Maxine Cardinham este capabilă de crimă, pentru că, la urma urmei, toți Cardinhamii sunt.

- Simon Thorne, viconte de Cyn

*

Rhys și Blue, ducii de Newcastle, erau binecuvântați; o familie bogată, respectabilă, care ducea mai departe tradiția și sângele britanic, aceștia organizau adesea cele mai frumoase evenimente; în câțiva ani, conștientizarea faptului că Titus, fiul lor cel mare, urma să își facă debutul și să caute o soție impresiona matroanele, mai ales că acel moment nu era mai depărtat de cinci ani. Apoi urma Marcus și, în final, Vernon, urmând îndeaproape o moștenitoare, domnișoara Fiona. Familia Newcastle fusese prosperă, dar, la urma urmei, așa fuseseră toți Cardinhamii. Lady Paris și Felix, conții de Denborough, se aflau astăzi la bal alături de fiica lor – mai degrabă fiica lui Felix, Lilibeth –, care, în ciua infirmității sale, orbirea, era suavă și grațioasă, atrâgând adesea privirile. Elisabeth avea un frate mai mic, pe William, care nu împlinise încă zece ani și care fusese lăsat acasă cu doica. Era de așteptat ca Zy și Silas, conții de Foxborough, să fie parte a evenimentului, iar Owen nu putea să îl slăbească din priviri pe spionul din mahala, pe conte. Ducele de Rowland își făcuse apariția aproape de miezul nopții, și, ca întotdeauna, ducii de Albany, Evangeline și Aaron, apărură chiar înaint de vals. Cei doi copii pe care îi avusese Evangeline nu îi stricaseră silueta; ducesa se menținea mlădioasă, subțire, cu chipul palid, adesea îmbujorat când soțul ei îi șoptea în ureche.

Maxine rămăsese într-o parte a sălii de bal alături de sora ei, Chastity, și de verișorii lor, de Cyrus și Aquilla – Quill –, cum se părea că gemenii, Asher și Rian, erau de negăsit; în lipsa părinților, promiseseră că aveau să fie aici, dar Zy se uitase disperată după ei de la început; frații Cardinham coceau din nou ceva, o știau cu toții.

—Ah, uite-l și pe baronul de Olsburg. Grupul își întoarse privirea spre Adonis care rareori părăsea moșia din Highlands, dar când o făcea era adesea pentru a-și face simțită prezența la începutul sezonului, după care dispărea fără urmă. Chastity își linse buzele și adăugă: Nu-i așa că arată magnific? Are doi metri cred, iar ochii ăia verzi...

—Așa e, se pare, când nu ești promisă cuiva, interveni Cyrus, fiul cel mare al ducelui de Shrewsbury, el însuși purtând titlul de conte de Waterford. Băieții cuplului Summer și Thaddeus semănau exclusiv cu mama lor, blonzi, cu ochii albaștri și trăsături mlădioase, în timp ce sora lor mai mică rămânea roșcată, copia fidelă a tatălui său. Vorbind despre cupluri, am citit despre logodna dintre tine și Owen Carter, verișoară. Felicitări!, își ridică paharul cu punci în direcția ei.

—Felicitări, rosti și Quill. Îl cunosc pe Owen Carter. E un om bun.

Maxine nu putea decât să spere, pentru că de când apăruse la bal nu putea să nu se gândească la faptul că Owen Carter era un om rău; purtând pantaloni crem, cizme, o cămașă impecabilă și o vestă cafenie arăta extraordinar și flirta la fel de extraordinar cu toate domnișoarele eligibile. Era zâmbetul, erau ochii, era tot ce însemna el și care se mișca efervescent prin sală. Nici măcar nu se uitase la ea de când apăruse, iar asta o frustra teribil. Purta o rochie bleu – culoarea ei preferată –, un pastel totuși, cu o panglică în talie și alta în jurul gâtului. Petrecuse timp suplimentar în fața oglinzii, moment care îi amintea de pasiunea ei prostuță pentru Brumstick.

—Mulțumesc!, le zise, ignorând privirea insinuantă a lui Chastity. Apoi, privind spre scenă o zări pe Sylvia. Lady Sylvia, fiica marchizului de Offshire, și, din câte știa Maxine, verișoara lui lord Olsburg – mama lui Olsburg, Ophelia, și tatăl Sylviei erau frați –, era o creatură englezească superbă; înaltă, blondă, cu ochii albaștri-închis, o siluetă subțire și grațioasă. Se împrieteniseră dat fiind că erau de-o seamă, la debutul amândurora. Sy!, o strigă ea.

Sylvia tresări o clipă, iar lui Maxine i se păru că o vede abătută, dar când se apropie de ei, în rochia ei albă, mătăsoasă, o îmbrățișă.

—Felicită, Maxine! Am aflat de logodnă.

