Am coborât încet scările și m-am așezat pe ultima treaptă, la fel ca în ziua morții surorii mele nu aveam tăria să ies afară. Alarma sirenelor distrugea liniștea și golul din jur.
             Am auzit un scârțâit de ușă și privirea mea pierdută a dat de Ana. Am zâmbit trist, căci toate evenimentele își urmau supuse cursul, trecutul reînvia și producea aceeași durere distrugătoare. Ea cu pași mărunți și nesiguri s-a apropiat de mine și m-a strâns cu căldură la pieptul ei. Din nou emoțiile nu au făcut față presiunii și vulcanul stins al inimii mele a izbucnit în lava fierbinte a lacrimilor.

—Totul va fi bine, Mark, eliberează-te, căci îți va fi mai ușor.

—Ana, de ce? am întrebat eu printre suspine cu vocea frântă. De ce ea a făcut asta? Nu am fost fratele potrivit? Sau poate nu i-am oferit dragostea care se cuvenea? De ce toți mă părăsesc? Sunt atât de îngrozitor? Sunt o bestie cu chip de om, nu-i așa?

—Nu, Mark, nu, ea a procedat astfel, pentru că te iubește, înțelegi? Pentru că cum ar fi să trăiești cu sora veșnic tânără, cât de greu i-ar fi ei să te vadă pe tine vestejindu-te cu anii și să imortalizeze moartea ta. Ea va rămânea mereu așa, iar oamenii o vor părăsi, o vor lăsa singură cu timpul, o vor abondona toți. Și cum rămâne cu sora ta, acest robot nu va putea să fie o înlocuire permanentă a celei care acum se odihnește în pământ. Ea a acceptat realitatea și de aceea a luat această decizie. Nu o acuza, Mark, căci a fost alegerea ei. Păstrează în amintiri imaginea ei vie și revizuiește doar momentele plăcute, fericite. Doar astfel vei putea scoate pumnalul deznădejdei înfipt adânc în interiorul tău.

       Aceste cuvinte au sunat ca o alinare, ele au liniștit puțin uraganul sentimentelor. M-am cuibărit și mai mult în îmbrățișările ei, la fel ca un copil mic la sânul mamei. Deodată m-am îndepărtat brusc de ea și am zis pe o notă extrem de îngrijorată:

—Andy, unde este el?

—Afară, plânge lângă trupul ei, mi-a răspuns Ana cu vocea practic stinsă.

            Auzind acestea îndată am rupt-o din loc și m-am îndreptat către ieșire. L-am surprins, implorând pe agenții de securitate să nu o ducă pe iubita lui, să nu îi încarce corpul acum inform și distrus în mașină, să i-o lase lui, pentru că nu putea să-i dea drumul atât de ușor. În pumn strângea cu putere fotografia lor comună, o singură urmă a unei stele căzute la orizont... M-am apropiat de el și plângând am șoptit:

—Andy, permite-i să plece, nu o mai poți întoarce, nu mai există nici o șansă. Inima ei a încetat să mai bată. Andy, te rog.

       El a luat mâna de pe catarga în care specialiștii duceau aceste ruine de metal și a plecat înfrânt ochii în jos. L-am îmbrățișat și l-am bătut ușor pe spate, tot repetând:

—Ne este greu, ne este foarte greu, dar noi vom putea trece peste asta, căci Kristal va rămâne vie la infinit în inimile noastre.
********
            Iarna se întețește, crivățul puternic domină întreg văzduhul, iar eu rătăcesc în pustietate, în gânduri lipsite de sens, trăiesc viața doar în nuanțe de gri. Spaima de a mă pierde pe mine este insuportabilă și, totuși, nu pot să înăbuș regretul care mă stăpânește.

