Englezii ăștia – constant nobili, constant irațional de josnici.

- Kerim bin Hisham, fiul nelegitim al Moulay Hisham ben Mohammed, fost Sultan al Marocului

*

—Nu este deloc înțelept ce faci, frate, îi zise Maximilian Carter lui Owen când se opriră în locul stabilit pentru mult râvnitul duel. Cumnata te va ucide.

—Voi supraviețui, zise Owen și verifică arma. Dar aș muri dacă aș ști că ea nu o va face, gândi el și se îndreptă spre Simon Cyn. Urât bărbat!, își dădu el seama. Simon supraviețuise războiului, dar aspectul lui nu o făcuse niciodată. În ciuda trăsăturilor frumoase, masculine pe care le avea, acestea îi fuseseră știrbite de cicatricea războiului. Și probabil nu cicatricea fizică era cea care îl sluțea pe vicontele de Cyn, cât cea care îi brăzda sufletul și îi amenința umanitatea. Milord Cyn, se adresă el bărbatuluil. Pregătit pentru confruntare?

—Mult prea pregătit, deși doamna Carter nu pare binevoitoare.

—Doar nu credeai că îmi lăsam soția să lupte, replică Owen. Tu asta ai face cu propria femeie, Cyn?

—Eu mi-aș alege o soție suficient de virtuoasă, încât să nu fi cochetat cu bărbații înainte de căsătoria noastră.

Owen rânji.

—Văd că ai ascultat minciunile prietenului tău, Brumstick. Și văd că îmi denigrezi soția. Nu crezi că este cazul să îndreptăm asta?

—Cu mare plăcere, Owen!

Maximilian oftă și se retrase, lăsându-i pe cei doi să-și ocupe pozițiile. Hugh era secundul lui Owen, chiar dacă mai mult ca sigur nu era pregătit să lupte, în timp ce bărbatul creol cu privire de șoim era secundul vicontelui. Urma să fie o bătălie pe cinste, cu atât mai mult cu cât Cyn și Owen păreau că aveau să-și împartă foarte multe cuvinte mnai mult sau mai puțin dure.

—Mi se pare interesant că ai ascultat de un tâlhar, replică Owen în timp ce, așezați spate în spate, se îndepărtau cei zece pași necesari.

Maximilian fu cel care, în lipsa inițiativei unuia dintre ei, numără pașii.

Unu!

—Nu înțeleg ce vrei să spui, se încruntă Cyn.

—Brumstick aderase la o mișcare periculoasă.

—O mișcare?

—Se înscrisese într-o bandă de tâlhari.

—Și tu ai impresia că mă încred în cuvintele tale, Carter?

—Nici nu trebuie. Am găsit însă masca. Se afla în seiful despre care cred știi: în spatele tabloului din biblioteca lui Brumstick.

Doi!

Iar Cyn cunoștea seiful. Avea, la urma urmei, unul asemănător și îl văzuse pe Brusmtick desfăcând de mai multe ori acel seif pentru a scoate sau păstra lucruri valoroase.

—Și mi se mai pare interesant că nu știi să citești, continuă Owen.

—Ce fel de cuvinte sunt astea?, se enervă Cynl.

—Ei bine, pe bilețelul pe care scria numele lui Maxine se afla un apostrof. Scria, de fapt, „al lui Maxine".

Cyn se încruntă. Sigur că nu fusese complet atent. Sigur că... Făcu ochii mari când conștientiză că așa scrisese, într-adevăr. „Al lui Maxine"...

Trei!

—Când ai văzut bilețelul?

—Oh, în aceeași seară în care tu și căpitanul – care nu mai este căpitan acum – v-ați reunit pentru a discuta despre cum soția mea trebuie închisă. M-aș fi alăturat vouă, dar amândoi sunteți iraționali în ura pe care o purtați familiei ăsteia, Cardinham.

Patru!

Simon înghiți în sec. Se simțise privit, dar nu crezuse vreodată că pereții aveau ochi.

—Nu are nicio logică. De ce ar vrea un lord să fie tâlhăr?

