Te iubesc...

Au răsunat ultimele cuvinte, înainte ca întunericul să-mi acopere cu greutatea lui dominantă pleoapele. Picăturile de apă s-au prelins în nuanțele roșii ale sângelui, până ce urmele petelor nu au dispărut definitiv. Singura ce am reușit să deslușesc printre vălul de ceață densă așternut peste ochi, a fost figura ștearsă a Anei, un cuțit i-a fost înfipt cu cruzime în burtă și ea a căzut jos. Nu aveam puterea să răcnesc de durere, să mă rup de la pământ pentru a o strânge în brațele mele, să mi se umple golul privirii cu lacrimile disperării, eram capabil doar să șoptesc ca o destăinure finală, ca un sfârșit:

       —Și eu te iubesc...
********

—Dă-mi mâna, am îndemnat-o eu, așezându-mi palma deschisă în dreptul brațelor sale.

—Ce vrei să faci? a urmat o întrebare pe un ton suspect.

—Ai încredere în mine.

        Clipe de ezitare îi limitau răspunsul, dar răbdarea mea nu a dorit să-și demonstreze capacitățile, deaceea i-am scos ușor mâna din buzunar și am strâns-o într-a mea, alergând într-o direcție necunoscută.      

          Ne îndepărtasem foarte mult de restaurantul preconizat pentru întâlnire, astfel primind sute de întrebări din partea Anei despre ieșirea mea ciudată. Într-un sfârșit ne-am oprit în fața unei clădiri masive, zugrăvită în griul practic incolor, redând o atmosferă moartă, tristă, plină de singurătate și lacrimi. Spitalul ,,Heart", spitalul care a lăsat amintiri dureroase ce strigă până și astăzi cu ecoul lor în surd în notele disperării, acel spital care a reușit să îmbine un nou sfârșit și un ultim început. Era el, spitalul pe acoperișul căruia eram atât de aproape să-mi pierd sora.

—De ce ne aflăm aici? a întrebat Ana cu note vizibile de îngrijorare.

—Urmează-mă, am retezat răspunsul printr-un singur cuvânt.

         Era o zi de duminică în care spitalul nu funcționa, astfel aveam posibilitatea să ne plimbăm în voie. Fiecare pas îmi tulbura mințile cu imagini groaznice, care mă afectau puternic emoțional. Am urcat tremurând acele trepte pe care i-am pierdut urma surorii mele și a fost atât de greu să o regăsesc. Avea atâtea de concretizat și totuși tăcea, poate că doar tăcerea era singura modalitate cu care Ana putea să mă susțină.
           Am deschis nesigur ușa la intrarea pe acoperiș și o zguduitură puternică m-a făcut să încremenesc. În convulsii puternice revedeam scena teribilă în care piciorul ei a alunecat de pe balustradă, auzeam strigătele mele revoltătoare către bolțile cerului, simțeam același nod strâns ce mi-a prins inima în captivitate, vedeam mormântul pe care l-am ilustrat singur în minte cu cele mai întunecate culori, cu cele mai nestăpânite lacrimi. Ana m-a scuturat speriată de umeri și eu brusc mi-am revenit.

—Ești bine? s-a multiplicat glasul ei, aflându-mă încă în stăpânirea gândurilor rele.

           Nu eram capabil să vorbesc, deaceea am schițat abia-abia un zâmbet, indiferent de durerea profundă ce se emancipa în coardele sufletului, eu am reușit să-i zâmbesc, un zâmbet fals, dar care totuși desemna dorința mea nemaipomenită de a schimba ceva. M-am apropiat cu pași lenți de perilă și am ridicat ochii către cer, scăpând o lacrimă în golul infinit al pământului de jos.

—Astăzi, s-a auzit vocea mea stinsă în liniștea apăsătoare a nopții, eu voi înceta să fiu actorul unei drame și voi deveni regizorul propriei vieți într-un film de comedie, sau poate a unei melodrame cu un final fericit. În această seară feerică se va șterge prezența trecutului, se vor risipi amintiri, se vor rupe spinii unui trandafir prea frumos pentru a putea suporta înțepături atât de sângeroase și se va deschide o nouă filă într-o istorie însoțită doar de zâmbet.

Am scos din buzunar colierul surorii mele pe care l-am găsit pe scările ce duc către acoperiș și l-am aruncat cu un avânt puternic peste balustradă.

—Ce faci?! a strigat Ana, aflându-se în culmea stupefacției de șirul meu de acțiuni lipsite de explicație logică.

—Am aruncat orice urmă de durere, a răsunat vocea mea ca o lămurire definitorie, ca o ultimă suflare, ca o liniștire profundă a unui uragan, a cărui orori, astăzi au fost uitate pentru totdeauna. Kristal este vie, am continuat eu, ea a învins lupta crâncenă dusă cu moartea și o minune cerească mi-a întors-o înapoi. Am ales acest loc pentru a ne întregi sufletele într-o întâlnire de vis, pentru că chiar dacă încă mai scârție coardele ruginite ele viorii, pianul cântă melodia salvării, sora mea a supraviețuit ca printr-un miracol, acest spațiu mi-a dăruit încă o șansă la viață. Deaceea, eu îmi doresc să pictez aceste împrejurimi în alte culori, în nuanțele roșiatice ale dragostei, în petele galbene ale bucurii. Tu ești cea care îmi vei deschide noi orizonturi și îmi vei oferi zâmbetul, pe care l-am neglijat atâția ani. Am fost atât de orb, dacă nu am reușit să observ cât de aproape se află fericirea mea, tu ești sensul vieții mele, tu, sora mea, tata, voi reprezentați un infinit întreg pentru mine. Îmi dai mâna să pășim spre eternitate, spre un univers creat din propriile amintiri, spre o lume care ne aparține, doar tu și eu, doar noi?

