Simt că familia mea devine din ce în ce mai mare.

- Pandora Cardinham, fiica ducelui de Rothgar

*

Evangeline termină de notat răspunsul către Paris în legătură cu balul pe care aceasta intenționa să îl susțină. De fiecare dată când începea sezonul, începea haosul. Pe lângă faptul că sprijinea orfelinatul al cărei binefăcătoare era Blue, Evangeline își crease și un alt scop în viață: cu sprijinul soțului ei, înființase o agenție prin care femeile singure, dar însărcinate, marginalizate de societate, își puteau relansa viața; fără a despărți mama de copil, cu sprijinul unei mâini de sponsori, Evangeline se bucurase în ultimii ani de rezultate serioase. Lady's Luck, numele propus de ducele de Rowland care, pe lângă fonduri, oferea sprijin medical de fiecare dată, înflorise, iar Eva putea spune că pe lângă cei doi copii ai ei, agenția era al treilea copil.

Simțindu-se privită, își ridică ochii din foaie și îl privi pe Albany, soțul ei, uitându-se la ea, cu un zâmbet pe chip și într-un halat deja desfăcut, din pragul ușii. Aaron, ducele de Albany, îmbătrânea frumos, chiar dacă la treizeci și trei de ani nu putea spune că era bătrân. Își lăsase părul brun mai lung, dar nu se putea plânge; îi plăcea să-și treacă mâna prin acel păr. Soțul ei fusese promis verișoarei sale, Paris, verișoară secretă, fiica nelegitimă a unchiului Wine cu fosta vicontesă de Cyn, lady Sarah, din pruncie; când termenul înțelegerii dintre tații lor aproape că se împinise, Paris fugise și se măritase cu primul bărbat care îi ieșise în cale, Felix, prietenul cel mai bun și colaboratorul lui Aaron. În ciuda călătoriei ducelui după Felix și Paris, acesta revenise în Londra din America și își văzuse de treburile numite de mulți ilegale; în realitate, Albany sponsoriza un bordel pentru femei, același bordel în care mama biologică a lui Blue – fiica de suflet a lui Colt și a Christinei Cardinham – încercase să-și găsească refugiu; totodată, ducele prefera să facă export, să importe lucruri scumpe, să investească în agricultura de peste ocean și descoperise o pasiune pentru creșterea animalelor într-un mediu prielnic din America. Ducele era notoriu și considerat un păgân din cauza tatuajelor de pe trupul său, tatuaje câștigase în perioada în care fusese adoptat de un trib de apași estici. Adesea Evangeline îl observa în el pe Eskiminzin, luptătorul și liderul așa cum se traducea numele apaș. Chiar și în momentele în care aproape că renunțase la obiectivul ei, Aaron fusese acolo. Nu o lăsase niciodată să cadă.

—S-a întâmplat ceva?, îl întrebă ea.

—Nu, îi zise el și se apropie, ridicând-o din scaunul in care stătea și așezând-o înapoi, pe piciorul lui. Îmi admiram doar soția. Aproape douăzeci și cinci de ani și ești minunată. Și eu care credeam că femeile ajunse la vârsta ta se usucă, li se lasă fața, se ridează.

—Știi prea bine că nu este așa, zâmbi Evangeline și își lăsă greutatea pe el. Max a adormit? Fiul lor cel mare, născut în anul căsătoriei lor, când niciunul nu avusese vreo speranță de a avea un copil, se numea Max după numele ducelui Rowland care o salvase și care asistase la naștere. Totul decursese bine, fără incidente, așa că trei ani mai târziu o aveau pe Karina.

—După ce i-am povestit despre lupta soarelui cu luna, îi zise el. Îi plac legendele apașe. Karina, în schimb, se mulțumește cu ideea că va fi prințesă și mamă.

—Ar trebui să ne îngrijoreze?

—Deloc. Bine, acum, Aislinn nu mi-a spus niciodată că vrea să fie prințesă și mamă. Mi-a zis că vrea să fie om de afaceri și atât. Aparent, nu e loc de copii în lumea femeilor de afaceri moderne.

Evangeline pufni. Aislinn era sora vitregă a lui Aaron, copilă care acum avea treisprezece ani și care continua să-și arate firea independentă. Despre Aislinn se spusese că era copilul diavolului, progenitura mamei lui Aaron cu Aaron însuși; Aislinn era însă fiica fostei ducese cu amantul ei, contele de Stratford. Eva își amintea prea bine de recunoașterea contelui.

