După câteva cercuri alergate în continuu am căzut jos istoviți, gâfâind abundent de la supraoboseală. Nu simțeam deja picioarele, suflam aer rece provocat de temperatura scăzută de afară, iar răcoarea dimineții ne îmbojora ușor obrajii. Ana cu respirația tăiată a pronunțat pe un ton împlinit dintr-o singură suflare:

—Este cea mai frumoasă zi din viața mea!

—Exact, la fel, i-am confirmat eu cuvintele și în adresa mea.

—Privește, soarele răsare! a strigat Ana încântată. E atât de frumos, încât doar tăcerea este capabilă să-mi definească sentimentele.

        Într-adevăr liniștea ne-a prins în brațele sale, iar trăirile inimii nu aveau nevoie de cuvinte inutile, doar de vizionarea acestui splendid peisaj.
        Soarele se prelingea în mii de culori aprinse, iar cerul căpăta nuanțe deosebite, supranaturale, pictat în roșu, galben, portocaliu, roz, ele prindeau viață și creau senzația că în curând vor sparge înălțimile bolții cu greutatea lor. Astfel se forma un spectru ireal al culorilor, rupte din univers, apărute de pe o altă planetă, dintr-o altfel de formă a existenței, menite să ne zdruncine mințile, să ne substituiască orice închipuire a minunii. Nu era pentru prima oară când întâlneam răsăritul, dar a trecut atât de mult timp, încât am uitat ce reprezintă el. Mi-am întors capul către Ana care plutea vrăjită de farmec şi scăpa lacrimi de fericire:

—De multe ori, am început eu să-mi destăinui gândurile, oamenii sunt stăpâniți de griji şi probleme închipuite. Ei aleargă spre drumuri necunoscute cu speranța oarbă de a afla semnificația fericirii, însă ceea ce caută cu înverșunare, se află atât de aproape. E nevoie doar să te oprești puțin, să scapi de povara adâncă a sufletului, să studiezi din amănunte împrejurimile şi să ridici ochii către cer. Căci aici se descătușează taina, aici se descoperă misterul, în aceste lucruri mărunte, în detalii trecute cu vederea, într-o simplă adiere de vânt, într-un obișnuit pom, într-o oarecare rază de soare. Minunea povestită de copii există, căci nu este necesar să poți zbura, ca să cunoști esența lui, trebuie doar să crezi în vise, să privești lumea din propriul unghi, cu viziuni ce-ți aparțin doar ție și să prețuiești fiecare clipă, să-i dai culoare oricărui moment. Deaceea nu încerca să te maturizezi şi să te pierzi în conturul banal al umanității, ci amintește-ți mereu cine ești cu adevărat, chiar dacă influența din jur încearcă să te schimbe, nu uita de TINE.

—Frumos spus, a fost de acord Ana.

—Sunt cuvintele mamei care mi le repeta de fiecare dată când întâlneam răsăritul. Îl denumeam ca ,,locul nostru" și nu ezitam să imortalizăm imaginea soarelui în fiecare dimineață, pentru că el reprezenta o minune, un secret doar al nostru ce ne unea sufletele cu noduri trainice. După moartea mamei, el a devenit o amintire dureroasă și încercam în orice fel să-l evit, fără a mă trezi vreodată devreme, dar mi-am învins frica, fiindcă am simțit dorul față de acest loc și de răsărit, iar alături de tine mi-am creat noi momente și am cunoscut sentimentul fericirii. Mama m-a atenționat să nu-mi înăbuș personalitatea și totuși e atât de greu să realizez că sunt doar un psihopat nenorocit.

—Despre ce tot vorbești? Ești un om ca toți ceilalți, nu depistez nimic deosebit la tine. Uite ai doi ochi, un nas și o gură, a încercat Ana să reducă povara frământărilor mele.

—Hei, termină cu glumele, i-am răspuns eu cu zâmbetul pe buze. Și dacă ar fi să vorbim serios, de ce dorești să-mi devii prietenă, nu îți este frică de mine?