            A fost nevoie de mai multe zile să prind curajul de a vedea acel cadou special lăsat de ea. Și iată că într-o dimineață îmi iau toată forța în mâini și mă apropii încet de pat. Scot lădița dedesuptul lui și o deschid cu mâinile tremurând. Ochii alunecă mirați peste obiectul despachetat, iar lacrimile izbucnesc din nicăieri. În fața mea se reflectă imaginea familiei noastre, acea fotografie făcută cu doar câteva zile înainte de moartea ei. În acea seară de jocuri, în acea noapte memorabilă în care toți membrii ne-am unit, acest cadou reprezintă o amintire, o parte din noi... O strâng cu putere la pieptul meu și încep să strig disperat. Apoi mă ridic brusc și mă pornesc după chemarea inimii mele într-o direcție necunoscută. Ies din cameră abătut și cobor scările, împiedicându-mă.

—Unde te duci, Mark? răsună întrebarea din partea tatălui.

—La ea, răspund eu scurt, cu vocea înăbușită.

            Străbat mulți kilometri, fără nici măcar o pauză în căutarea acelui loc. Când în sfârșit ajung, cad epuizat în genunchi și sprijin forografia noastră de un morman de zăpadă. Era acea câmpie unde mi-a zâmbit pentru ultima oară, unde am dansat ultimul vals acompaniați de stele și conduși de lumina lunii.

         Acum stau și privesc absent către fotografia sa, încercând din nou să înțeleg dacă totul este aievea. O lacrimă se prelinge pe obraz şi cade  lângă ea. Abia reușind să mă ridic îi ating fața cu degetele, tremurând. Buzele învinețite de crivățul puternic al iernii îi sărută uşor fruntea. Mă îndepărtez încet de ea şi simt cum un val puternic de fiori îmi străpunge sufletul. Ochii ei încă mă mai privesc cu aceeași lumină nestinsă şi deosebită, ceva care nu aparține acestei lumi, o sclipire care te distruge din ce în ce mai mult.

         În fotografia asta ea va zâmbi mereu, va fi întotdeauna plină de viață, îmi zic în gând.

        Nereuşind să-i înfrâng privirea, mă culc încet lângă ea şi închid ochii. Lacrimile îmi inundă fața, iar zăpada rece îmi pătrunde până la piele, dar nu simt nimic la suprafață, ci doar în suflet, el a înghețat demult şi numai are şanse să se topească. Abia reușind să vorbesc, printre suspine, cu glasul înăbuşit de durere zic...

—Mâine ne vom distra foarte bine, nu-i aşa? Tu ai promis c-o să-mi faci un cadou special de ziua mea. Aştept cu nerăbdare. Tu doar ai promis, iar eu am încredere în tine...am...tu doar ai promis...
*******
        Acest moment explică sensul acestor cuvinte:

         Realitatea mi-a distrus viața atunci când mi-am creat iluzii perfecte ale unui basm. Şi iată-mă acum răvăşit, pierdut, lipsit de orice sens al vieții. Culorile vii de altă dată s-au stins, cerul s-a prăbușit deasupra mea, iar ploaia mi-a inundat sufletul. Fiecare picătură pe piele a devenit ca un cuțit în inimă. E atât de rece, e atât de dureros... Nu mai diferiențez trecutul de prezent, adevărul de minciună, realitatea de lumea virtuală. Acum nici nu mai simt nimic. Am pierdut tot, fiindcă am fost un prost influențat de vise fantastice, pentru că am greşit, greşeli ireparabile purtate de regretul conștiinței mele şi devotamentul meu prea puternic față de oameni.
********
          Doamne, de-aș fi avut cea mai vagă idee la ce va duce acest moment de neputință, fiindcă din nou am devenit lipsit de orice semn al rațiunii. De-aș fi ştiut câtă însemnătate au aceste cuvinte, aş fi fost capabil să opresc tot ce a urmat şi nu aş fi ajuns aici unde sunt acum, între prăpastie şi cădere. Dar mintea mea nu a înțeles şi poate că așa trebuia să fie, poate că era nevoie să se comită această greșeală pentru a-mi putea continua soarta prescrisă, atât de dură şi tristă.
********
          Dacă aş fi fost atent atunci la detalii, dacă nu aş fi trecut cu vederea multe lucruri, s-ar fi construit în așa mod viitorul, ar fi existat prezentul? Căci mai bine aş fi fost încătușat în situația fără ieșire, în care eu trebuia să mă las pradă morții, decât să îndur tot ce a urmat mai departe. Mereu o să mă acuz pentru greșeli, pentru vălul cu care îmi acopeream ochii, fără a intra în esența faptelor mai adânc, timpul nu-l poți întoarce şi nu o să pot opri faptul că eu am fost cel ce a permis ca să se dezlege astfel destinul.
*******
         Simțeam același sentiment ciudat al neștiinței, al tainelor prea evidente ascunse de mine. Poate doar îmi umpleam capul cu prea multe gânduri inutile, încercam să găsesc logica acolo unde ea nu-i, am decis să las totul să plutească în direcția apei și asta a fost cea mai greșită hotărâre.

