Te rog, iartă-mă!

- Misiva contesei de Waterford către soțul ei

*

Balul organizat de familia Carter era așteptat nu numai de cele două familii reunite; era așteptat de întreaga societate. Căsătoria abruptă nu mai reprezenta un deliciu monden, nu când era vorba de un Cardinhamn, dar chimia dintre cele două familii era; la urma urmei, nobila Maxine se căsătorea cu un Carter scandalos. Era practic o încununare a eforturilor bârfitoare, așa cum nimeni nu ar fi putut intui vreodată.

Owen, cel puțin, nu intuise nimic. Atunci când începuse sezonul, Owen nu se așteptase să se căsătorească; cu atât mai mult, nu se așteptase să se însoare cu o Cardinham, mai ales cu Maxine. Își aranja cămașa în oglindă și privea la inchizitorul său, la femeia care de două zile țipa la el. Era un paradox; îi plăcea să dea cu pumnul, dar să sărute. Măcar fața lui scăpase basma curată de data aceasta. Nu se putea spune același lucru despre corpul lui. Maxine zgâriase, mușcase, lovise și învinețise fiecare părticică a trupului său. Iar Owen nu putea spune că se plângea din această cauză. Costumul din trei piese pe care îl purta se asorta cu rochia ei; cămașa albă era un simplu accesoriu pentru pantaloni albastru-închis și pentru vestă. Iar pe el albastru îl prindea cu desăvârșire, dat fiind că părul lui blond îl făcea să pară desprins dintr-o carte cu povești. Maxine, la rândul ei, purta albastru. Corsetul îi strângea trunchiul, așa încât sânii ei micuți ieșeau în evidență. Un simplu pandantiv îi împodobea gâtul, în timp ce pantofii cu tocuri mici, cu cataramă, se asortau cu cizmele lui.

—Nu te mai uita așa la mine, perversule, zise ea fără să-și dezlipească privirea din oglindă. Nu meriți să mă privești.

—Ce cuvinte tăioase, doamnă Carter!, oftă Owen. Știi bine că am făcut-o...

—Pentru binele meu. Am mai auzit vrăjeala asta și nu mă impresionează.

Owen se apropie de ea, așezându-și mâinile pe umerii femeii.

—Maxine, dacă aș putea șa vrea să nu te iubesc. Dar o fac. E ăsta un păcat?

—Păcat e să-mi interzici mie lucruri.

—Nu ți-am interzis...

—Nu! Doar m-ai drogat. Ești nebun, Owen.

—Dar un nebun pe care îl iubești, îi zise el și se aplecă, sărutându-i obrazul.

Maxine oftă. Nu putea spune că nu era adevărat.

—Femeile se maturizează mult mai repede decât bărbații, zise ea. Eu am știut că te iubesc de prea mult timp. Cam de fiecare dată când ți-am dat cu ceva în cap.

—Acum că știi asta, te rog să nu o mai faci.

—Nu pot promite nimic, replică femeia. Dar când privirea li se întâlni în oglindă, amândoi zâmbiră. Ar trebui să mă uit peste corespondență înainte de a începe. Am văzut un bilețel de la verișoara Davina.

Owen se așeză pe scaunul rămas liber în timp ce Maxine prinse pachetul și îl desfăcu. Sau încercă să o facă. O auzi înjurând, trăgând nebunește, înroșindu-se la chip. Owen oftă, îi luă pachetul din mâini și o făcu atentă; apoi, cu o mișcare lejeră, dar rapidă, desfăcu pachetul. Maxine își dădu ochii peste cap și îi smulse punguța din mâini. Ciudat că în acesta se afla o singură foaie, iar chipul desenat acolo i se părea teribil, grotesc.

—Benthon...

Benthon murise la scurt timp după ce fusese împușcat, iar cu el și ultima amintire a lui Georgy. Maxine putea spune că din acea zi crima comisă de sine, care nu putea fi considerată nici măcar atât, avea să fie uitată. Avea să dispară.

—Se pare că verișoara Davina a prezis moartea cuiva.

—Poate face asta?

—Copiii mătușii Christina sunt... speciali, zise Maxine și, ridicându-se, se așeză pe piciorul lui Owen. Îmi vine să te omor de două zile.

—Ei bine, chipul meu nu este desenat de cumnata Davina, îi zise Owen. Nu merit să mor.