            Ana a muțit sub efectul enorm produs de aceste cuvinte care i-au pătruns până în adâncul cel mai întunecat al sufletului. Nu aveam nevoie să-mi vorbească, căci privirea ei deja îmi destăinuia atât de multe, deaceea m-am îndreptat cu pași siguri către o plapumă ce acoperea ceva. Ana m-a urmat cu o curiozitate vădită. Cu mișcări extravagante și o expresie a feței plină de mândrie, am tras plapuma și în fața ochilor noștri s-a așternut o pătură pe care erau frumos aranjate toate obiectele necesare pentru a crea o atmosferă romantică de vis. Lumânările, bucatele rafinate  și sticla de vin roșu întregeau atmosfera plăcută și liniștită a unei nopți de toamnă. M-am așezat cu grijă lângă toate aceste aranjamente și am reprodus un gest prin care am îndemnat-o pe Ana să mi se alăture.

—Ce zici Ana, te-a impresionat această mică surpriză?

—Este cea mai frumoasă noapte din viața mea, a afirmat cu convingere Ana, emoționată până la măduva spinării.

—Cât de naivă ești, cum ai putut să crezi că asta este tot de ce sunt în stare? Privește către cer, dar te rog fără lacrimi prea abundente, am râs eu, aflându-mă în anticipare.

         Ne-am ridicat în picioare ca să surprindem mai îndeaproape momentul. Câteva secunde scurte de așteptare și din nicăieri din străfundul bolții albastre au apărut sute de lampioane ce au inundat cerul cu lumina lor orbitoare. Ele au creat o imagine artistică zugrăvită doar în cele mai frumoase basme de iubire, ele au distrus orice urmă de închipuire a minunii și au lăsat o imortalizare eternă a unui peisaj practic ireal. Ana nu a fost în stare să-și stăpânească emoțiile și a izbucnit în plâns. Zâmbetul meu îi însoțea lacrimile cele mai de preț, lacrimile fericirii, a admirației, a unei vraji ce i-a acoperit întreagă ființă.

—Da vreau! a strigat ea cu un glas îmbinat de notele puternice ale euforiei. Sunt de acord să începem împreună o nouă viață. Nimeni nu are voie să ne interzică să iubim, nimeni nu poate să-și asume dreptul să-și expună părerile dezaprobatoare în adresa noastră, nimeni nu poate să ne judece pentru un sentiment nobil și sfânt. Voi neglija influența otrăvitoare din jur și îmi voi construi viitorul dorit alături de tine. De azi  voi asculta doar ceea ce îmi dictează inima și îmi voi urma ritmul batăilor mele. Să mergem, să alergăm, să zburăm spre împlinirea idealurilor noastre. De astăzi în veci împreună, Ana Richard și Mark Henderson.

          După ce sensul acestor cuvinte s-a pecetluit pronunțat în minte, Ana s-a apropiat cu pași nesiguri și și-a atins buzele ușor de ale mele. Am schițat un surâs mic în colțul gurii, încântat de inocența și timiditatea extrem de drăguță a ei. Nu am stat mult să aștept, ci am prins-o de talie, am tras-o către mine și astfel amândoi am fost capturați de magia unui sărut rupt dintr-un basm.
    
         Printre luminile aprinse ale cerului se aflau două suflete, doi tineri, doi copii, care încă nu au reușit să pătrundă esența vieții, care nu au deznodat tainele iubirii, dar care totuși s-au regăsit prin bătaia indentică a inimilor. Am decis să las în urmă toate frământările ce îmi mâncau trupul dinăuntru, toate grijile, orice pată a trecutului să fie ștearsă și desemnată ca ceva neexistent, nu avea sens să trăiesc astfel, aveam nevoie de razele luminei, de realizarea unui vis, de acest sentiment de nedescris cu numele dragostea, aveam nevoie de Ana. Și poate că într-adevăr nu meritam acest lucru, dar am obosit să mă acuz, doar pentru câteva clipe, îmi doream, pur și simplu, să uit de consistența identității mele. A dispărut frica, s-a evaporat dincolo de limitele orizontului și au rămas doar trăirile, emoțiile a unor doi îndrăgostiți. Am desprins-o ușor din brațele mele și câteva minute am stat să ne admirăm în tăcere și să culegem impresiile din oglindirea luminii lampioanelor în pupilele ochilor. Nu am reușit să observ cum Ana s-a strecurat pe lângă mine și a început să alerge pe acoperiș, strigând, însoțindu-și cuvintele cu hohote de râs:

—Prinde-mă dacă poți!

         Am alergat grăbit pe urmele ei și în doar câteva secunde am strâns-o la pieptul meu, ascultându-i respirația tăiată. Am trecut ușor cu degetele printre șuvițele aurii ale părului și am mângâiat-o cu mișcări tandre pe cap. Nu ziceam nimic, tăcerea era cea care ne descria sentimentele, stelele erau cele care ne defineau gândurile lăuntrice, luna era cea ce ne acompania dragostea sinceră din adâncuri. M-am îndepărtat puțin de Ana, i-am studiat preț de câteva secunde chipul atât de scump, a unei persoane atât de aproape ființei mele rătăcite în deziluzii, în convingeri greșite și am pronunțat doar două cuvinte, și totuși atât de semnificative, pentru întâia oară, pentru prima mea iubire, pentru primul suflet pereche, la prima întâlnire:

        —Te iubesc... a răsunat în liniștea ce a copleșit împrejurimile.

Ana a rămas fără grai, însă a găsit ultima părticică a curajului pentru a-mi răspunde cu vocea frântă, tremurând și cu toate acestea cu o sinceritate deplină, ca o dezvăluire plină de adevăr:

        —Și eu te iubesc...