Stau și privesc absent către fotografia sa, încercând din nou să înțeleg dacă totul este aievea. O lacrimă se prelinge pe obraz şi cade lângă ea. Abia reușind să mă ridic îi ating fața cu degetele, tremurând. Buzele învinețite de crivățul puternic al iernii îi sărută uşor fruntea. Mă îndepărtez încet de ea şi simt cum un val puternic de fiori îmi străpunge sufletul. Ochii ei încă mă mai privesc cu aceeași lumină nestinsă şi deosebită, ceva care nu aparține acestei lumi, o sclipire care te distruge din ce în ce mai mult.

În fotografia asta ea va zâmbi mereu, va fi întotdeauna plină de viață, îmi zic în gând.

Nereuşind să-i înfrâng privirea, mă culc încet lângă ea şi închid ochii. Lacrimile îmi inundă fața, iar zăpada rece îmi pătrunde până la piele, dar nu simt nimic la suprafață, ci doar în suflet, el a înghețat demult şi nu mai are şanse să se topească. Abia reușind să vorbesc, printre suspine, cu glasul înăbuşit de durere zic:

—Mâine ne vom distra foarte bine, nu-i aşa? Tu ai promis c-o să-mi faci un cadou special de ziua mea. Aştept cu nerăbdare. Tu doar ai promis, iar eu am încredere în tine...am...tu doar ai promis...
*******
       Dormeam adânc când am simțit o atingere ușoară pe față. M-am trezit încet şi ca prin ceață am reușit să descifrez ochii ei, ochii negri ai surorii mele care se scăldau în lumina jucăușă a soarelui. Ea mi-a zâmbit și eu i-am răspuns cu aceeaşi monedă. Însă zâmbetul meu era ironic, plin de ură şi cruzime, un zâmbet ce îți răscolește sufletul şi te face să cedezi. M-am ridicat din pat, am apucat-o de braț şi am alungat-o din camera mea, trântindu-i uşa în nas.

—Mark, lasă-mă te rog să intru, vreau să vorbim! striga Kristal, bătând cu putere în ușă.

—Nu avem ce discuta, se pare că de mult am pus deja toate punctele pe i.

Ea a încercat zadarnic să mă convingă să îi deschid, dar nu a reușit şi într-un final s-a dat bătută.

Kristal este sora mea mai mare. Ea are douăzeci și unu de ani pe când eu sunt abia elev în clasa a unsprezecea. Este mult de explicat, dar o urăsc pe sora mea şi de aceea mereu suntem în relații tensionate. Ea încearcă prin toate metodele posibile să se împace cu mine, dar orice nu ar face, n-am să-i iert niciodată greşeala ireparabilă pe care a comis-o. A procedat într-un fel josnic față de familia noastră, care s-a ruinat în sens direct după moartea mamei.

          Am început să mă pregătesc de şcoală. Am dat cu ochii de reflexia chipului meu în oglindă și l-am studiat timp de câteva minute. Părul brunet și ochii albaștri, o înfățișare obișnuită a unui adolescent și, totuși, ce reprezentam eu? Nu voiam să mă aprofundez în gândurile acestea, așa că am coborât scările în grabă, mi-am pus gluga în cap şi am avut intenția să ies neobservat, dar m-am pomenit cu Kristal în față.

—Încă mă urăști? m-a întrebat ea pe un ton sever.

—Ai crezut că dacă o să apari de nicăieri în fața mea şi a tatălui te vom ierta?

—Știu că am procedat mișelește, dar acum sunt aici!

—Rănile nu se vindecă atât de ușor, încă mă mai simt trădat de propria soră! Știi doar că eram aproape să-mi ies din minți după moartea mamei, (ea nu ştie că eu într-adevăr sunt un om bolnav sufleteşte) iar tu m-ai lăsat singur, suferind şi ai plecat în căutarea viselor tale irealizabile.

—Ştii prea bine că am avut şansa să devin cântăreață vestită! Doream să vă ajut! Credeam că pe banii ăia vom trăi o viață lipsită de griji! Tata a început să bea şi din pricina asta a fost alungat de la serviciu, nu aveați pe ce trăi! Am vrut să o fac, dar nu am reușit.

