căutând semnele furtunii.

        —Miki, ce s-a întâmplat?

        —Uite!

         Fetița îi întinse un plic desfăcut pe care scria numele ei. Cam ar fi certat-o în mod normal, deoarece citise o scrisoare care îi era adresată ei, nu surorii sale mai mici, însă nu îndrăzni să-i tulbure fericirea. Fata mai mare începu să citească emoțiile curgându-i pe chip, trecând de la neîncredere la uimire, iar mai apoi la lacrimi de bucurie.

Doamnă sau Domnișoară Camelia,

        Greșiți când spuneți că nu am observat tristețea din jurul meu. Vă mărturisesc că mă doare să văd atâția oameni afectați de decizia greșită a unor oameni care printr-un noroc dețin puterea. Aveți dreptate, însă atunci când spuneți că nu am putut trece de forma comercială a Crăciunului, și nu am încercat să privim substratul acesteia. Suntem oameni și suntem supuși greșelii, însă unele greșeli au consecințe grave asemeni acesteia pe care am făcut-o eu la îndemnul dumneavoastră.

       Nu-mi caut scuze, vă rog să nu credeți acest lucru. Mi-ar fi rușine la vârsta mea să încerc să arunc conecințele greșelilor mele în cârca altora. Singura dumneavoastră vină este aceea de a mă face să cred că există oameni care ne împărtășesc părerea. Vina mea este că nu i-am luat în calcul și pe ceilalți.

        Sper însă că voi reuși să compensez măcar o parte din răul făcut, iar dumneavoastră vă cer să vă împăcați cu sora dumneavoastră. Are dreptate să fie supărată așa că vă rog ascultați-o și transformați acest Crăciun într-unul dintre cele mai bune de până acum. Cine știe, poate veți redescoperi și dumneavoastră magia lui.

                                                                                                                                                                                          Cu speranță,

                                                     Moș P.

       Camelia nu-și putea crede ochilor. Citi și reciti hârtia până când Miki fu nevoită să i-o smulgă din mâini pentru a o face să fie atentă la ea.

       —Este adevărat?

      Fetița dădu afirmativ din cap, însă când văzu nevoia de lămuriri a surorii ei hotărî să-i dea mai multe explicații.

      —Moșul a vizitat toate casele în această noapte și pe lângă cadouri a adus înapoi brazii și decorațiunile. Le-a lăsat pe toate în fața ușilor, iar apoi a dispărut. Președintele a spus că dacă un om atât de bătrân a putut să treacă de ochii vigilenți ai soldaților săi într-o singură seară și a adus într-o noapte mai multă bucurie decât văzuse el într-o săptămână, înseamnă că este un om extraordinar și un simbol al Crăciunului de pretutindeni. Astfel, președintele a hotărât să mai dea o șansă Crăciunului, iar acum este din nou legal. Nu e minunat?

       Cam încerca să-și oprească lacrimile de bucurie și cu greu reuși. I se părea imposibil, însă atât zâmbetul cât și bucuria surorii sale venite după o săptămână de tristețe era o dovadă mai puternică decât orice scrisoare. Camelia își îmbrățișă sora și o ținu strâns la pieptul său, râzând și plângând în același timp.

        —Cam uite, ninge!

       Fata își întoarse capul și privi în direcția indicată de sora ei. Într-adevăr afară începu să ningă. Cam nu-și putu crede ochilor. Uitase numărul anilor de când nu mai avuseră zăpadă de Crăciun.

       —E un miracol, spuse Cam.

      —Un miracol de Crăciun, Cami, acum hai să deschizi cadourile.

      Cam ridică dintr-o sprânceană și privi acuzator spre plicul deschis.

      —Iartă-mă eram supărată.

       —Știu Miki, iartă-mă, am fost egoistă.

        —Te-am iertat deja, doar ești sora mea și te iubesc, apoi își aruncă din nou mâinile în jurul ei prinzând-o într-o îmbrățișare de urs.

       Camelia își puse mâinile în jurul ei și o strânse la rându-i.

       —Și eu te iubesc, Miki.