Mi-am strâns toată puterea în pumni și cu vocea răgușită, în care înăbușeam frica, am chemat un taxi, fiind incapabil să conduc singur mașina. Odată ce în retrovizorul meu și-a extins marginile curtea enormă a spitalului, un sentiment profund de neliniște mi-a amorțit coardele vocale și mi-a astupat căile respiratorii. Porțile uriașe s-au deschis cu mișcări lente, eu având senzația că timpul s-a oprit în loc și chiar și vântul mă încetinește să ajung la ea.

        Am intrat pe ușa din sticlă, printre care se vedeau clar targele ce duceau răniții în sala de operație. Am străbătut holul, printre petele de sânge de pe halatele albe ale doctorilor, printre strigătele și lacrimile rudelor pacienților, Ana nu era singura victimă a autobuzului prăbușit în mijlocului străzii. Toate aceste imagini m-au făcut să reflectez asupra faptului cât de fragilă este viața unui om, cât de neputincioși suntem, fiind niște murinbuzi fiecare clipă poate deveni ultima.

         Am tras ușor de mânerul ușii salonului în care se afla Ana, dar fiind în dreptul ei mușchii locomotivi brusc s-au blocat. Stătea în pat culcată cu ochii închişi pe sub care se zăreau cearcăne bine conturate, tenul feței era atât de palid și bolnăvicios, buzele vinete, mâinile reci, înghețate şi aspre, corpul acoperit de răni. Singurul lucru care îi insufla viața era respirația lentă, moderată și o lacrimă străvezie care încet aluneca pe obraz. Probabil visa ceva trist sau poate îmi simțea prezența? Inima mea era gata să se rupă de durere, sufletul gemea în suspine sfâșiitoare, iar ochii refuzau să o privească. Era atât de neajutorată, un chip atât de vulnerabil, era o latură complet opusă a unei fete care orice nu ar fi mereu ținea capul sus, nu-şi depăşea orgoliul si nu le permitea altora să-i afle slăbiciunile, având senzația că e un zid de neînvins, cea care era gata să ajute un om bolnav mintal periculos, acum zăcea bolnavă, inconștientă, acum doar ea avea nevoie de ajutor, de protecție, de sprijin și căldura unei persoane dragi, apropiate. Încercam să-i țin mâna rece şi să-i pătrund chipul practic neînsuflețit, dar nu aveam puterea, nu aveam curajul, nu aveam tăria. M-am aplecat către ea şi am sărutat-o uşor pe frunte, iar apoi încet pe obraz. Am simțit cum încă o lacrimă a ei, mi-a udat buzele, rezistența pe care mi-o impuneam cu un efort prea mare a luat sfârșit, iar eu am început să plâng în același timp.

         Kristal era alături, mă urmărea cu o afecțiune puternică, poate pentru prima oară a manifestat emoții profunde ale compătimirii, poate pentru întâia dată am simțit grija dincolo de falsitatea anterioară. S-a apropiat nesigură de noi, mi-a luat fața în palme, a şters cu dosul mânecii picăturile de apă ce mi-au împăienjenit ochii şi m-a strâns cu blândețe la pieptul ei. Am ascultat bătăile inimii pentru a-i simți iubirea ei, ea se emana prin pulsații ca o picătură de liniște, ca o mică pată de speranță în sufletul meu. Doream ca această clipă a reunirii cu sora mea să fie infinită, pentru că îmi era atât de greu, nu eram capabil să mai lupt singur cu suferințele mele, pentru a nu mă pierde printre valuri, aveam nevoie de el, de acel ocean nesfârşit, aveam nevoie de sora mea. Ea mi-a şoptit la ureche cu un ton atât de necunoscut, cu o altă voce și o altă manieră de a vorbi:

—Mulțumesc, pentru că simt.

