Am ajuns într-un salon special pentru psihopați. M-am apropiat încet de fereastra acoperită cu gratii și am încercat să dau de lumină, dar întunericul domnea nu numai afară, ci și în sufletul meu pierdut. O lacrimă a căzut pe podeaua rece, cenușie la fel ca și starea în care mă aflam. Totul s-a încurcat în mintea mea. Era atât de greu să-mi dau seama unde e realitatea și acea parte dincolo de ea.

            Ana, cea pe care o iubesc mai mult ca viața, cea care mi-a arătat ce înseamnă fericirea, avea șansa să se trezească invalidă din cauză că și-a legat destinul ei cu al meu, care mereu era însoțit de nenorocire.
Kristal, în care am avut încredere că s-a schimbat după ce m-a lăsat singur, a înțeles și niciodată nu mă vă abandona, iată că acum din nou m-a părăsit și chiar dacă acel robot nici nu era sora mea, eu i-am pătruns inima de metal și am văzut un Om, un adevărat om, dar care m-a mințit și m-a trădat. Nu, despre ce vorbesc? Ea este doar o umbră, o mașină fără suflet, totul a fost o iluzie, iar eu am crezut ca un prost în ea. Acum totul a devenit atât de clar, tot ce a fost ciudat, acum pare ceva firesc. Nu am înțeles atât de multe și totul reapare ca un fir ce trece încet și leagă toate amintirile într-una, formând în sfârșit un puzzle întreg. Oare era atât de dificil să-mi dau seama? Privirea mi-a fost acoperită de o ceață groasă care nu a reușit să pătrundă în amănunte și să decodifice misterul. Dar poate că eu nu-mi doream acest lucru, poate că nu vroiam să cred în altceva, ca să-mi creez un basm frumos construit din visele imaginației mele. Dar el nu există! În viața mea nu este loc pentru fericire! Poate că totul ducea spre asta, să pier singur în acest spital... Eu sunt un nebun, iar ei trebuie izolați de societate, aici este locul oamenilor bolnavi mintal, după niște gratii de fier, într-o cameră sumbră și departe de tot ce înseamnă civilizație. Am scos din buzunarul jacketului fotografia surorii mele și am zis cu glasul sugrumat de durere:

—Nici nu am reușit să-mi cer iertare...

Deodată în mintea mea a trecut ca un fulger o amintire din trecut și eu am exclamat:

—Visul!!! Tu mi-ai apărut murdară de sânge și aveai aceleași haine ca în ziua accidentului de pe acoperiș. Îmi tot repetai că am greșit...m-am oprit ca să-mi reculeg gândurile și am continuat pe un ton dezamăgit. Iată ce am greșit, că te-am luat drept altă persoană, adică te-am schimbat pe un robot, când tu gemeai uitată în pământ! O, Doamne, Kristal, îmi pare atât de rău! Nu știi ce regret îmi rupe inima, ce suferință îmi acapară sufletul... Kristal, cum am putut să te înlocuiesc cu o bucată de metal, iartă-mă te rog! Ana și tu... O, Doamne, am rănit cei mai scumpi oameni, le-am nimicit soarta și i-am făcut să sufere. Îmi pare atât de rău...

         Toate cuvintele au secat, acum era prea târziu să mai regret. Îmi doream doar să dispar, să mă transform într-un fluture și să zbor departe, pentru a nu mai simți niciodată durerea, pentru a nu răni persoanele dragi. Mi-aș fi dorit să nu exist, să nu mă nasc niciodată, un monstru care a distrus tot în calea lui, care a primit ceea ce nu a meritat, ceea ce nu a putut să ducă pe umerii lui și astfel a nimicit tot, tot ce înseamnă iubire și familie... Nu mai aveam puterea să mă gândesc, erau atât de multe frământări ce îmi schilodeau mintea, încât am cedat în fața lor.

