Mark

          Am deschis ochii și am surprins-o pe Ana tot lângă patul meu. Se pare că şi ea a adormit. Am studiat-o puțin și am încercat să înțeleg de ce proceda astfel? Oare nu îi era frică de un om bolnav psihic? De ce m-a ajutat? E stranie ea sau poate eu am uitat că pe pământ încă mai există persoane care au curajul de a întinde mâna unui om ce are nevoie doar de sprijin, căldură și iubire pentru a se întoarce pe drumul inițial.

            În momentul când pentru a zecea oară treceam ființa Anei cu privirea şi tot nu am găsit răspuns întrebărilor ce mă frământau, uşa de la intrare s-a trântit cu putere de perete şi de acolo val-vârtej a apărut Kristal. Ea a alergat repede în direcţia mea şi am avut senzaţia că vrea să mă lovească, deaceea reflexiv mi-am acoperit faţa cu palmele. Însă a urmat ceva la ce nu m-am aşteptat. Kristal m-a strâns în braţele ei şi a început să plângă. Câteva clipe am stat nedumerit țintuit locului, însă revenindu-mi în fire am respins-o cu o putere de care nici eu nu ştiam că sunt în stare. Ea s-a clătinat puțin, iar apoi fără ca să mai reziste presiunii a căzut jos. Din cauza zgomotului Ana s-a trezit şi speriată a alergat în direcţia surorii mele, pentru a o ajuta. Eu am rămas să privesc confuz cum Kristal s-a ridicat şi a părăsit salonul, înădușindu-se de emoții. Când am înţeles ce greşeală am comis, m-am grăbit să o prind din urmă. Ana a rămas să stea neclintită pe jos, fără să poată să facă vreo mişcare sau să scoată vreun cuvânt. Posibil că tot ce s-a întâmplat până acum i-a terorizat psihica. Însă atunci, nu mai priveam înapoi, ceea ce avea valoare era doar să ajung la timp.

            Chiar dacă Kristal m-a trădat şi m-a jignit eu totuşi nu puteam să o pierd, căci în adâncul sufletului, printre amintirile dureroase, o iubeam. O iubeam foarte tare, căci ea era sora mea, plină de defecte şi greşeli, dar până la urmă atât de aproape sufletului şi atât de dragă. Nu ştiu de ce, dar în acele secunde mi se părea că ea dorește să moară. Nu pot să-mi dau seama de unde a apărut acest gând şi de ce credeam în el orbeşte, dar orice ar fi am alergat ca un nebun să o salvez. Nu pot explica cum am ajuns la o astfel de concluzie, dar eu simţeam din adâncuri că aveam dreptate. Inima îmi trimitea aceste mesaje şi eu îmi urmam instinctul. Poate că uneori în pofida gândirii raţionale ne aruncăm spre intuiţii prosteşti, ghidate de suflet nu și de minte, dar care până la urmă se dovedesc a fi adevărate.

             În clipa când eram aproape de ea la doar câțiva metri depărtare, cineva m-a împins întâmplător şi eu am căzut la pământ. Era o soră medicală. Am privit-o îngrozit, în timp ce ea zicea ceva, dar nu o mai auzeam. Deja era greu să mai înţeleg ceva, totul s-a transformat în haos şi frica că nu voi reuși, m-a făcut să-mi pierd minţile. M-am ridicat cu greu zdrobit de neputință şi din nou am început să alerg, doborând oameni în cale, distrugând tot ce era un obstacol pentru mine doar pentru a învinge limitele timpului și a-mi înșela instinctul. I-am văzut figura abia accentuată în depărtare care urca scările către acoperișul spitalului. Am avut intenția să scurtez drumul cu ascensorul, dar în acel moment nu funcționa. Atunci, pierzând ultima speranță, am început să trec cu pași mari câte 3 scări odată. Simțeam cât de slăbit eram şi că în orice moment puteam să cedez, dar nu m-am oprit nici o secundă. Chiar dacă gâfâiam, sufocându-mă în lipsa aerului, cu pumnii încleștați de durere, eu totuși am ajuns la destinație. Kristal încă nu sărise de pe acoperiș, frica i-a înghițit curajul ce îl căpătase şi asta mi-a implantat puțină credință în minune, că razele soarelui nu se vor stinge în bezna întunericului, iar noaptea veșnică nu îmi va acoperi niciodată ființa.