         Cuvintele ei s-au evaporat în neștiință, au trecut pe lângă mine fără un sens aparte, fiindcă gândurile mele o percepeau doar pe Ana, rătăceam între amintiri și trăiri proprii, însă trebuia să aud, eram obligat să înțeleg, pentru ca mai apoi să nu mă pomenesc cu imposibilitatea, să nu mă aflu într-un impas lipsit de soluții, dar nu am făcut-o și acum nu am dreptul să regret...
*******

         S-au scurs zile și nopți, s-au revărsat ca un val al mării în furtuna dominantă, mi-au secat sentimentele și mi-au uscat lacrimile. Au trecut săptămâni întregi, iar Ana nu-și revenea, nu puteam încă să-i imortalizez culoarea ochilor mai albastră decât a cerului și mai profundă decât a oceanului.

           Era încă o dimineață tristă în care eu m-am trezit la căpătâiul Anei și ea, totuși, se afla între două lumi, a viselor și a realității, ea încă dormea ca într-un basm, ca într-o poveste. Razele soarelui se prelingeau uşor pe față şi îi conturau pronunțat trăsăturile fine ale chipului. Indiferent că ea în acele momente era țintuită la pat, rămânea aceeași divă perfectă, lipsită de neajunsuri, o contesă a cărei mărire și trufie se citea la fel ca înainte pe chipul ei uniformizat într-un mod ideal, o adevărată zeiță intruchipată în făptura ei. Cât timp am petrecut alături de ea în această cameră sumbră a spitalului, am înțeles cât de mult o iubesc, nu o să-i permit să plece, nu o să-i dau drumul niciodată, doar singurul fapt că eram cât pe ce să o pierd, mă înfricoșează și îmi provoacă fiori până la măduvă, eu sunt obligat să o apăr și să îi demonstrez dragostea, adevăratele mele sentimente...

         Cu aceste gânduri am sărutat-o ușor pe buze, dar m-am pomenit pe neașteptate, ca o nălucă din cer, cu o palmă usturătoare peste obraz.

—Au! a urmat reacția mea spontană și necontrolată în astfel de circumstanțe.

—Unde sunt? a răsunat o întrebare emisă de Ana, încât eu am înmărmurit.

Doar după câteva clipe de realizarea faptului, i-am răspuns pe un ton frustrat.

—Eşti la spital, ai ajuns aici, în urma unui accident grav. Și cu toate acestea nu ți-ai pierdut abilitatea de a lovi tare!

—Este vina ta! Cine ți-a permis să mă săruți?!

—După logica ta eram obligat să te trezesc din comă ca să-ți cer acordul?

—Puteai să nu vii deloc, ce cauți aici, nu înțeleg?!

—Sunt foarte fericit că ți-ai revenit, am trecut brusc pe o notă serioasă. Durerea mea a fost nemărginită, nu am cuvinte să descriu toate trăirile ce mi-au stăpânit sufletul în aceste săptămâni ce se întindeau fără sens, aveam senzația că nu o să-ți mai aud glasul niciodată, că o să mă părăsească încă un om atașat inimii mele. Toți doctorii afirmau că vei rămâne mult timp inconştientă, poate ani întregi, poate până la ultima clipă, însă tu îmi vorbești acum, este o minune sau dorința ta nebună de a trăi, orice nu ar fi, îți mulțumesc că te-ai întors.

—Poate sărutul a fost magic, a pronunțat ea, schițând un zâmbet.

Câteva secunde am fost în totală stupefacție, dar ajungând la creierul meu lent că cuvintele ei au fost o glumă, am izbucnit într-un râs isteric:

—Ce? Atât de amuzant îți pare? De fapt, am spus cu o completă seriozitate! Nu sunt bună la flirt deloc? încerca Ana să acopere hohotele mele.

—Tu...nu glumeai? m-am blocat și mai tare, încât am căscat niște ochi mari, iar ea mi-a întors spatele supărată, aruncându-mi cu un aer bosumflat:

—Nu mai vreau să vorbesc cu tine!

         Am zâmbit dulce acestui copil care făcea tot posibilul să se acopere cu o mantie de necucerit, însă în adâncul inimii era o ființă gingaşă şi uşor de rănit. M-am apropiat de ea, i-am strâns mâna ei micuță în palmele mele şi am zis:

—Tu eşti Frumoasa din pădurea adormită, eşti prințesa basmului meu, vrei să ne scriem continuitatea poveștii împreună?