           M-am culcat pe podeaua rece pe partea stângă a corpului. Ascultam în tăcere sunetul surd al spitalului și plângeam. Lacrimile cădeau încet una după alta, fără ca să provoace vreun zgomot. Am închis ochii, cu dorința de a dormi, pentru a nu mai vedea nimic, pentru a nu fi străpuns de gânduri ucigătoare, dar nu am reușit. Mereu îmi apărea imaginea surorii mele, a robotului care s-a dat drept Kristal și a Anei...
Îmi pare atât de rău, Kristal, așteaptă te rog, în curând eu voi fi lângă tine...
*******

         A doua zi tata m-a scos din spital și m-a adus acasă, tot cerându-și iertare. Nu îmi doream să simt ura față de el, dar nu puteam să înăbuș acest sentiment. Acum îmi era greu să-l înțeleg, dar totuși mă țineam din ultimele răsputeri și încercam să-i dau dreptate, să-i justific fapta, pentru că nu mai puteam să-mi neglijez membrii familiei, erau prea prețioși pentru mine. Și în plus nu mai aveam pe nimeni, doar el a rămas martor singurătății mele.
Ajuns acasă, în primul rând, l-am rugat pe tata să mă ducă la mormântul surorii mele...
*******

          Mașina s-a oprit în fața cimitirului. Tata mi-a deschis ușa și mi-a întins mâna pentru a mă ajuta să ies. Am rămas pe câteva clipe încremenit, inima bătea într-un ritm nebun, iar sufletul se strângea de frică.

—Fiule, hai să o vedem pe surioara ta, a zis tata înăbușit de lacrimi.

            Aceste cuvinte au trecut ca o suliță prin corpul meu. Am ieșit clătindu-mă din mașină și am pornit cu pași mici printre mormintele acoperite de sentimentul disperării. Cu cât înaintam mai mult, cu atât cerul se prăbușea deasupra mea. Am ajuns în fața ei. Îi vedeam fotografia, dar o priveam absent, sentimentele toate au murit sub durerea care nimicea persoana în mine. Tata s-a apropiat de ea și m-a chemat și pe mine. Am străbătut cei câțiva metri cu răsuflarea tăiată, dar îndată ce i-am pătruns privirea, îndată ce i-am recunoscut ochii ei negri în care se ascundea universul și lumina stelelor am înmărmurit fără grai. Am căzut în genunchi și am încercat să zic ceva, dar amintirile au stins vocea mea interioară. Lacrimile erau singurile care cădeau pe nesimțite deasupra mormântului. Am plecat capul în jos, căci nu mai puteam să-i suport privirea. Tata a venit lângă mine și m-a strâns în brațele lui.

—Îmi pare atât de rău, Mark, iartă-mă...

         În liniștea toamnei, în care doar frunzele foșneau sub adierea vântului se auzea un suflet gemând, se auzea un copil plângând... Acela eram eu, eu în acea zi am pierdut tot, am disperat într-atât încât nu mai aveam puteri să lupt... Nu mai purtam nici un sentiment de furie, nu mai puteam să strig, chiar dacă inima mea se rupea de mânie și de ură, eu nu mai eram în stare de nimic.

            Un robot, o bucată de metal și-a permis să se dea drept sora mea, eu care aveam încredere în ea... Nu, ea este doar o umbră... Este doar o bucată de metal, un robot care nu o va înlocui niciodată pe adevărata ea. M-a mințit, m-a trădat, m-a jignit, m-a călcat în picioare şi nu a regretat nici măcar o secundă că a procedat cu mine într-un mod atât de josnic. De fapt cum putea să o facă, ea nici măcar nu simte, nu trăiește, nu ştie a iubi, a visa, a zbura pe aripile speranței, a alerga, a râde, a plânge, a-i fi frică ca mai apoi să se refugieze în brațele persoanei apropiate. Este, pur şi simplu, o statuie cu o inimă de piatră care niciodată nu va bate într-un ritm cu durerea mea. Nu va înțelege că eu devenit un om bolnav mintal sufăr și mă simt atât de singur, uitat, neînțeles de nimeni în acest uriaș univers. Sufletul meu este distrus demult şi ar dori să te regăsească, să îți simtă sinceritatea, dar nu reușește, fiindcă tu ești doar o umbră în viața mea pustie...

           Adio, sora mea, adio robot inutil... Astăzi v-am pierdut pentru totdeauna, astăzi eu am murit...