Au trecut câteva luni și deja se începuse vacanța de vară. Era jumătate de iulie, iar noi am reușit să petrecem timpul extraordinar de bine la mare. Eu și Austin deveneam din ce în ce mai apropiați. Nu am avut niciodată prieteni, iar el mi-a umplut acest gol al inimii mele. Andy a renunțat la ideea să ne despartă și, totuși, încă mai arunca priviri suspecte în partea lui, ceva nu-i permitea să-l creadă, ceva îl frământa și eu nu înțelegeam ce anume. Aveam nevoie să-mi aleg o facultate, cu asta Ana mi-a promis că o să mă ajute, datorită relațiilor tatălui său. Iar familia mea, ce pot să spun despre ei? Mă încurajau și mă susțineau în toate, simțind protecția lor puternică și umărul cald pe care puteam să mă sprijin. Kristal și Andy și-au început relația de succes, însă inima lui Leonardo a fost frântă, acesta încercând în orice fel să le strice întâlnirile, mă rog copii și ei. Am trăit o viață obișnuită de adolescent, colegii nu mă acuzau, ci din contra unii din ei au reușit să-mi devină și amici. Boala nu-și manifesta prezența și astfel m-am integrat ca un om normal în societate. Mă simțeam plin de forțe, m-am transformat în altă persoană și totul în jurul meu se colora în nuanțele curcubeului. Eram fericit pentru această lume plină de simplitate, fără lacrimi, strigăte, ură, violență, nebunie... Toate au dispărut, s-au transformat în scrum, lăsând razele soarelui să-și facă loc în negura inimii mele.

          Zâmbeam inocent și râdeam cu sufletul împlinit, dar nu-mi dădeam seama că nu ăsta era destinul meu, că mi-am creat iluzii prostești a unei vieți perfecte, că mi-am mințit propria persoană, crezând orbește în minune. Nu, povestea mea nu putea să aibă un happy end, niciodată! Am înțeles prea târziu că a fost doar o liniștire înainte de furtună...
*******

            Am primit un apel telefonic în timp ce studiam cele necesare pentru a intra la universitate. Am ridicat receptorul și am auzit vocea veselă a prietenului meu:

—Mark, am o veste îmbucurătoare pentru tine, putem să ne întâlnim în cartierul vecin casei tale?

—Sigur, dar...

Am vrut eu să mai concretizez ceva, însă Austin m-a închis la jumătate de frază.

            În timp ce mă îmbrăcam stam și frământam în minte cauza întrevederii noastre. Sufletul, totuși, radia, pentru că aveam să aud o noutate fericită și curiozitatea lua din ce în ce mai mari proporții.

           Am ajuns în zece minute într-acolo și am căscat puțin gura de uimire la vederea locului preconizat. Era deja noapte și acolo felinarile își stingeau lumina. Era o beznă întunecată, iar astfel de împrejurări răscoleau amintiri neplăcute, așa că fără să vreau am făcut un pas înapoi. O neliniște îmi apăsa sufletul și nicăieri nu-l vedeam pe prietenul meu.

           Deodată, la o lumină slabă a unei lanterne de telefon a răsărit chipul înfricoșător a lui Austin. Am icnit de spaimă, dar îndată mi-am recules cumpătul, atunci când i-am auzit glasul blând și atât de apropiat:

—Îmi pare bine că ai venit, doresc să-ți fac cunoștință cu cineva, apropie-te.

              Am pășit nesigur în direcția lui și am așteptat cu sufletul la gură apariția persoanei misterioase. Inima mi s-a dus în călcâi, dar aveam încredere în prietenul meu și știam că nu-mi va face nimic rău. Toate iluziile au dispărut însă când am dat de fața teribilă a ucigașului mamei mele. Rănile de cuțit pe chipul lui luceau înspăimântător în blițul palid. Era să cad acolo de șocul produs asupra mea, însă doar m-am clătinat puțin cu o durere puternică în inimă. Cu vocea tremurând am pronunțat ca prin vis în starea mea de amorțeală:

—Austin, trebuie să fugim, tu nu știi cine este el, te rog, mai repede.