******
         Eu voi prețui fiecare clipă, voi omite unele nereguli pentru binele tuturor și iată de ce posibilitatea de a schimba ceva a fost distrusă odată pentru totdeauna, a devenit prea târziu de a opri vârtejul îndoit al evenimentelor.
*******
      —Mulțumesc, pentru că simt.

            Cuvintele ei s-au evaporat în nestiință, au trecut pe lângă mine fără un sens aparte, fiindcă gândurile mele o percepeau doar pe Ana, rătăceam între amintiri și trăiri proprii, însă trebuia să aud, eram obligat să înțeleg, pentru ca mai apoi să nu mă pomenesc cu imposibilitatea, să nu mă aflu într-un impas lispit de soluții, dar nu am făcut-o și acum nu am dreptul să regret...
*******
           Din nou cuvinte exprimate cu dublu sens, din nou convorbiri însoțite de taine, din nou această senzație de neștire care mă rupea în bucăți, care mă făcea să-mi pierd credința în cei apropiați, un sentiment ciudat că eram dus de nas ca un ultim idiot și totuși... Totuși, eu am închis ochii din nou... din nou și din nou... mințindu-mă mișelic că fericirea ei de atunci era de ajuns, ceea că și-a recăpătat trăirile, era unica ce avea valoare și, totuși, mă greșeam amarnic. De aș fi știut atunci....
*******
—Nu plânge, Mark, chiar dacă vei simți că nu mai poți suporta, nu plânge, totul se va trece...

           Aveam senzația că am mai auzit cuvintele acestea, dar nu le-am dat o importanță deosebită, ca de fiecare dată scăpam din vedere cele mai valoroase lucruri și astfel pierdeam mereu...

*********

Această poezie este un dialog imaginar dus cu Kristal:

Mark: Departe, la orizont,

   Ce e dincolo de el?
Kristal: E al inimilor front
   Ce scot arme din oțel.

Mark: Nu vreau, nu pot
   Să duc această luptă,
   Chiar dacă știu să-not,
   Marginea e prea abruptă.

Kristal: Te impune cineva?
    De ce nu renunți?
Mark: N-am drept la altceva,
    Trebuie să trec munți.

Kristal: Ești fericit acum?
Mark: Da, la eternitate.
Kristal: E greșit al tău drum,
   Răspunsul ți-i o falsitate.

Mark: Cum să zâmbesc,
   Dacă am pierdut?
Kristal: Dar cum trăiești,
   Dacă cerul a căzut?
  
    Îți continui viața,
    Indiferent de orice,
    Se va sparge gheața
    Din întrebări retorice.

    E singura ce avem
    Și trebuie să prețuim,
    Noi oameni suntem,
    Pentru asta viețuim.

Mark: Atât de bine cunosc,
   Dar sufletu n-ascultă
   Și nu pot să recunosc
   Această, tânără adultă.

Kristal: Nu plânge, nu certa,
   Nu urî, nu învinui,
   Chiar de nu poți suporta,
   Marea se va liniști.

Mark: Totul va fi bine, da?
Kristal: Sigur, totul se va trece...
Mark: E atât de rece zăpada!
Kristal: Durerea o să plece...

Mark: Departe, la orizont?
Kristal: Da, la infinit de stele.
Mark: E al inimilor front?
Kristal: E al viselor pastele.

   Noapte bună,
   Dormi în pace,
   Sub clar de lună,
   Codrul verde tace...