—De ce ar trebui să te tratez altfel? Tu ești un OM, fiindcă ai iubit-o într-atât de mult pe mama ta, încât nu ai reușit să recunoști această pierdere enormă. Ai suferit o durere adâncă și ți-au rămas cicatrice pe tot restul vieții, în urma unor răni sângeroase ale sufletului. În așa fel demonstrezi că reprezinți un om, prin dragostea inimii, prin sentimente puternice și lacrimi sincere. În mulți am regăsit perfecțiunea doar la suprafață și numai în tine am ajuns-o în interior. Tu ai fost cel ce ți-ai deschis sufletul, ce mi-ai permis adevărul, nu dobitocii ceia cu interiorul plăsmuit din piatră care te condamnă pentru greșeli iluzorii, pentru lucruri în care tu nu porți nici o vină. Iată de ce nu fug și îți întind mâna în semn de ajutor, iată de ce nu te voi părăsi niciodată, prietenul meu drag.

—Ești prea bună, ca să fii rănită de mine.

—Nu vorbi prostii! De fapt eu sunt o fată foarte nasoală! Mulți mă consideră o prințesă alintată datorită comportamentului meu.
Eu am început să râd, iar ea mi-a urmat exemplul.

—Nu te acuza, nu te disprețui, nu te desconsidera, pentru că ești unic, ești minunat, tu ești tu, m-a îndemnat ea prin aceste cuvinte profunde, pline de sens.

,,Mulțumesc" am șoptit în gând cu vocea însoțită de blândețe pentru o fată perfectă, pentru salvatoarea mea.
*******

      Am ajuns aproape terminați la şcoală, plimbarea de dimineață ne-a extenuat mult și ne-a redus ambițiile venite odată cu zorile de a întoarce munții. Ne-am târâit cu pas de broască țestoasă până în sala sportivă, deoarece aveam un noroc nemaipomenit că prima lecție era cea de educația fizică! Jur, că puteam să sar în sus de bucurie! Fiecare secundă părea o veșnicie, am încercat să alergăm, dar după câțiva metri am căzut ambii la podea. Am început să râdem de propria prostie și astfel am atras privirile indignate ale elevilor și mai ales a profesorului. Însă nu avea ce să ne facă și ne-a permis să ne odihnim. 

Lecția ne-am petrecut-o dormind ca doi îngerași după activitatea din sânul naturii. Pe la sfârșitul orei am deschis încet ochii, căscând și am rămas surprins să o găsesc pe Ana împlinindu-şi somnul pe genunchii mei. Am aplecat capul către ea și am început să o studiez cu atenție, acum când o priveam atât de aproape, m-am asigurat cât de frumoasă și gingașă era. Cu atingeri ușoare am trecut pe fața ei: năsucul ei era atât de mic și uniform, pielea albă, fină, pot să zic chiar strălucitoare de la o asemenea perfecțiune, părul lung, mătăsos, moale și drept, fără nici un pic de ondulare la fel ca idealurile spre care tindea, buzele plinuțe, însoțite de o culoare roză delicată asemănătoare florilor de primăvară ale merilor... Atunci când i-am atins buzele pe câteva clipe mi-am pierdut controlul şi le priveam cu lăcomie, de parcă doream nebuneşte să o sărut și să nu mă mai dezlipesc de ea. M-am apropiat și mai tare de ea, aproape că-i simțeam respirația, însă chiar în acel moment Ana s-a trezit și chipul i s-a acoperit de o expresie întrebătoare. M-am ridicat brusc în picioare, astfel încât ea s-a lovit cu capul de scaun:

—Scuze, am aruncat cu lașitate și am părăsit-o îndată, alergând la fel ca un pușcăriaș ce a săvârșit o crimă.