—Vrei să spui că Brumstick nu stătea prost cu banii? Mai ales în perioada aceea? De ce crezi că voia să se însoare cu Maxine în primul rând? De ce crezi că împrăștia minciuni despre soția mea? Ca să o constrângă. O fi învățat totul de la banda lui Don. Știi și tu cum sunt scoțienii...

—Stai, zise Cyn, ai spus cumva „Don"?

Cinci!

Owen aprobă, ceea ce îl făcu pe Simon să înghită în sec. Discutase despre Don cu Brumstick. Răufăcătorul era vânat de ceva timp de Coroană, iar faptul că își extinsese influența în Londra îngrijora masele. Brumstick îl trădase...

—Asta nu schimbă faptul că Maxine Cardinham l-a ucis pe Thomas.

Șase!

—Lasă-mă să ghicesc, zise Owen. Thomas ți-a spus că familia Cardinham i-a distrus viața, poate chiar că l-au obligat să se alăture armatei.

—Exact așa a fost!, scrâșni Cyn din dinți.

Șapte!

—Thomas și lady Evangeline au avut o aventură. Nu s-a terminat bine, cu atât mai mult cu cât Thomas voia să se însoare cu Evangeline pentru banii ei. Să zicem că vine o vreme în viața oricărui părinte în care nu vrea să-și mai întrețină copilul; vrea să facă din el om mare. Thomas n-a știut cum să fie om mare... Faptul că Evangeline s-a măritat cu Albany l-a deranjat pe Thomas; tocmai i se furase cloșca cu ouă aurite. Să zicem că s-a aliat cu un om care și acum zace în închisoare pentru ce a făcut acestei familii. Și s-a aliat și cu Georgy. Despre Georgy e vorba, nu?

Opt!

—L-a ucis cu sânge-rece!

—Cât de naiv trebuie să fii să crezi că o copilă putea face asta! Da, Maxine a fost întotdeauna impresioantă de arme, de aventură... dar nu este o ucigașă. A vrut să își salveze sora. Nu a intenționat să ucidă pe nimeni. Totuși, soarta a avut alt plan cu capul lui Georgy.

Nouă!

—De ce te-aș crede? Ești îndrăgostit nebunește de soția ta!

—Sunt, da. Dar am fost acolo. Și e păcat că Thomas a făcut rău familiei ăsteia din exilul pe care el și l-a impus. Cardinhamii nu l-au amenințat niciodată. Nu era necesar. Albany însuși l-ar fi ucis dacă se apropia de Eva.

Iar totul suna veridic.

Zece!

Și era momentul să se întoarcă să și să tragă.

Totuși, când amândoi se întoarseră, se priviră în ochi așa cum numai doi bărbați care purtau în sufletul lor sentimente purtenice pentru aceeași femeie, unul o iubire eternă, celălalt o ură care devenea o simplă emoție, amândoi traseră. Dar amândoi traseră în neant. Totuși, în acel moment, trei împușcături răzunară în văzduh în loc de două.

***

Maximilian nu fusese conștient de faptul că își ținuse respirația. Hugh închisese ochii și se rugase. Kem își linsese buzele în speranța că se va distra. Din cauza concentrării, niciunul nu auzi zbieretele femeii care călărea înnebunită spre locul în care, în dimineața aceasta, trebuia să susțină chiar ea duelul. Îi văzuse în depărtase și aproximase distanța dintre ei. Făcuseră probabil cinci, șase pași... Acum șapte... Opt... Nu avea cum să ajungă la timp, iar armăsarul ei obosise. Trebuia să facă ceva. Trebuia să-și folosească vocea.

—Opriți-vă! Stop! Oweeen!

Numără al zecelea pas și îl văzu întocându-se. Da, un duel era ceva periculos. Un duel putea fi ceva periculos dacă adversarul era Cyn ciudosul. Iar atunci auzi armele descărcându-se. Strigătul i se topi în gât și nu mai putu spune nimic. Sări de pe cal și se uită la el, la modul în care amândoi se țineau încă pe picioare. Nu-și putea da seama dacă Owen era rănit; nu-și putea da seama care fusese traiectoria glonțului. Fu cert însă că toate privirile se întoarseră spre ea. Iar ea se încruntă, dându-și seama că ceva greu picase unde în spatele său.