Contele de Stratford se însurase tânăr, în 1761, cu o femeie pe care o iubea, o moștenitoare de șaisprezece ani. Se crezuse el însuși invincibil la optsprezece, iar când anii trecuseră iar copiii nu apăruseră în viața lor, Stratford avusese prima îndoială: poate că nu îi era dat să trăiască o poveste frumoasă alături de iubita lui. Apoi însă își luase gândul de la asta când, în 1777 apăruse primul lor copil, o fată, și pe care o numiseră Bethany. Ghinionul îi ocolise și când contesa rămăsese însărcinată din nou, un an mai târziu, dar revenise în forță când se dovedise mult prea slăbită pentru a supraviețui după nașterea fiului lor, în 1779, Ian.

Bethany se căsătorise în 1796 cu Rhys, actualul soț al verișoarei Blue și avusese doi copii, Belle și Mira. Lucurile nu aveau să dureze, nu: în 1797 Bethany era găsită ucisă pe străzi de Bell, iar fetițele se îmbolnăviseră și muriseră. Ian, singurul copil rămas, studiase la Oxford alături de Felix, viitorul conte de Denborough și actualul soț al lui Paris, dar viața luase o turnură întunecată despre care Evangeline aflase ulterior; în 1805, întrucât Ian, adevăratul tată al primei născute a lui Felix, Lilibeth, îi amenința viitorul, Albany făcuse un gest extrem: îl aruncase peste bord.

Contele reușise cumva să facă legătura între moartea fiului lor, Ian, și Albany. Scăpându-l din Newgate pe șeful unei bande periculos, Georgy, venise după ei. Eva își amintea cuvintele pline de ură ale contelui, de parcă acum îi erau acestea suflate în ureche: ... de aceea l-am salvat pe Georgy. Ne ajutăm unul pe altul. El îl vrea pe Silas – și titlul care vine odată cu moartea lui –, iar eu îmi doresc capul lui Albany. Și alături de Albany vor pica și băgăcioșii de Cardinhami. Pentru că mi se pare imposibil ca ei să nu fi știut cu ce se ocupă bărbații care au venit în familiile lor. Pentru că în final ei mi-au furat toată bucuria! Mârâind, Stratford continuă: Și cei din familia Albany îi merită pe Cardinhami.

Seara aceea avea să rămână în memoria ei pentru totdeanua; trăsese la întâmplare, fără să-l nimerească însă pe conte; din câte știa Evangeline, contele se afla încă în închisoare, dezicându-se în continuare de Aislinn care era, de fapt, fiica lui. Colt se asigurase că Stratford nu avea să iasă vreodată din iadul pe care singur și-l crease. Dar în acea seară Maxine îl ucisese pe Georgy din greșeală, iar însemnătatea acelui lucru o urmărea. Totodată, bărbatul al cărui copil îl pierduse, Thomas, se înrolase în armată, conștient de puterea și de influența familiei. Din câte auzise din ziare, Thomas murise pe câmpul de bătălia cu Napoleon. Titlul sunase bombastic: În Bătălia de la Waterloo, ne luăm adio de la soldații noștri bravi, oameni de cultură, cu influență politică, nobili prin descendență și caracter: Wessley Rain (conte de Dundee), Bartholomeu Jacob (conte de Eyle), Harris March (conte de Furn) și fiul său Thomas March (viconte de Barbury)... Secțiunea fusese completată de RĂNIȚI: ducele de Hastings, ducele de Roxboroug, contele de Aberdeen, vicontele Cyn.

Pentru Eva însă Aislinn era o adevărată soră, iar pentru Rothgar Aislinn îi era categoric o fiică. Bătrânul o iubea, deși nu voia să o arate, nu când amândoi făceau pe invincibilii și insensibilii.

—Cred că Aislinn are toate șansele să ajungă ce își dorește. E prea puternică pentru a nu o face.

—Nu o voi grăbi vreodată, dar mi-ar plăcea să o știu căsătorită cu un bărbat bun. De preferat, unul al cărui nume de familie nu e Cardinham.

—Îți plac Cardinhamii, zise Evangeline. Nu ai putea trăi fără noi.