—Muțumesc!, îi zise ea. Toată lumea, lady Sylvia!

—Ne cunoaștem, zise Quill și se închină deasupra mâinii ei, în timp ce Cyrus făcu asemeni.

—Nu am observat-o pe mama dumneavoastră, lord Waterford, i se adresă Sylvia direct lui Cyrus.

—Ni se va alătura mai târziu în sezon, îi zise Cyrus. Aveți treabă cu ducesa?

—Nu neapărat. Apoi, Sy păru că schimbă subiectul: Oh! Și uite-l pe îndrăgostit. Domnule Carter!

—Lady Sylvia!, Owen o salută tăcut. Am venit să îmi iau logodnica o clipă și să dansez cu aceasta. Este valsul de la miezul nopții, nu?

—Poate am deja un partener, îi zise Maxine, întrucât Owen nici nu se deranjeze să întrebe dacă avea carnețelul liber.

—Orcine ar fi, draga mea, sunt convins că ne putem descotorosi de el. Maxine se uită atent la Owen. Să i se spună „draga mea" o unsese pe suflet. Trebuia să termine cu drăgăleșeniile acum sau... Nici nu voia să se gândească la ce putea urma. În cele din urmă aprobă și se desprinse de grup, dându-i mâna lui Owen. Mi se pare mie sau faci pe inabordabila? Așa vrei să ne jucăm, Maxine?

Respirația lui pe gâtul ei o făcu să înghită în sec, în timp ce pielea i se strânse pe trup.

—Un logodnic ar fi venit imediat la mine să-și rezerve dansul, nu crezi?

—Cred că un logodnic adevărat ar fi cercetat întâi.

—Ce anume ai cercetat?, își semeți Maxine o sprânceană.

—Dacă se cunoaște că logodnica lui a fost închisă pentru câteva ceasuri la Newgate. Maxine înghiți în sec și îl privi. Nicio vorbă. Se pare că nu tu l-ai ucis pe Brumstick până la urmă.

—Te îndoiai?, îl întrebă Maxine. Ce? Crezi că sunt o criminală?

—Nu, Maxine. Știu că nu ești. Dar dacă nu ai fost tu, atunci cine? Asta mă macină. Și mă macină că măscăriciul ăla a dat vina pe tine.

—Poate e doar o încurcătură. Se priviră o clipă în ochi. Eu nu voi face nimic în legătură cu asta. Tu? Owen dădu negativ din cap. Bine. Las-o să treacă. Avem altceva de făcut.

—Cât de romantic, lady Maxine!, zâmbi Owen.

—Lordul Cyn mi-a trimis o misivă.

—Chiar așa?, se încruntă Owen.

—Da. Vrea să îi apere onoarea prietenului său după moarte. Duelul rămâne în picioare, Owen. Trebuie să mă înveți să trag. Owen aprobă gânditor. Ce e?

—Mi se pare ciudat acest individ, Cyn. Atât. Toată povestea mi se pare ciudată, dacă stau bine să mă gândesc. Dar nu vom face nimic în legătură cu asta. Maxine aprobă și, cumva, uitându-se unul la celălalt, știură că fiecare minte. Totuși, stai departe de el, Maxine. Individul nu a mai venit înapoi întreg din război.

—N-am nevoie să mă protejezi, Owen. Mă descurc singură.

—Nu e ăsta secolul femeilor independente? O învârti pe ring, făcându-i rochia să se înfioare pe coapsele lui. Și nu neg că ești capabilă să ai grijă de tine, dar nu dovedi această capacitate. Fii prudentă, Maxine! Maxine mormăi când fu condusă la marginea ringului de dans. Îi duse mâna la buze și le lipi de degetele ei înmănușate, căldura penetrând materialul și făcând-o să înghită în sec. Arăți delicios, draga mea.

—Nu fi ridicol!

—N-am fost niciodată. Să sper că ne vom vedea în grădină? Pentru a discuta...

—Nu! Amândoi tresăriră când auziră glasul lui Rothgar. Colții ducelui străluceau lângă umărul lui Owen. Ia mâna de pe fiica mea, Carter!

Owen se închină înaintea ei și se îndepărtă un pas.

—Aveam de gând să spun nu!, interveni Maxine. Sunt doar obosită și chiar aș vrea să mă retrag.

—Obosită? Deja?, întrebă Rothgar. O clipă tatăl ei o privi încruntat. Bineînțeles, draga mea! Apoi se apropie de ea și îi sărută fruntea. Ai grijă de tine! Domnule Carter, o vorbă!

Owen și Rothgar își mijiră ochii unul la celălalt și se îndepărtară, făcând-o pe Maxine să se întrebe dacă urma să mai aibă un logodnic după conversația dintre el și tata. Oare de ce dorise Owen să se vadă în grădină? Ce mai era de vorbit între ei?