—Maxine!, strigă Owen și, aruncând arma, se repezi spre ea. Brațele lui o găsiră și, imediat, începură să o controleze, dar Maxine voia să vadă ce se auzise. Ești bine?

—De ce nu aș...

Întorcându-se, Maxine zări un cadavru. Căzut pe spate, cu arma căzându-i din mână, un bărbat care arăta teribil, căruia îi lipseau globii oculari și care își purta hainele zdrențăroase acum îmbibate în sânge, se zbătea între viață și moarte.

—Cine... Cine este...

—Benthon, îi auzi vocea lui Maximilian. Este domnul Benthon.

—Nu știu cine...

—Este amantul lui Georgy.

—Nu te uita!, îi zise Owen. Nu privi. Lasă.

—Dar voi chiar aveți mulți dușmani pe capul vostru. Vocea îi era necunoscută lui Maxine, dar, în treacăt, îl zări pe Cyn lângă necunoscut. Și văzu în privirea lui îngrijorarea. Iar atunci își dădu seama că securea războiului fusese îngropată. Alături de ultimele rămășițe pământene ale lui Georgy.

—Dar nu înțeleg... Zise Hugh. În el cine a mai tras? Și ce... ce căuta aici?

Maximilian își miji ochii și decretă:

—Cred că e evident ce voia: capul lui Maxine. Ce e mai puțin evident e cine a tras în el. Și de unde.

***

—O țintă perfectă!, zise Adair impresionat.

Don se uită la bărbatul care își pierdea încet și sigur viața. Se trezise dimineața-devreme pentru a observa acest duel în speranța că Cyn avea să facă treaba pe care ar fi trebuit să o facă el pentru a ocupa în mod legitim Whitechapel. Totuși, nu-l surprinse când îl văzu pe Owen venind pentru duel. O urmă de surpriză se înfiripase în sufletul lui când își dăduse seama că Maxine Cardinham – Carter – gonea nebunește spre câmpul de bătălie. Ei, dacă femeia asta nu era dată dracu'! O auzi strigând.

Ceea ce mai zări Don din depărtare îl făcu să-și dea seama că situația putea degenera. Și își dorea să degenereze. Un bărbat care nu avea nicio șansă în a-și vedea ținta călărea în spatele lui Maxine. Probabil că aceasta nu-l auzea, dată fiind adrenalina care zbura prin corpul femeii, dar cu simțurile amplificate acest bărbat o repera ușor.

—Cine-i ăla?, întrebă Adair.

—Benthon, zise Don. E domnul Benthon.

—Și ce face?

—Își răzbună iubitul.

Nu exista poveste pe care Don să nu o fi auzit. Nu mișca nimic fără el. Nu acum. Avea putere. Și pentru că avea această putere își dădu seama că îl impresiona modul în care Cardinhamii dădeau dovadă de o forță egală. Femeile, mai ales... Maxine îl impresiona. Și oricât de tare își dorea să o vadă moartă, să înjunghii pe cineva pe la spate era mișelesc. Iar Don voia să instituie puțin demnitate în mahala. Puțin onoare.

Își ridică revolverul de la brâu și, fără să ezite, prinzându-și ținta, conștient de faptul că putea rata de la distanță, trase înainte chiar ca bărbatul să fixeze la rândul lui capul lui Maxine. Nu rată. Nu. Era prea bun la asta, oricum.

—Să mergem. Am terminat aici.

—Și Maxine?

—Cred că e rândul ca cineva să fie suficient de puternic pentru a încălca regulile.

Adonis nu comentă. Lui îi plăcea să încalce reguli.