—Istoria îmi arată că e dificil să trăiești cu voi. Eva se încruntă, ceea ce îl făcu pe Aaron să o sărute. Glumesc. Uite în ce s-a băgat domnul Owen Carter; o logodnă cu lady Maxine Cardinham. Cine ar fi crezut că familiile acestea două se vor lega?

—Eu, îi zise Eva. Își ridică mâna și îi mângâie ușor obrazul. Dar credeam că se va întâmpla prin Chastity și Maximilian.

—Mmm... Ducele e nenorocit pentru totdeauna cu sora ta. Îi sărută degetele și îi spuse: Putem să nu vorbim acum despre alți bărbați? Te vreau doar pentru mine.

—Mereu sunt doar a ta, Aaron.

—Ce-ar fi să-mi arăți asta din nou?, îi propuse el.

Zâmbind, Evangeline își plecă buzele peste ale sale și făcu întocmai.

***

—Știi ce cred?, întrebă Silas în timp ce mai tăia o bucățică din șuncă și ducea la buze carnea cu cuțitul. Cred că dacă ai în tine un strop de sânge blestemat...

—Silas, îl apostrofă Zylphia, soția lui.

—Fie! Cardinham! Sânge Cardinham! Nu poți să stai potolită, să te lași curtată, să îți fie cerută mâna de la tatăl tău așa cum e normal și așa cum se va întâmpla cu Violette...

Zylphia lăsă din mână cartea pe care o citea și se uită la soțul ei. Se aflau în salon, ea în cămașa de noapte, cu focul încă aprins în luna aprilie, în timp ce Silas își continua cina târzie. Întinzându-și picioarele goale pe taburet, Zylphia lăsă cartea deoparte și oftă:

—Ce e în neregulă cu Maxine? E logodită cu Owen Carter. Urmează o perioadă lungă de logodnă, cuviincioasă, una pe care nimeni n-a avut-o până acum. În septembrie participăm la nuntă.

—Și probabil că două luni mai târziu la botez..., bombăni Silas.

Zylphia, fiica cea mare a cuplului Wine și lady Anne Marie, își sprijini capul de mână. O atrăsese Silas de mici, dar numai când crescuseră, și când devenise clar că avea nevoie de ajutorul lui, numai atunci îl putuse avea. Faptul că Silas fusese atras de Paris nu o ajutase; acum însă știau amândoi că numai pasiunea și dragostea pentru celălalt erau autentice. Căsătoria cu el fusese rapidă, iar noaptea nunții brutală, abia dacă-și amintea frânturi din ea. Când o făcea, Zylphia se trezea nopțile, dureros de excitată, și profita de prezența lui Silas în patul ei. Nu ar fi crezut niciodată că asta se va întâmpla cu ei, că vor ajunge să se iubească, dar viața avusese toate aceste planuri,

Sigur, când devenise doamna Davis nu crezuse că va deveni și lady Foxborough. Aparent însă Silas nu fusese niciodată Băiatul, fiul unui șef de bandă din St Giles; Silas fusese copilul unui conte și abia când crescuse ajunsese să-și reclame moștenirea. Nu locuiau însă în conacul Foxborough, iar Silas își păstrase prenumele pe care și-l câștigase de la un pirat de la docuri cu același nume. Era mândru de el, era încă răutăcios, dur, nemilos, dar era al ei; îl iubea; iar pentru iubirea ei Silas se transformase. Era dur, răutăcios și nemilos pentru familia lui și mândru de aceasta.

—Ești prea dur.

—Am spioni peste tot, nevastă. Chiar acum mi s-a zis că este în Lambeth Street. Ar trebui cumva să-l trimit pe Rothgar peste ei?

—Nu, dădu ea din cap negativ. Sunt convinsă că Owen Carter e un domn.

—Așa cum nu sunt eu, vrei să zici, o privi el în timp ce se opri din a duce mâncarea la buze.

—Exact așa cum nu ești tu. Ridicându-se, se așeză în brațele lui. Ce te frâmntă, de fapt? Probabil că ai un om postat în Casa Oglinzilor în Lambeth Street chiar acum; știi că Owen nu o atinge necuviincios pe Maxine. Atunci?

Silas își abandonă șunca și se lăsă pe spate. Îi plăcea să o simtă aproape, să îi mângâie trupul voluptuos, abdomenul brăzdat de fircele albe pe alocuri de când corpul ei ținuse în pântec copilul lor. De altfel, îl cunoștea mai bine decât oricine altcineva

—În Whitechapel se vorbeste.