Glasul ducelui de Rowland fu cel care o scoase din reverie.

—Îmi faceți onoarea acestui dans?

Și, deși avea cu totul alte planuri în seara aceea, planuri pe care spera că Owen nu le intuia, Maxine aprobă și îi oferi mâna lui Maximilian Carter.

—Sigur!

Abia când se aflau pe ring, iar mâinile ducelui se încolăciseră cuminți pe talia ei, Maxine urmări mulțimea pentru a-l găsi pe Owen și pe tatăl ei. Nu erau pe nicăieri; o zărea numai pe Chastity, apoi ce Cy și pe Quill. Evangeline dansa cu soțul ei, în timp ce Blue, ca o matroană desăvârșită, discuta cu niște femei în vârstă într-un alcov. Unde se duseseră? Unde puteau fi? Ce mai era de discutat?

—Tatăl nostru dorește să vă cunoască, lady Maxine.

—Chiar așa?

—Oh, da, îi zise ducele. Și vă asigur că e cunoscător de șarade.

Maxine tresări și își întrerupse căutarea:

—Știți? Știți de înțelegerea mea cu fratele dumneavoastră?

—Spune-mi Rowland sau Maximilian, te rog. Avem același nume și nu sunt atât de în vârstă. Maxine aprobă, deși nu și-ar fi permis niciodată intimitatea de a-l numi Maximiliam; numai cu Owen numele lui răsuna de pe buzele ei cu o lejeritate pe care nu o cunoscuse vreodată. Da, știu. Și vreau să știi, lady Maxine, că nu mi-a spus-o el. Aidoma surorii dumneavoastră îmi cunosc fratele excepțional.

—Te-ai prins că Chastity știe ce se întâmplă, lord Rowland? Ducele aprobă. Și... știți cu ce mă ajută mai exact Owen?

Ducele dădu negativ din cap.

—Sper totuși că se va comporta ca un domn. Așa am fost crescuți.

—Bineînțeles! Pe mine nu mă atrage deloc fratele dumneavoastră, iar eu nu sunt deloc genul de femeie cu care s-ar însura el. Îl observă pe Rowland surâzând. Totuși, el... el de ce are nevoie de o logodnică?

—Cred că trebuie să vă spună chiar el. La urma urmei, logodnicii împărtășesc un anumit fel de intimitate.

Maxine se despărți de Owen cu gândul la o anumită intimitate, una pe care nu voia să o evoce acum. Nu când avea atât de multă treabă.

***

Maxine cunoștea foarte bine zona în care era situată casa contelui de Brumstick, așa că nu îi fu deloc dificil să se strecoare. Era lună plină când ajunse în grădina defunctului conte sărind gardul înalt. Căzu pe gleznă și înjură. Rămase o clipă trăgându-și suflul. Cunoștea grădina pentru că se întâlnise cu contele de câteva ori aici. De fiecare date, confidenta și prietena ei, lady Sylvia, o aștepta în apropiere, riscându-și reputația și viața pentru ea. În seara aceasta, Sy nu era cu ea, dar de data aceasta Maxine nu venise pentru promisiunile false ale contelui; Maxine venise pentru a vedea unde îl duseseră aceste promisiuni pe conte, în cele din urmă.

Se ridică încurcându-se în pelerină. Se pregătea să o pornească spre casa veche, de generații în familia Brumstick, moment în care o mână îi prinse talia și se simți presată pe iedera de pe gard. Dar nu iedera era cea care îi împungea spatele, ci trupul cald, bine făcut, al unui bărbat. Mâna puternică îi acoperi gura, moment în care Maxine începu să se zbată; lovi cu coatele, încercă să calce atacatorul. Cine ar fi crezut că urma să dea de criminal chiar aici? Sau că acesta ar fi încercat să omoare chiar acum? Proastă fusese că nu luase cu sine o armă! Și mai proastă era că nu fusese atentă pentru a-l vedea pe acest atacator. În cele din urmă, își dădu seama că fusese proastă pentru că avusese impresia că bărbatul care o prinsese era un atacator:

—Vrei să nu te mai zbați, femeie?

Glasul lui Owen o făcu să se încrunte. Se desprinse din strânsoarea sa și îl observă, îveșmântat în negru. Îi îndepărtă capa de pe frunte și-i observă părul auriu, strălucitor. Își strânse pumnii mici și, enervându-se, îl lovi în piept, îl prinse de reverele hainei și îi spuse printre dinții încleștați:

—Nenorocitule!

—Observ că mi-o spui numai când rămânem singuri, își ridică el o sprânceană. Maxine îl împinse în gard. Ușor, ușor! Nu-i nevoie să sari așa pe mine!

—Ce faci aici?, îl întrebă Maxine.