—Stai, Kristal! am strigat eu practic cu vocea frântă de epuizare.

—Nu, lăsă-mă, a început ea să vorbească printre suspine, eu..eu..nu merit...să trăiesc.

—De ce faci asta Kristal?

—Eu ştiu...că tu...ești bolnav...de...de psihoză!

                 Aceste cuvinte s-au răsturnat peste mine ca un val nestăpânit al mării, ca un tsunami apărut din nicăieri în oceanul existenței mele. Mintea mea a găsit răspunsul în vorbele sale, sentimentul de vinovăție dorea să-i răpească zilele, să o arunce în golul etern al deznădejdei. Cu lacrimi în ochi și cu inima răvășită mi-am rupt sufletul în ultima picătură a puterilor mele:

—Nu, Kristal! Ajunge, eu nu vreau să te pierd! Iartă-mă, eu am fost un prost că te-am acuzat pentru toate nenorocirile mele! Kristal! Nu pleca! Tu nu ai dreptul să mă părăsești din nou, căci eu te-am iertat demult! Te rog, Kristal!

             Am căzut în genunchi şi cu mâinile împreunate am început s-o implor stăruitor pe Kristal să nu sară, să rămână mereu alături de mine.

—După tot ce ți-am făcut, după felul în care am procedat cu tine, după câte ai îndurat, tu mai ai dorința ca eu...sora, nu nici nu pot fi numită așa...eu un monstru să rămân vie?!

—Nu, Kristal, eu am fost acel monstru! Eu te-am distrus, te-am adus într-așa o stare! Eu ar trebui să mor, Kristal! Tu doar ai vrut să ne ajuți!

—Eu nu am ştiut niciodată cât de greu ți-a fost! Ai pierdut-o pe mama la o vârstă atât de fragedă şi sora ta te-a lăsat singur! E vina mea că tu eşti bolnav, dacă aş fi rămas, nu s-ar fi întâmplat nimic! La 14 ani ai tăi tu doar aveai nevoie de o alinare! Doamne, cât de egoistă am fost! Nu înțelegeam de ce mă urai atât de mult, dar acum îți îndreptățesc comportamentul! Acum eu nu mai am dreptul să fiu în viața ta! Trăiește fericit fără mine, căci eu ți-am adus doar durere...

—Nu! Nu vorbi așa te rog!

—Adio, Mark! Adio!

—Nu...nu!

—Ba da, eu trebuie să fac asta!

Am alergat repede în direcția ei. Cei câțiva metri care ne despărțeau mi se păreau o veșnicie.

—Nu, nu te apropia! a strigat Kristal şi nereuşind să-şi țină echilibrul s-a clătinat puțin, dar asta a fost de ajuns ca într-un târziu să cadă de pe acoperiş.

          Am rămas țintuit locului. Simțeam că nu voi mai putea înainta. Puterile m-au părăsit şi m-au lăsat să stau încremenit, fără grai. Mi-a înghețat inima şi acum nu mai aveam nicio scăpare. O lacrimă s-a prelins pe obraz. Am coborât scările distrus şi m-am așezat tremurând de spaimă. Nu aveam curajul să văd ce s-a întâmplat, așa că am rămas acolo. Cineva a alergat repede în direcția mea. Era Ana. Ea m-a privit cu lacrimi în ochi. Atunci am înțeles că Kristal nu mai era în viață. Ana s-a apropiat de mine și m-a strâns în brațe. Ne reuşind să-mi ascund emoțiile am izbucnit în plâns şi am început să strig de durere. Kristal a murit şi împreună cu ea am pierit şi eu, căci tot ce a mai fost viu în mine până acum, s-a spulberat...