În urma mea au zburat strigăte de iritare, însă sentimentul de jenă și incomoditate era mai puternic, deaceea stăpânit de influența lor am fugit și de la ore. Totuși un gând îmi provoca frământări puternice: era un imbold al inimii sau doar o tulburare pe moment? Am alungat aceste întrebări stupide din minte, fiindcă știam că nu voi găsi răspunsul acum.
*******

      Am ajuns acasă și m-am așezat pe canapeaua din living, mi-am ascuns fața între palme, în acest fel încercând să reduc acest sentiment oribil de discomfort. Kristal s-a apropiat de mine și cu tonul ei monoton obișnuit m-a anunțat:

—Prânzul este gata.

—Tu nu mi te vei alătura?

—Nu, eu deja am luat masa.

—Mi se pare sau mă ignori? De ce mereu refuzi să mănânci cu mine?

—Nu am răbdare să te aștept, este unica pricină.

—Bine, am încredere în tine, am răspuns scurt, fără a-mi induce suspiciuni inutile, fiindcă mi-am dat cuvântul că nu o voi bănui pe Kristal și nu o voi jigni cu dubiile mele asupra veridicității cuvintelor sale.

Nu știu în ce mod au ajuns bucatele surorii mele să mă impresioneze atât de mult, dar am golit totul din farfurie. Gătea îngrozitor numai din cauza faptului că nu ținea cont de recetă, poate în sfârșit a luat în considerație acest lucru și pregătirea mesei s-a perfecționat. După un astfel de prânz copios, cu greu mi-am dat silinița să mă apuc de teme. Am început cu matematica, fiindcă era obiectul meu preferat. Cu ceva timp în urmă rezolvam nebunește exerciții și probleme cu mult peste program, chiar dacă înțelegeam că nimeni nu are dorința să-mi aprecieze aptitudinile sau chiar simplul lucru de a-mi controla tema care ne-a fost dată, persoana mea era indiferentă profesorilor. Cu toate acestea atașementul meu față de acest obiect a fost uitat demult, deaceea priveam neînțelegător printre cifre și totuși am încercat să rezolv o ecuație. Aveam obiceiul ciudat să pronunț calculele cu voce tare şi în momentul când îmi căutam calculatorul pentru a afla rezultatul exact al operației 1567,8÷39,45, am auzit răspunsul:

—39,7414448669, aproximativ 39,7.

Am recunoscut vocea surorii mele, care trecea chiar în acea clipă pe lângă camera mea, (inclusiv această odaie a fost ajunsă de incendiu, deaceea acum dormeam într-un spațiu în care altă dată păstram toate nimicurile) şi mi-a auzit întrebarea. Am rămas frapat, căci până la ultima cifră totul era corect. Am ieșit val-vârtej din cameră și am prins-o pe Kristal de mână:

—Privește! Privește! am strigat eu entuziasmat, demostrându-i rezultatul produs de calculator. Ești un geniu matematic!

—Nu am timp să vorbesc acum, mi se descarcă bateria.

—Telefonului? i-am continuat eu fraza.

—Sigur, la ce alteva puteam să mă refer? Am nevoie urgent de telefon, deaceea discutăm mai târziu.

—Și cum rămâne cu genialitatea ta? Ar trebui să se publice un articol în gazetă sau chiar să se filmeze un reportaj despre tine.

—Foarte bine, dar nu acum.

—Ce poate fi mai important ca descoperirea unui talent nemaipomenit?

—Mark, de ce nu înțelegi că vreau să plec?! a strigat Kristal pe un ton atât de brutal, încât eu am muțit.

     Însă îndată ce şi-a dat frâu emoțiilor, a plecat capul în jos şi a închis ochii. Reacția mea a fost întârziată, fiindcă m-am blocat în frământările unei situații atât de ciudate. La început credeam că făcea glume pe seama mea, deaceea am rugat-o să înceteze și am scuturat-o puțin de umeri, însă ea nu-și revenea. M-am apropiat îngrozit de pieptul ei și am pus ușor urechea la inimă. Am rămas fără suflare, căci bătăile s-au oprit...