—Ce fac eu aici? Ce faci tu aici? Parcă erai obosită. Parcă plecai de la bal!

Maxine îi dădu drumul și își ridică nevinovată umerii:

—Eu investighez.

—Nu! Owen o prinse de mână și începu să meargă alături de ea: Tu te duci acasă. Să te culci. Ești foarte obosită.

Maxine își înfipse călcâiele în pământ și îl privi încruntată:

—Nu poți să-mi spui ce să fac, Owen! Trebuie să aflu ce s-a întâmplat aici.

—De ce? Ții încă la măscăriciul ăsta?

Maxine pufni și se desprinse de el:

—Evident că țin la amintirea lui! Dumnezeule, Owen, e singurul bărbat care mi-a spus că sunt frumoasă, care m-a ridicat pe un piedestal. Normal că voi prețui acele minciuni toată viața mea!

Owen se încruntă:

—Nu știu ce minciuni ți-a zis măscăriciul ăsta de Brumstick, dar, Maxine, ești frumoasă.

—Nu, Owen. Tu ești frumos. Eu nu sunt. N-am cum să fiu.

—Doamne, femeie, ești nebună! Și când ești nebună simt nevoia să te sărut.

Făcu un pas înainte, spre ea, ceea ce o făcu pe Maxine să dea câțiva pași înapoi.

—Nu! Owen, nu! Un sărut mi-a ajuns. Tu știi ce greu mi-a fost să-l mint pe tata că nici nu m-ai atins când știm amândoi că... ei bine... sărutul ăla din Lambeth! Aproape la acelși nivel cu ea, sprijinită de zid, Owen își sprijini la rândul său mâinile de-o parte și de alta a corpului ei. Owen? Am venit aici cu o misiune și...

—Taci! Îi prinse fața în mâini și adăugă: Taci!

Astfel, Maxine fu sărutată pentru a doua oară în viața ei de limba păcătoasă a lui Owen Carter. Și, din nou, se topi în acea îmbrățișare fierbinte. Gura lui se deschise peste a ei, iar buzele lui Maxine nu se putură abține din a-i urma exemplul. O clipă își încleștă dinții cu ai lui, neștiutoare, apoi, când brațul lui o trase mai aproape și îi mirosi parfumul corpului, esența letală a seducției unui Carter, Maxine își lipi avidă de emoția care creștea în pieptul ei limba de a lui. Își dădu seama că gemu și fu oripilată de cât de bine o făcea să simtă gura lui, iar când se termină, când Owen apăsă o singură dată cu gura lui peste a ei, Maxine privi în focul din privirea lui vie.

—De ce ai făcut asta? Din nou? Încercă să îl împingă, dar Owen nu-i permise să se desprindă. Dă-mi drumul!

Aplecându-se spre urechea ei, Owen îi șopti:

—Ești frumoasă. Începe să te vezi așa cum te văd eu, Maxine, sau vei primi un sărut pentru fiecare prostie pe care o arunci despre tine.

Femeia înghiți în sec și se îndepărtă, tulburată de cuvintele sale:

—Propun să ne mișcăm împreună și să cercetăm zona. Și să nu mă mai atingi vreodată! Nu vreau nici să mai pui mâna pe mine! Darămite gura. Înțelegi?

Owen zâmbi în spatele ei și aprobă. Totuși, nu putu să nu se uite la fundul ei care era din nou înveșmântat în blestemații de pantaloni de câte ori i se ridica mantaua. Ceva era categoric în neregulă cu el și încă nu aflase ce anume. Era părul ei negru care îl atrăgea? Atât de negru, totuși aspru la atingere, cu un fir gros și dens, păr care îl îmbia să-și treacă mâna prin el, să îl tragă ușor, să se joace. Era adevărat că avusese în patul lui numai blonde, dar Maxine era o revelație. Nu avea forme extraordinare, dar atât cât avea în zonele ei feminine îl aprindea nebunește și îl făcea să-și dorească să nu fie condiționat de timp. Bineînțeles că fratele lui avea dreptate: femeile ca Maxine se căsătoreau, își pierdeau fecioria, făceau copii. Nu putea exista altceva pentru dominșoara Cardinham, iar el nu intenționa să o necinstească, nu când nu voia să se însoare. Dar acum, în timp ce mergea în spatele ei, iar parfumul suav al corpului ei îi ajungea la nări și îi amintea că avea o erecție dureroasă în pantaloni, începea să se întrebe care era motivul pentru care nu își dorea, de fapt, să se însoare. Mai ales că mult prea rar i se întâmpla să întâlnească o asemenea Diavoliță precum Maxine Cardinham. Totuși, urmând-o, și observând cât de bine cunoștea împrejurimile, Owen începu să se încrunte:

—Vreau să știu de unde cunoști atât de bine proprietatea asta?