—Despre?, se încruntă Zy.

—Cineva împrăștie zvonuri despre Maxine. Își ridică mâna și și-o trecu prin păr. Cum că ea l-ar fi ucis pe Georgy.

—Poftim?

Silas alese să nu se ascunde de Zy, nu când era singura care îl relaxa. După moartea lui Georgy, așa-zisul lui frate geamăn, iar Silas spunea așa-zis pentru că se îndoia de integritatea mamei lui și de seminția sa, își asumase crima. În mahala șeful bandei trebuia să fie ucis. Exista și posibilitatea de a se da la o parte, dar nimeni nu alegea să facă asta, nu în mahala. Cel care îl ucidea îi lua automat locul. Când apăsase pe trăgaci, Maxine devenise șefa bandei din Whitechapel, bandă neîmblânzită cu care se lupta chiar el pentru a o disciplina. Dar viața în suburbie era grea, era nemiloasă, iar Maxine trecuse deja prin multe. În plus, în spatele unor oameni de încredere, Silas controla încă lumea tenebroasă a străzilor londoneze rău-famate, în timp ce făcea pe lordul și încerca să disciplineze acea lume pentru a se putea retrage la un moment dat știind că Londra era un loc mai sigur pentru fetița lui, că putea ieși oricând, la orice oră, însoțită sau nu și că nimic nu avea să i se întâmple vreodată. Maxine nu avea ce căuta în acea lume mizeră, nici ea, nici vreo altă femeie.

Dar veștile erau îngrijorătoare pentru Silas, cu atât mai mult cu cât la urechile lui ajunseseră și isprăvile unor tâlhari scoțieni care intraseră în cartiere. Banditul impune respect și nega autoritatea, iar până acum nimeni nu îl văzuse vreodată fără mască.

Iar Silas voia să îi smulgă fața cu totul când avea să-l prindă.

***

Lady Sylvia avea chiar acum, în mâinile ei, confirmarea situației care se produsese. Citea din nou și din nou biletul și nu-i venea să creadă. În camera ei din casa Rose, lady Sylvia, fiica marchizului de Offshire își puse mâinile în cap. Vestea oficială, venită din partea avocatului familiei, o marca acum, la nouăsprezece ani. Nici măcar nu era majoră conform legii, iar până în noiembrie trebuiau să mai treacă luni bune.

Marchizul de Offshire era un bărbat bun. Cu mult timp în urmă încercase să onoreze înțelegerea de căsătorie dintre sora lui, lady Ophelia, și ducele de Rothgar, dar povestea se complicase. Circulau povești despre cum lady Ophelia fugise cu lordul Olsburg, dar și despre cum prietena ei cea mai bună, lady Melody, i-l furase pe logodnicul său, pe ducele de Rothgar. Nu o întâlnise pe mătușa ei sau cel puțin ea una nu-și amintea să o fi întâlnit vreodată, dar știuse că existaseră probleme financiare în familia baronului și că nu o duseseră tocmai bine. Tatăl ei se măritase cum era de așteptat cu o moștenitoare și, deși nu fusese dragoste între ei de la început, ci numai obligație ancestrală, se îndrăgostiseră unul de celălalt iremediabil. Curând apăruse și ea în peisaj, iar familia lor se mărginise la atât. Conștientizarea faptului că neamul marchizului de Offshire se încheia cu ea îl izbise pe marchiz înainte să plece în călătoria spre Africa alături de soția lui, așa cum făcea atât de des, lăsându-și fiica acasă. Prin urmare, Sylvia știa cine era moștenitorul desemnat de marchiz, bărbatul care urma să cumuleze în titlul său și pe cel de Offshire, alături de averea impresionantă a familiei.

—Aici spune că au dispărut, i se adresă ea lui Adonis, baronul de Olsburg și moștenitorul tatălui ei, singurul descendent masculin, fiul surorii sale.

În timp ce Sylvia își moștenise mama, o făptură blondă, palidă, cu un trup plăpănd și mlădios, Adonis moștenise descendența scoțiană a unchiului său și, adesea, îi amintea prea mult de tata. Înalt, foarte înalt, solid, fără a fi gras, Adonis Clark ar fi putut strivi un copac cu încheietura. Brunet, cu ochii verzi și ten clar, bărbatul se descurca singur de ani buni, de când mai întâi tatăl, apoi mama lui se prăpădiseră.

