În limita timpului s-au mai scurs câteva luni, s-a mai topit un val de amintiri și au mai dispărut clipe lipsite de sens ale vieții mele. În sfârșit a venit acea zi, în care a apărut soarele la orizont după o perioadă lungă cufundată în bezna nopții. Era ziua eliberării mele din spital, am reușit să mă reabilitez și să-mi revin, totuși, cicatricile au rămas încă pictate pe sufletul meu și nu aș reuși să le șterg până la sfârșitul vieții.

            Doctorii toți încântați mă felicitau cu o astfel de însănătoșire grabnică, eu le zâmbeam drept răspuns. Pășeam emoționat către ieșire, pentru că nu am simțit atât de mult timp razele soarelui pe pielea mea, nu am văzut lumina arzătoare și culorile aprinse a unei lumi dincolo de gratiile de fier.
         
          Odată ajuns în curte am închis ochii orbit de luminozitatea puternică din jur, totuși am fost privat de ea în întunericul fără sfârșit a închisorii mele. I-am zărit pe tata și pe robot apropiindu-se de mine, probabil că au venit să mă întâlnească. În orice caz nu aveam nevoie de vizita acestei impostoare, așa că nici nu mi-am dat silința să o salut.

—Bună, tată, sunt bucuros că ești aici.

El m-a îmbrățișat aproape izbucnind în lacrimi și a zis:

— Îți mulțumesc că ești bine.

Apoi s-a desprins din brațele mele și m-a privit cu milă, continuând să vorbească cu vocea stinsă:

-Ce ai mai făcut Mark? Ți-a fost greu aici, da? Ai suferit atât de mult, închis, lipsit de libertate și lumina zilei. Cel puțin te-au hrănit? Ai slăbit atât de mult.

Îl priveam pe tata cu dragoste, nu puteam să-l învinuiesc cu nimic, el a vrut să mă ajute, și atunci, și acum. Drept răspuns doar am dat afirmitiv din cap.

         Ne-am așezat apoi în mașină și am plecat departe de acest loc îngrozitor, care aș dori să piară în uitare și să nu mai văd niciodată culoare sumbră, lipsită de viață a spitalului.

          Am ajuns acasă și am privit cu tristețe în jur. Am purtat un dor adânc față de locurile acestea atât de cunoscute și atât de aproape sufletului meu. Aici s-au petrecut multe, poate că ea duce în urma sa amintiri dureroase, dar este casa mea, este inima mea, în care mă voi întoarce mereu.
         Tata mi-a arătat să iau loc, dar am făcut un semn cu mâna drept dezacord.

—Vreau să mă plimbu puțin, să revăd peisajul de odinioară pe care l-am uitat cât timp am lipsit, am zis eu cu vocea practic epuizată.

—Sigur, fă cum dorești, mi-a răspuns repede tata.

          Am ieșit afară și am început să străbat împrejurimile fără o destinație preconizată, mergeam acolo unde mă purtau pașii și adierea ușoară a vântului. Am ajuns în dreptul unei femei ce vindea bijuterii și brusc m-am oprit, parcă influențat de o vrajă invizibilă. Am început să studiez un colier ce se afla pe masă, simțeam un deja-vu puternic și nu înțelegeam care era cauza. Apoi am ridicat ochii către vânzătoare și același sentiment mi-a acoperit sufletul.

—Nu ne-am întâlnit mai devreme? am întrebat eu pe un ton suspicios.

—Posibil, a răspuns ea cu vocea plină de mister și taină.

Am rămas stupefiat, ce însemna oare acest posibil și de ce acest colier mă mâna către el cu o putere necunoscută? Bătrâna mi-a dăruit un zâmbet însoțit de două sensuri. Atunci am recunoscut acest chip plin de ironie și blândețe în același timp, am căutat adânc în colțul sumbru al minții mele care puțin câte puțin ștergea trecutul ca pe ceva necunoscut.
          Era ea, acea bărână pe care o consideram escrocă și cea care mi-a șoptit plin de înțeles că această fată îmi va aduce lumina și eu nu am voie să-i dau drumul, pentru că o voi pierde pentru totdeauna. Ea vorbea de Ana și iată că doar acum am reușit să-mi dau seama că cuvintele ei purtau un sens adânc, ea nu a încercat să mă amăgească, ea a știut viitorul și eu într-adevăr am respins-o pe iubita mea. Acum nu o voi mai putea avea alături de mine niciodată, dar poate că era spre bine, căci asta-mi este soarta, destinul care această domnă l-a prezis.