Maxine îi atinse ușor buzele cu degete, apoi își coborî capul și îl sărută cast.

—Noi doi ne-am găsit din greșeală, Owen.

—Da. Cred că greșelile sunt esențiale în viața noastră. Ar fi o greșeală să petrecem câteva momente intime înainte de petrecere. Îți stricăm rochia.

Maxine zâmbi:

—Cum ai zis, greșelile sunt esențiale în viața noastră.

Și să iubească era categoric o greșeală. Dar, se părea, de milenii era o greșeală esențială.

***

Thaddeus, ducele de Shrewsbury, știa că fiecare petrecere era o ocazie a reuniunii. Dintr-un colț al încăperii observa familia gazdei: tatăl ei, ducele de Rothgar, dansase deja cu soția lui, în ciuda rigorilor sociale. Îl observa cum se lua de fiica lui mai mare, de Chastity, care venise îmbrăcată într-o rochie rubinie. Se părea că a sfida rigorile sociale venea din familie. Decolteul lui Chastity era mult prea adânc, rochia vulgară. Totuși, trăsăturile fetei se păstrau încântătoare. Moștenise frumusețea Cardinham. O observă pe Evangelin punând mâna pe umărul tatălui său. Nu crezuse că avea să o mai vadă vreodată fericită pe Eva, după ce în urmă cu mult timp pierduse o sarcină, dar, se părea, ducesa de Albany fusese învățată cum să se bucure din nou de viață de pungașul care le chinuise o perioadă familia. Ducele de Albany, deși cu un pas înapoi, urmărea atent mișcările soției sale, pregătit oricând să felicite sau să împuște pe cineva. Albany își făcuse un obicei scandalos din a se tatua, iar acum era atât de notoriu pentru asta, încât societatea nu înțelegea dacă să-l placă sau să-l urască. Banii lui ajutau pe mulți să îl adore însă. Sora lui îi zâmbi din partea cealaltă a sălii, iar Thaddeus o lăsă o clipă, îndreptându-și atenția spre moștenitorul ducelui de Rothgar, spre Aquilla Cardinham.

Impozant, brunet și cu ochii strălucindu-i precum ai mamei sale, Quill era un bărbat adesea tăcut, rațional, care și acum prefera să nu se implice prea tare. O matroană îi prezenta pe una dintre fiicele lui, dar nu părea extrem de interesat de aceasta. Christina, mama acestuia, ofta, conștientă de faptul că nici anul acesta fiul ei nu avea să se însoare. Colt era indiferent, dar Colt Cardinham purta în suflet o altă rană; Davina nu se afla nici azi în sânul familiei. Nu. Lady Castle nu cobora de pe muntele ei niciodată. Zări zâmbetul lui o clipă când Blue, lady Newcastle, ajunse, alături de Rhys. O îmbrățișă pe fiica lui adoptivă cu toată dragostea pe care nu avea cum să o verse asupra Davinei și începu să-i vorbească.

Wine și lady Anne-Marie discutau numai Dumnezeu știa ce; cert era că Anne-Marie roșise. Și mai era cert și că niciunul nu era atent la fiii lor, la Rian și Asher. Tineri, gemenii chinuiau o copilă cu favorurile lor. O observă pe Zylphia, lady Foxborough, intervenind rapid, iar pe Silas privindu-i urât pe amândoi. Rian ridică mâinile în aer, în timp ce Asher privi nerușinat spre fundul femeii. Thaddeus putea spune că se bucura că nu avea astfel de probleme cu proprii fii. Sigur, Alexander era încă minor, la studiu, iar Cyrus insista să se însoare cu amanta lui, dar niciunul nu fusese vreodată fustangiu. Și nu credea că urma să aibă. Și tare se înșela Thaddeus din această cauză.

—Hei! O privi pe Summer care se apropia de el alături de un bărbat înalt, extrem de chipeș. Acesta este lord Olsburg. Baron de Olsburg. Este fiul lui Lewis și al lui lady Ophelia, continuă Summer.

Numele Opheliei îi aminti de femeia cu care dorise să se însoare cândva, de mult. Sigur, Ophelia fusese promisă lui Rothgar, iar Melody o ajutase să fugă de soarta crudă din brațele ducelui, ocupându-i rolul; soarta nu fusese deloc crudă, se părea.