Simțeam că nu îmi ajunge aer să vorbesc, iar picioarele nu mă ascultă, așa că am rămas țintuit locului, privind în gol.

—Ce copil naiv mai ești! i-am auzit cu greu glasul răgușit și frânt printre zgomotele puternice din urechi. Austin este de partea mea, pentru că el îmi îndeplinește toate poruncile, roboțelul meu iubit.

A început să râdă batjocoritor, iar mie mi s-a strâns sufletul și au izbucnit lacrimi din coardele rupte ale adâncurilor mele.

—Este adevărat? mă adresez eu fostului meu prieten cu vocea stinsă.

Nu urmează nici un răspuns, doar își pleacă capul și tânjește.

—Este adevărat?! răcnesc eu ca o fiară scăpată de sub control.

—Da, se aude un suspin încet. Mark, eu nu am putut să mă împotrivesc, sunt robot, înțelegi? Mi-a introdus aceste misiuni cu de-a sila și cât am încercat să lupt, am rămas doar o marionetă în mânile lui.

—Robot? mă dezichilibrez eu din ce în ce mai tare, fiind gata să leșin în orice secundă.

         Mi se prăbușește toată lumea deasupra mea, mi se răsfrânge orizontul și buzele mele strigă după ajutor, pentru a nu deveni acel de odinioară, pentru a nu-mi pierde personalitatea, pentru a nu fi învăluit de nebunie.

—Am știut că astfel vei reacționa, a început să vorbească pe un ton respingător dușmanul meu, de aceea și ți-am pregătit această răzbunare. Toate au fost organizate din timp, iar Austin m-a ajutat la realizarea planului meu perfect. El ți-a căpătat încrederea cu șarmul lui deosebit de a atrage oamenii și te-a trădat în cel mai neașteptat moment. Chibzuiam de multe ori cum să te nimicesc, pentru că mereu rămâi în viață, norocosule. Și mi-a venit această idee genială în minte, nu trebuie să fac eu asta, ci tu. Tu te vei distruge singur, influențat de durere, iar cauza acesteea este psihoza ta. Nici nu voi reuși să clipesc când o să te văd aici arzând de mânie și strigând disperat, dar nimic nu poate să te mai ajute, nimic nu te mai salvează, tu ești deja pierdut, Mark.

          Fiecare cuvânt mă lovea ca o suliță în piept, privirea căuta scăparea, dar el avea dreptate, eu mă transformam în praf, în nimic, în gunoi, în mizerie. Pupile se rotunjeau de furie, iar ochii scăpărau de bestialitate. Sufletul gemea, vocea interioară se rupea, urlând răgușită și sângele era gata să izbucnească în venele fierbinți. Boala, înspăimântătoarea boală m-a cutremurat din nou și m-a lipsit de viață, de sentimente, de tot ce reprezintă caracteristicile umane. M-am aruncat cu dinții încleștați peste Austin și am vrut să-l lovesc, dar m-am oprit auzind acestea:

—Omoară-mă, Mark, merit asta. Chiar dacă nu am făcut-o intenționat, chiar dacă am fost manipulat, eu nu am nici o scuză pentru greșeala mea, tu trebuie să mă ucizi, eu nu am dreptul să exist. Sunt doar o cârpă de robot, fără suflet, fără inimă, nu o să mă doară, Mark, pentru că nu sunt decât o bucată de metal. Fă asta, te rog, pentru că nu o să mai pot să te privesc în ochi din pricina regretului, pentru că nu o să-ți pot simți prezența din cauza suferinței. Iartă-mă, te rog, iartă-mă.

Din ochii lui curgeau lacrimile, iar cu mâinile împreunate mă implora să-l îndreptățesc.
             ,,Și el plânge și el simte, este exact ca sora mea. Un robot prins în plasă, aflându-se într-o situație fără ieșire, oare eu am dreptul să îl urăsc? Oare eu pot să-l acuz? Cum să procedez acum? Ce să fac?" au fost gândurile mele care îmi măcinau mințile în acel moment.
          Dar vocea mea din lăuntrul a fost izbită de lumina farurilor unei mașini ce s-a apropiat între timp. De acolo au apărut două figuri de oameni...