—Ia acest colier și dăruiește-l adevăratei deținătoare, a zis ea cu aceeași voce dulce și compătimitoare, parcă răzbindu-mi gândurile, înțelegând că am recunoscut-o.

        Aceeași bijuterie care o purta prezicătoarea la gât un an și jumătate în urmă acum lucea în razele aprinse ale soarelui în fața mea. Am atins colierul cu un fel de teamă și am întors privirea îngrijorat, parcă simțindu-i prezența. Aveam dreptate la câțiva pași de mine se afla Ana și mă studia surprinsă de această întâlnire neașteptată:

—Mark? a zis ea practic fără a emite vreun sunet, a vorbit ca pentru sine.

—Ana? am repetat eu cu aceeași intonație.

Ea fără să se mai gândească a alergat către mine fericită și mi-a sărit în brațe, lăcrimind de bucurie:

—De ce nu mi-ai spus că ai ieșit din spital? Cum te simți? Ți-ai revenit? Doamne, cât mă bucur!

Am respins-o rece și am răspuns practic lispit de sentimente:

—Sunt bine.

—Ce s-a întâmplat? De ce nu vrei să dai ochii cu mine? a întrebat ea îngrijorată.

—Crezi că pot să te privesc după ce eram pe cale să te omor?! am strigat eu înfuriat, simțeam cum îmi fierbea sângele și mă sufocam de durere.

—Mark, tu nu ești vinovat, am mai spus asta, termină să te comporți așa. Vreau să fim din nou împreună.

—Pleacă, Ana, nu mai pot să port acest sentiment de regret. Eu sunt un nebun, eu nu sunt capabil să iubesc! Iubirea și eu sunt ca două drepte paralele ce nu au șansa să se intersecteze.

—Dar tu ai reușit să te oprești și sunt în regulă.

—Am reușit?! am urlat eu în liniștea cartierului. Am continuat să te sugrum până când nu a sunat alarma, până când nu m-au îndepărtat doctorii de la tine, eu nu am fost în stare să mă opresc! Mi-am schițat în minte doar acest moment din timpul întemnițării mele și acum când te văd am senzația că traiesc acele clipe din nou.

—Nu, Mark, nu, nu mai pot să te ascult. Eu cred că atunci când iubești nu poți să rănești...

Aceste cuvinte din nou au trecut ca un cuțit în inimă, iar cerul ca răspuns la afecțiunea mea a început să plângă cu picături de ploaie. De ce repeta mereu aceeași frază, dorea cu tot dinadinsul să mă distrugă? Am ridicat ochii către cer și am zis îndurerat:

—Hai să ne despărțim, Ana, astăzi, o dată pentru totdeauna.

Ea nu a răspuns nimic, am auzit doar cum pașii ei mărunți se pierdeau, până când nu au dispărut definitiv. Nu am avut curajul nici să-i conduc urma, am căzut zdrobit în genunchi și gemetele mele disperate au acoperit văzduhul. Femeia s-a apropiat de mine și a zis cu vocea dulce:

—Peste 5 ani, așteaptă și vei vedea. Odată cu prima ninsoare, nu plânge, Mark, chiar dacă vei simți că nu mai poți suporta, nu plânge, totul se va trece, nu învinui pe nimeni, nu urî pe nimeni, nu te acuza, viața are sens și mai departe, ea a făcut alegerea corectă, realitatea uneori este mai dură decât pare, acesta este destinul tău acum, dar se va scurge timpul și tu vei zâmbi din nou.

Ea m-a mângâiat ușor pe cap și mi-a pus atent colierul în mână. L-am strâns cu putere și am ridicat ochii către bătrâna doamnă, însă nu i-am mai dat de urmă, ea s-a spulberat la fel ca și ploaia de odinioară.

         Am rămas confuz, această întâlnire mi-a lăsat atâtea întrebări fără răspuns, atâtea gânduri învăluite în taina necunoscutului. Cine era această prezicătoare care îmi știa numele și îmi cunoștea viitorul? Ce înseamnă 5 ani? Și ce mă va face să mă autodistrug din nou, ce eveniment îmi va zgudui viața? Cine a făcut alegerea corectă? Ana?
            Priveam cu nedumerire bijuteria și încercam să pătrund în esența ei. Dar nu am reușit, puteam doar să aștept și să-mi accept destinul oricare nu ar fi el. Cu toate acestea, astăzi s-a rupt definitiv o parte din mine, un univers întreg s-a prăbușit cu greutate... Ea era diamantul existenței mele și acum el a încetat să mai strălucească...
Te iubesc, Ana...