—Lord Olsburg, îl salută Thaddeus. Semănați cu unchiul dumneavoastră, marchizul de Offshire.

—Vă mulțumesc, lord Shrewsbury, zise bărbatul și îi zâmbi. Pot spune că v-am avut pe dumneavoastră exemplu o perioadă însemnată din copilăria mea. Thaddeus se încruntă. Mama obișnuia să discute despre dumneavoastră. Numai cuvinte de laudă avea. Thaddeus își întoarse privirea spre Summer care, deși își menținea zâmbetul, avea o problemă evidentă cu acest aspect.

—Mă bucur să aud asta, lord Olsburg. Sunteți verișorul lui lady Sylvia. Am dreptate?

—Da. Este și verișoara mea aici, deși nu aș putea să vă spun exact unde. Fiii dumneavoastră au ajuns?

—Numai Cyrus este prezent, deși nici eu n-aș putea spune exact unde este. Fiul și fiica mea nu ni se alătură.

—Aveți o fiică?, întrebă Adonis.

Iar glasul acesta jos îl făcu pe Thaddeus să se încrunte. Cumva, acest glas i se părea extrem de familiar. Prea familiar.

—Da... Are paisprezece ani.

—Mulți înainte!, replică Adonis. La urma urmei, societatea în care o veți lansa în scurt timp este una periculoasă. Cine știe cine ajunge să o răpească!

—Poftim?

—Oh, n-ați auzit de răpirile din zonă?

Summer păru că se alarmează și întrebă brusc:

—Ce fel de răpiri?

***

Maxine ținuse întotdeauna la familie. Băiețoasă, rece, pasionată de elemente considerate masculine, Maxine se bucurase întotdeauna de sprijinul familiei. Și, în toate zilele, era conștientă de cât de importantă era familia pentru o persoană. Owen nu era mai prejos. Familia însemnase totul pentru soțul ei, pentru bărbatul pe care îl iubea. De aceea, la petrecerea organizată de lady Maxine, de lady Carter, fusese invitată și familia lui Owen, iar acum, când văzu părul roșcat al soacrei sale zâmbi.

Se strecură prin mulțime, dându-și seama că jumătate din oamenii ăștia erau invitați ai invitaților, chiar jurnaliști, pe mulți dintre aceștia observându-i chiar acum. Lisa Carter venise însoțittă de fiul ei.

—Bună seara!, o salută Maxine. Mă bucur că ați reușit să ajungeți!

—Spune-mi Lisa, Maxine!, zâmbi Lisa Carter.

—Tata nu a putut ajunge, replică Maximilian de la brațul mamei sale.

—Nu a vrut, vrei să spui, îi zise Maxine. Nu trebuie să fii atât de protocolar cu mine, Maximilian. Am o idee de cum arată orgoliul Diavolului.

—Chiar așa, zâmbi Lisa. Ei bine, Maxine, felicitări pentru căsătorie! Unde este fiul meu? Vreau să-l felicit personal pentru fapul că i-a ținut piept tatălui său!

Maxine zâmbi și i-l indică pe Owen care era prins într-o conversație cu Felix Denborough. Rămasă singură, Maxine oftă. Cumva, în finalul poveștii ei, totul era bine.

—Felicitări pentru petrecere! Maxine tresări când auzi glasul baronului de Olsburg. Își ridică privirea spre bărbatul înalt și aprobă.

—Vă mulțumesc, milord! Sclipirea din ochii lui o făcu să ofteze. Vă mulțumesc și pentru faptul că ați onorat invitația la această petrecere!

—La urma urmei, Sylvia este prietena ta cea mai bună, replică Adonis. Dorești? Adonis îi întinse paharul cu punci pe care îl luase mai devreme. Este neatins. Am și eu unul, din câte poți observa.

Maxine luă paharul reticentă, dar ezită să-l ducă la buze.

—Credeți că vă veți retrage pentru o călătorie după nuntă?, întrebă Adonis în continuare. Pare că ați trecut prin multe evenimente stresante de când ați devenit doamna Carter.

—Cum ar fi?, vru Maxine să știe.

—Se zvonește că socrul dumneavoastră este supărat pe soțul dumneavoastră. Șocant că acesta își deschide un club pe cont propriu, ba chiar unul care își propune să nu semene deloc cu Devil's Luck.