—Nu-ți mai inventa scuze! Ajunge, am obosit să discutăm pe această temă!

Am ieșit repede din casă, îndreptându-mă spre stația de metrou. Mi-am pus căştile în urechi şi m-am cufundat în universul meu care era departe de a fi înțeles de oameni. Lumea mea interioară, de mult distrusă, nu putea fi atinsă de creierii celorlalți. Doar atunci când mă adânceam cu sufletul în gândurile mele prea străine pentru alții, mă simțeam liber, stăpân pe sine, dincolo de părerile, jignirile şi batjocoririle acestei lumi stricate.

       Mergeam încet pe coridorul școlii şi ca de obicei înfruntam privirile respingătoare ale elevilor. Mulți se fereau de mine și încercau să-şi ascundă spaima care se cuibărise în inimile lor de-a lungul anilor.
Am ajuns în fața cabinetului de istorie. Am privit lung încăperea sumbră şi pustie. Nu s-a schimbat nimic. Totul părea la fel, în fiecare zi. M-am așezat în ultimă bancă şi am închis ochii ca să adorm. Asta făceam la ore, dormeam. Şi de parcă ar fi trebuit să mi se facă observație, dar în ochii tuturor, chiar şi a profesorilor, eram doar o figură, o fantomă, un om bolnav mintal care abia își ducea zilele una după alta. S-a auzit scârțâitul apăsat al ușii şi de acolo s-a ivit capul alb al profesorului Williams. Reflexiv, am deschis ochii și am văzut cum el cu o viteză de ghepard şi-a lăsat paltonul şi a trântit servieta pe masă.

—Aşa, copii, ca să nu pierdem timpul prețios, o să facem prezentarea noii eleve, extrem de repede! a zis el gâfâind.

La intrarea în clasă s-a ivit și altă persoană. Era o fată cu ochii albaştri, părul blond şi de o înălțime prea joasă pentru vârsta de șaptesprezece ani. Era destul de simpatică şi părea foarte elegantă, educată şi inteligentă, după toate mișcările și atitudinile ei. Din nou, am închis ochii, nu aveam de ce să aud informații inutile despre o elevă care mă va disprețui ca și ceilalți. Dar somnul nu mă prindea şi în ciuda voinței mele am auzit-o vorbind :

—Mă numesc Ana Richard, a început ea să se prezinte, am venit aici, tocmai din Anglia...

—Mai repede, mai repede, a întrerupt-o profu de istorie, gesticulând impulsiv din brațe.

—Bine, nici nu mai am ce adăuga. În Anglia am primit o educație aleasă, de aceea sper să mă respectați pe mine aşa cum şi eu o voi face. Vă mulțumesc mult de atenție!

Din nou am deschis ochii. Un val de strigăte şi şuierături s-a auzit în urma ei. Ea cu pași mici şi grațioşi, a refuzat ospitalitatea băieților care o chemau să stea cu ei în bancă şi a ajuns în dreptul meu.

—Este ocupat aici? Pot să iau loc? m-a întrebat ea.

Nu am răspuns nimic, iar ea poate luând asta ca semn de acord, s-a așezat alături. Am studiat-o timp de câteva secunde, iar apoi plictisit m-am culcat cu capul pe bancă.

—După cum văd, nu prea ești sociabil, a zis ea pe un ton respingător, ești din tipii ăia care se cred prea tari şi orgolioși ca să vorbească cu oamenii de rând?

Din nou a urmat o pauză de tăcere, însă nereuşind să-mi stăpânesc iritarea, am ridicat capul şi cu un aer ironic am zis:

—Nu prea cred că ai vrea să ştii ce fel de tip sunt!

—În ce sens?

—Bine, dacă, totuși, întrebi! Privește-mă atent în ochi, sunt un om bolnav mintal! Şi nu este o glumă, am diagnostic la psihiatrie!

Ea m-a privit nedumerită şi neîncrezută, studiindu-mă din cap până în picioare cu o privire suspectă. După multe încercări de a înțelege că nu delirez, s-a ridicat de pe scaun şi a zis:

—Profesore, îmi cer permisiunea să ies!