***

Sylvia ura să încalce regulile. De mică fusese învățată că onoarea, corectitudinea, organizarea erau valori. Și îi plăcuseră întotdeauna aceste valori. Familia ei nu fusese niciodată crudă. Nu. Își amintea cu drag de tata, de mama... Nu știa dacă se iubiseră când se căsătoriseră, dar știa că se iubiseră în copilăria și în adolescența ei. Marchizul nu mai avusese alți copii vreodată, dar Sylvia îi fusese întotdeauna de ajuns. Toți se așteptau de la ea să facă o căsătorie bună și nu exista niciun motiv pentru care acest lucru nu avea să se întâmple. Sylvia își dorise de mică să se mărite...

Își imaginase un prinț blond, cu ochii albaștri, cu tenul palid și brațe puternice... Își imaginase un viking. Se privi în oglindă. Avea părul prins într-un coc serios, cu un colier strălucitor în jurul gâtului care se potrivea satinului de pe ea. Era îmbrăcată în roz, culoarea ei preferată. Și trebuia să participe la petrecea organizată de doamna Carter, de prietena ta.

Auzi un ciocănit în ușă, își întoarse privirea și-l zări pe Prințul Întunericului, pe verișorul ei, Adonis. Adonis era un bărbat frumos, dar Sylvia nu se putea imagina în brațele lui.

—Arăți superb, Sylvia, îi zise el, iar zâmbetul lui o îngrozi. Adonis nu știa să zâmbească. Intrând, îl observă scotocind în buzunar și, involuntar, făcu un pas înapoi. Adonis zâmbi din nou: N-am de gând să te omor, Sylvia. Așa mă știi tu pe mine?

Dar Sylvia intuia prea bine de ce era Adonis capabil. La urma urmei, o mască ce purta descrierea indicată de Maxine, a bandei lui Don, fusese descoperită de Sylvia cu un an sau doi în urmă. Sylvia știa cine era acest bărbat și îi displăcea teribil.

—Am venit să-ți dau asta, îi zse el și scoase din buzunar un inel de logodnă cu o piatră mică, roșie. Inelul tău de logodnă. Sylvia înghiți în sec. În seara asta mă gândeam că ar fi bine să ne anunțăm viitoarea căsătorie.

—Așa curând?

Adonis o pirivi de la înălțimea lui impozantă:

—Părinții tăi sunt morți de luni bune. În curând vei deveni o pradă ușoară, Sylvia. Trebuie să fii soția mea mai devreme. Acum.

Sylvia înghiți în sec.

—Ar fi așa rău dacă mai aștept?

—Nu înțeleg, Sylvia, îi zise Adonis. Cunoaștem amândoi modul în care este stipulat testamentul tatălui tău. Un duce sau nu moștenești nimic. Singurii duci care îmi vin mie în minte sunt cu cel puțin douăzeci de ani mai în vârstă decât tine. Asta vrei? Un nou tată?

Sylvia nu avea să înțeleagă niciodată motivul pentru care tatăl ei fusese atât de mândru, încât se așteptase la o căsătorie atât de bună. Tatăl ei o iubea. O iubea. Trebuia să o iubească. Totuși, tatăl ei fusese crud. Tatăl ei o limitase. Înghiți în sec și se uită la moștenitorul marchizului de Offshire. Adonis, fiul surorii marchizului, singurul bărbat din familie. Duce de Offshire. Duce.

—Normal. Pentru o secundă uitasem.

Adonis îi prinse chipul în palmele sale și o privi.

—Sylvia, îți jur că îți voi fi un soț bun. Te voi respecta. Mereu.

Capul lui se aplecă, dând să o sărute. Dar Sylvia nu putu îndura acest gând. Se feri:

—Nu pot face asta înainte de căsătorie, îi zise Sylvia.

Adonis oftă și aprobă.

—Am pus să fie scoasă trăsura. Plecăm imediat ce cobori.

Sylvia aprobă și primi inelul de la Adonis. Apoi însă, când ușa se închise, se gândi că părinții ei probabil că nu se iubiseră când se căsătoriseră, dar cu siguranță mama ei îi putuse îndura atingerea tatei. Sylviei i se întorcea stomacul pe dos gândindu-se la asta. Lăsând inelul pe masă, într-o parte, se gândi că trebuia să facă ceva repede. Alminteri, avea să fie prinsă pentru totdeauna într-un coșmar.