—Sunt dispăruți din noiembrie, Sylvia, îi zise Adonis. Nimeni n-ar putea rezista în ocean atât de mult timp. Mă tem că ești...

—N-o spune, Adonis!

—... orfană, șopti vărul ei. Ești orfană.

Sylvia nu-și mai putu reține lacrimile; izbucni în plâns și își acoperi fața cu palmele. Adonis nu spuse nimic; cunoștea durerea pierderii părinților, iar Sylvia era încă tânără. Era foarte tânără. Se ridică de pe scaunul în care se așezase și se apropie de ea.

—Hei, va fi bine. Mă voi asigura că este bine.

—Nu ai cum să faci asta, Adonis! Sunt singură acum, nemăritată și...

—Nu pentru mult timp, îi șopti el.

Și când își ridică privirea spre el, Sylvia zări strălucirea unui martir în ochii săi.

—Ce vrei să spui?

—Nu e neobișnuită o căsătorie între veri, Sylvia.

—Dar, Adonis... Sylvia simți cum se îneacă. Noi nu... Eu... eu n-aș putea... cu tine... Nu te iubesc!

Plecându-și palma pe chipul ei și mângâindu-i obrazul, Adonis îi zâmbi trist:

—Asta ne face un cuplu perfect, verișoară.

Și, aplecându-se, îi sărută cast buzele. Abia când se desprinse de ea și când rămase singură, Sylvia simți cum i se face rău. Nu putea să se mărite cu Adonis Clark. Și nu îi păsa pe cine alegea, atâta timp cât nu el era acela.

***

Să se scufunde în ea, în iubita lui, să o simtă cum își încorda trupul în jurul mădularului său, să îi audă gemetele mici, respirația sacadată era tot ce își putea dori. Era totul pentru Cyrus Talbot, conte de Waterford, viitorul duce de Shrewsbury. Lady Lily, amanta lui, oftă și se ghemui la pieptul lui, cu părul ei șaten pe brațul său și ochii albaștri privindu-l. Lady Lily rămăsese văduvă la douăzeci și cinci de ani, moment din care își găsise libertatea, așa cum îi spusese. Știa că avusese amanți, dar nu îi păsa.

O întâlnise într-o toamnă când venise pentru a participa la o sărbătoare în familie. Ajunseseră previzibil în pat și, de atunci, simțea că Lily îl subjugase cu farmecul ei evident, cu trupul ei perfect și cu mișcările sale. Știa că o dorea, dar, în același timp, știa și că n-ar fi putut să stea vreodată fără ea. O lua cu sine peste tot, așa cum intenționa și anul acesta să o ia în excursia din Italia. Cyrus intenționa în realitate să facă mai mult de atât, dar numai când pomenise numele lui Lily în fața tatălui său ducele își ridicase privirea și spusese simplu:

—Cred că ar trebui să te gândești bine, Cyrus, și să fii atent la ce face o femeie când își câștigă libertatea. Dacă Aprhodita, de exemplu, ar rămâne văduvă, mi-ar plăcea să o știu alături de cineva din nou, găsind fericirea; nu mi-ar plăcea însă să știu că a devenit o curtezană.

—Vrei să spui că Lily este o curtezană?.

—Știm amândoi că acceptă bani în schimbul sexului.

Cumva, în sinea lui, Cyrus știa că e așa, dar de câte ori era cu ea refuza să privească situația astfel. Care era diferența dintre o soție de lord și Lily? Amândouă acceptau să fie întreținute. Poate că îi cumpăra lucruri lui Lily și cu siguranță îi oferea un sprijin financiar, dar între ei era mai mult decât interes. Între ei era iubire.

—Ești bine, dragule?, îl întrebă Lily cu vocea ei subțire.

—Da, îi spuse el și îi zâmbi. Apoi, aplecându-și capul, o sărută. Acum da.

Nu știu dacă vă dați seama de acum, dar Sylvia este perechea lui Cyrus. Povestea lor începe acum și se va consuma mult mai târziu, în vreo șapte ani, cred. Merită amintită această lucrare dacă vă doriți să înțelegeți cartea lor când va apărea.

De altfel, a trecut cam mult de când am publicat. Am fost plină ochi cu sarcini!