—O, Doamne, ce copii îndrăzneți în ziua de azi, la începutul lecției vor să o ia la sănătoasa! Bine, du-te! În tine, cel puțin, am o firimitură de încredere, i-a răspuns profesorul puțin nesatisfăcut nou-venitei.

Ea s-a îndreptat către ieșire, iar eu cu același ton batjocoritor i-am aruncat în urma ei:

—Deja fugi, se pare că nu ți-am oferit cea mai bună impresie despre mine!

—Nu, nu ai dreptate, nu ocolesc niciodată un obstacol, ci chiar am nevoie să ies.

Ştiam că astfel va reacționa la cuvintele mele. Toți fug, nimeni nu are curajul să rămână! Mi-am pus căștile în urechi și m-am cufundat adânc în gândurile mele, căutând răspunsul pierdut al unor întrebări. Construiam ființa acelei fete iar și iar, însă spaima nu se citea în ochii ei și dezvăluirea adevărului nu a zdruncinat-o, atunci de ce a fugit? De ce mă interesa atât de mult ființa ei, căci nu prezenta nici o deosebire față de alții? Chiar dacă cuvintele ei au sunat atât de ferm, sufletul cu siguranță i-a fost învăluit de frică.

Am fost întrerupt din propriile analizări de o scuturare puternică de umeri din partea colegului meu. M-am clătinat puțin de la o asemenea putere exercitată asupra mea. Am scos nedumerit căștile și le-am pus pe masă. Toată lumea s-a strâns lângă fereastră și privea cu curiozitate. Alarmele sirenelor răsunau pe toată strada și telefoanele mobile ale elevilor nu încetau să fotografieze. Băiatul care m-a deranjat mi-a făcut semn să vin lângă ei. M-am apropiat și eu încet de mulțimea spectatorilor, însă imaginea care mi s-a deschis în fața ochilor a fost atât de neașteptată, încât am fost nevoit să mă sprijin de pervaz pentru ca să nu cad. Era un accident rutier, două mașini s-au ciocnit, iar această priveliște îngrozitoare era doar un motiv pentru adolescenți de a umple rețelele de socializare. Însă nu în cazul meu, plămânii mei erau lipsiți de aer, inima zvâcnea, iar retina ochilor se umezea încet, încet. Fumul ieșind din automobilele distruse se emana, reducând vizibilitatea la minim, catargele cu pacienții practic muribunzi erau încărcate în ambulanțe, petele de sânge de pe mâinile doctorilor era șters de halatele lor albe, strigătele de disperare ale rudelor răsunau ca un ecou îndepărtat al disperării.

Totul în jurul meu s-a transformat în ceață, iar eu am ajuns să recapitulez momentul în care mama a căzut în accident. Revedeam din nou acele clipe de suferință atât de clar, de parcă m-am întors în trecut. Am strigat fără să vreau şi am început să mă sufoc. M-am prăbușit peste bancă zgârâidu-mi mâinile şi lăsând pete de sânge. M-am strâns lângă mobila cârligată de mine, plângând cu urletele deznădejdei. Mi-am astupat urechile şi am închis ochii ca să nu mai aud sau să mai văd acel moment groaznic, dar nu am reușit. Cineva încerca să-mi înlăture mâinile, dar întâmplător, în focul amintirilor dureroase, l-am lovit. Repetam într-una:

—Mamă, nu! Te rog frumos! Mama, tot ce se întâmplă, acum, nu poate fi adevărat! Mama! Nu, nu!

Simțeam că nu-mi ajungea aer. A venit şi sora medicală, cineva a chemat şi ambulanța, dar nimic nu m-ar fi scăpat din acel calvar.

M-am ridicat clătinându-mă şi am alergat în direcția mașinilor accidentate. Însă după câțiva metri nu mai reușeam să mă mişc, aşa că m-am sprijinit de un perete. Cineva a apărut în fața mea, dar totul a dispărut în umbră, provocând amețeli groaznice și o dezichilibrare puternică.
Am zis încet, abia auzit ,,Ajutor!" şi am căzut inconștient la pământ...