—Sunt simple neînțelegeri, replică Maxine. Sunt sigură că totul se va rezolva la un moment dat.

—Normal. Totul se va rezolva la un moment dat, zise Adonis. Maxine înghiți în sec și privi paharul pe care îl primise. Nu avea de gând să bea. Nu. Și cumva Adonis păru a-i citi gândurile pentru că bărbatul al cărui zâmbet rivaliza cu al unui înger, frumos, migălos, totuși cu al îngerului căzut, tăios și viclean, se aplecă ușor spre ea și îi șopti: Nu trebuie să-ți faci griji că te-aș otrăvi, doamnă. Am avut ocazia să te împușc și nu am făcut-o. Din contră: l-am împușcat pe Benthon înainte ca orbul să împuște la nimereală pe oricine de acolo, pe tine sau chiar pe soțul tău. Ar fi fost vorba de alt ghinion, nu?

Maxine nu fu șocată să descopere că aflase prea bine cine era Don, ci numai că Adonis avea atâta curaj, încât să nu se ascundă nicio clipă.

—De ce toate astea?

—Cred că am fost destul de clar: vreau Whitechapel.

—Eu nu vreau mahalaua, zise Maxine.

—Și această mărturisisre mă va face să iau puterea mai ușor. Nu ușor, dar mai ușor.

Iar Adonis se ridică și dădu să plece, moment în care Maxine întrebă:

—De ce?

Bărbatul înțelese prea bine care era scopul întrebării, dar Adonis nu avea de gând să spună prea multe.

—Pentru că pot, zise în schimb.

Și adevărul era că putuse. Așa cum putea foarte bine să se însoare cu Sylvia, deși pentru această femeie nu putea simți nici măcar o atracție deosebită. Dar Don era un bărbat de onoare, iar un tâlhar își ținea mereu cuvântul.

***

Momentele disperate cer măsuri disperate, iar Sylvia își urmărise cu privirea ieșirea dintr-o căsătorie pe care nu o dorea întreaga seară. Îl văzuse intrând, jovial, cu părul lui strălucind, cu ochii gri, cu zâmbetul uzual. Discutase cu verișorul său, apoi își felicitase verișoara. Nu dansase. La un moment dat se simțise privit și își întorsese privirea spre ea, iar Sylvia simțise că stomacul i se strânge. Că o parte a trupului ei, parte pe care nu o explorase niciodată, se strânge. Era teama, evident, dar nu putea nega atracția. Ceva la acest necunoscut trezea în Sylvia o fiară pe care nu crezuse să o aibă vreodată în ea.

—Va fi duce într-o zi, gângurise o debutantă. Ce n-aș da să fiu ducesa lui!

Sylvia nu voia să fie ducesă; nu voia, de fapt, niciun rang, dar simțea că era de mii de ori mai bine să se afle pentru eternitate în compania acestui bărbat decât în a verișorului ei. Se imagina în brațele amuzante, blânde ale lui. Se imagina purtându-i copii. Se imagina iubindu-l. Sigur, dacă exista iubire după ce avea de gând să facă în seara aceasta.

Era aproape miezul nopții și îl zări pe Adonis plimbându-se agitat prin sală. Urma să facă anunțul, știa asta. Iar ea nu putea permite un asemenea lucru. În același timp soarta sau un Dumnezeu prea blând îl făcu pe bărbatul care era scăparea ei să se îndrepte spre unul dintre saloane. Voia să se odihnească pentru că era obosit. Și ea voia să acționeze, pentru că îngrijorarea o obosise.

Urmându-l cu pași hotărâți nu lăsă ușa să se închidă. O prinse și se insinuă în salon, asigurându-se că aceasta urma să rămână ușor crăpată pentru a atrage atenția trecătorilor.

—Știi, am observat că mă priveai. E ceva ce vrei să-mi spui, încât îndrăznești să rămâi neînsoțită în compania unui bărbat care nu îți este rudă? De ce îți riști reputația, lady Sylvia?

Cyrus se afla la bar, turnându-și într-un pahar o băutură.

—Vreau și eu!, îi ceru.