Aceste cuvinte au convins-o pe Ana să se întoarcă spre mine și să-mi raspundă cu glasul frânt de emoții:

—Da, îmi doresc.

          A urmat un sărut plin de dragoste și pasiune, însoțit de sensibilitate și afecțiune, el a reușit să-mi împestrițeze amintirile cu cele mai aprinse culori pe tot restul vieții...
*******

         Relația noastră și-a început magnificul cusur odată cu externarea Anei din spital. Emoții intense îmi defineau ființa, fiindcă avea să aibă loc primea întâlnire oficială. Îmi studiam cu certitudine trăsăturile chipului în oglindă şi depistam pe altcineva, o altă reflexie se contura în bariera sticlei. Costumul negru, cravata, totul era aşa cum se cuvine, doar singurul eu eram altul.

—Ce tânăr matur îmi bucură privirea! Mă mândresc cu el!

—Da, am crescut și, totuși, tu ai omis 3 ani ai dezvoltării mele, în aceşti 3 ani s-au întâmplat atât de multe, eu m-am schimbat complet și m-am transformat în altă persoană, am crescut, dar fără tine.

—Mark, îmi pare rău.

—Nu, nu regreta, timpul pe care ambii l-am epuizat nu poate fi întors, ne rămâne prezentul, doar el contează. Îmi doresc un sigur lucru, să-mi fii alături, promiți că niciodată nu mă vei părăsi?

—Promit, a șoptit ea și o lacrimă deschisă într-un zâmbet s-a rostogolit la pământ.

—Plângi?

—Da, din nou, nu înțeleg ce e cu mine!

Am îmbrățişat-o pe Kristal şi i-am vorbit cu o voce caldă, demonstrându-i sprijinul și empatia mea de frate:

—Este ceva normal, totul va fi bine, în curând îți vei da seama cine eşti, în curând vei cunoaște ce simți...
*******

        Ca să mă asigur că nu întârzii, la 19 și 45 eram deja lângă poarta casei Anei și aşteptam în frigul dur de afară să iasă iubita mea, dacă pot să o numesc așa. Însă trecuse mult peste ora stabilită și începeam să am o senzație bine definită de deja-vu, oare câte femei aveau să mă lase să sufăr în condiții de plină toamnă?

         Și iată că în sfârșit am auzit cum niște tocuri au pășit într-un ritm moderat și grațios. Admirația mea profundă a fost lipsită de margini, Ana prințesa din fiecare zi, se transformase doar într-o clipă într-o adevărată regină. Și-a îmbrăcat o rochiță scurtuță de culoarea piersicului, simplă, fără nici un accesoriu în plus și, totuşi, atât de frumoasă, care se aranja perfect pe talia ei suplă, practic trasă prin inel. Două șuvițe erau prinse cu acuratețe la mijloc, iar pantofii de culoarea albă, asemenea pielii ei, cu un toc extrem de înalt, (ca de obicei), o ridicau sus, ca să poarte cu demnitate titlul Frumoasei adormite, regina basmului meu.

        Mi-am încolăcit brațul pe sub al ei și am condus-o cu aceleași maniere aristocratice până la maşină. I-am deschis uşa şi ea s-a așezat cu aceeași atitudine caracteristică sângelui din care provine.

         Un sentiment aparte îmi emancipa inima în acea noapte, ceva s-a modificat, ceva era alfel, cursul istorii mele s-a abătut de la destinație și a pornit pe o nouă cale. Eram fericit? Momente care au început să dispară din viața mea și iată că acum mă cutremurau din nou. Sau m-am maturizat? Cu siguranță nu eram acel copil de odinioară, am devenit un bărbat, chiar dacă aveam o vârstă fragedă de 17 ani, durerea, suferința, disperarea mi-au modelat maturitatea precoce. M-am format un om liber, un om stăpân pe sine, eram încă EU, dar atât de diferit. Am privit-o pe Ana, apoi mi-am cercetat reflexia în oglindă, nu mai eram eu și ea, acum existam doar NOI.