Cyrus stătu o clipă pe gânduri. O zărise pe Sylvia de cum intrase; arătând ca o adevărată prințelsă, cu încheieturile ei subțiri, cu trăsăturile mici, delicate, în rochia roz care îi strângea șoldurile puternic, Cyrus nu putuse să nu se întrebe de ce găsea atât de atrăgătoare o femeie pentru care nu avea un interes. O găsea atât de atrăgătoare, încât asta îl exista. Iar asta era periculos. În cele din urmă, îi turnă băutura, se întoarse și i-o întinse.

Sylvia veni pentru a o lua, mergând atât de încet, încât părea că-și calcula fiecare mișcare. Ceea ce era posibil, pentru că femeia părea în seara aceasta un prădător. Dar Cyrus nu voia să fie prada.

—Ce te face să bei, lady Sy?

Sylvia duse atentă băutura la buze. Era spirtoasă și o făcea să prindă curaj. Căldura care îi acapară gâtul o făcu să tușească puțin, zărind o secundă zâmbetul triumfător al lui Cyrus pe chipul său. Simțea nevoia să nu-i dea satisfacție. Simțea nevoia să-și mențină mândria.

—Un artist are nevoie de o băutură din când în când.

—Pare că nu ești foarte familiarizată cu „o băutură din când în când".

—Dar aș putea deveni, zise femeia.

Cyrus nu o contrazise. Sylvia era de o feminitate ieșită din comun. Era ceva ce tatăl lui ar fi spus că se potrivea perfect cu rolul unei ducese. Și o vedea una. Numai că nu ducesa lui. Și nu era faptul că nu o găsea minunată, ci acela că iubea o altă femeie.

—De ce m-ai urmărit?

—Ești muza mea. De ce nu aș face-o?

Fie alcoolul vorbea pentru Sylvia, fie simțea în compania lui o tensiune despre care voia să afle mai multe atât cât avea timp; pentru că în câteva momente Cyrus avea să o urască. Știa asta. Ea avea să se urască.

—Deci ai vrut să te uiți mai bine la mine?

Sylvia știa că trebuia numai să stea cu el în această cameră până ce erau descoperiți, dar nu se putu abține să nu se apropie. Să se uite, cu adevărat, mai aproape. Și se uită. Apropiindu-se prea mult de el, atât de mult încât îi simțea respirația pe buze, Sylvia simți că este posedată de o energie ancestrală despre care nu avuse habar că se afla în ea. Sylvia se simțea în transă.

—Îmi permiți?

Cyrus își dădu seama că se simțea la fel de ciudat atras în ceea ce se întâmpla acum între ei precum ea. Și, dată fiind această legătură, își lăsă paharul deoparte și își așeză mâinile pe umerii ei micuți, dar puternici.

—Sylvia...

—Da?

—Ce vrei tu...

—Da?

Ce vrei tu este exact ce vreau și eu, gândi el. De aceea, când gura ei ajunse mult prea aproape de a lui, nu se putu opri și o sărută. Își lipi buzele de ale sale inițial cast, jurându-și ca avea să simtă doar cât de moi puteau fi. Apoi însă realiză că nu avea cum să se țină de jurământ, Nu când aroma gurii ei era atât de promițătoare.

Sylvia nu fu deloc timidă. Deschizându-și gura și urmându-i mișcările, Sylvia genu când își dădu seama de amploarea sărutului. Sylvia nu înțelesese niciodată cum o unire a buzelor putea fi ceva atât de satisfăcător, dar acum stomacul ei se răzvrătea. Sau nu. Nu era stomacul. Pântecul ei o făcea. Agățându-se cu toată forța de el, îl simți prin fiecare por, cu fiecare picătură de eternitate care se scurgea între ei. Știa că limbile lor se împerecheau și nu putea să nu se întrebe când avea să se întâmple asta și cu trupurile. Nu putea să nu ardă. Nu putea să nu-l tragă și pe el în focul care îi cuprinsese corpul.

Mâinile lui Cyrus îi prinseseră șoldurile și o țineau strâns de parcă se temeau să nu o piardă. Iar atunci Sylvia își dădu seama că măcar pentru o clipă alesese bine. Îl alesese bine.

Totul dură evident doar o clipă, pentru că în următoarea ușa se deschise iar râsul celor mai bârfitoare femei din Înalta Societate reverberă în cameră urmat de un icnet profund. Totul striga scandal.