Tineri și îndrăgostiți. Exact așa cum nu-mi place!

- Simon Thorne, viconte de Cyn

*

Așezată pe jumătate din trupul lui, îmbrățișându-l, cu Owen mângâindu-i leneș brațul, Maxine ascultă fiecare cuvânt pe care bărbatul îl avu de zis. Duritatea lui Damon Carter era aproape brutală pentru Maxine care crescuse cu bărbați iubitori, într-o familie unită și altruistă. Sigur că existaseră mereu tensiuni, chiar ea îi forțase mâna tatălui ei pentru a declanșa o criză și nu știa în ce măsură Chastity avea dreptate, iar tata o va reprimi în sânul familiei cu brațele deschise. Dar adevărul era că nu erau precum Carterii, cel puțin nu precum Damon Carter.

Owen îl mințise pe tatăl lui, dar, în final, îi spusese adevărul; nu era de acord cu căile lui, dar faptul era deja împlinit, iar ei erau căsătoriți. Să îl condiționeze astfel, cerându-i atât de obsesiv un nepot, i se părea că întrecuse orice limită. Erau unele lucruri cu care nu trebuia să se târguiască nici măcar cel mai bun neguțător. Iar ăsta era cu siguranță unul dintre ele.

—Cred, îi zise ea, că poate ar trebui să-ți deschizi propria afacere.

Gândul îi venise când își dăduse seama că mărul discordiei era chiar afacerea, clubul. Owen își plecă privirea asupra ei, și, sprijinindu-se mai bine de încă o pernă, o privi, în timp ce Maxine se ridică în fund și se propti de pieptul lui, între picioarele sale.

—Da?, întrebă el. Un club nou, separat de Devil's Luck?

—De ce nu? Gândește-te, doar! Maxine îi întoarse palma cu fața în sus și începu să deseneze un plan pe care niciunul nu-l vedea, dar fiecare îl simțea. Știi cum funcționează un club; ai crescut într-unul. Administrezi din umbră Devil's Luck de ceva timp deja și, mai mult, ai resursele financiare pentru a o face. Investești în compania unchiului meu, nu?

—Nu numai în ea, îi zise Owen. E periculos să te bazezi pe un singur lucru.

—Cu atât mai bine, zise Maxine. Va fi greu; va fi o treabă... înrgozitoare. Dar cred că ai putea să o faci. Cred că ai putea să atragi și mai mulți investitori decât tatăl tău și mai cred că vei fi o adevărată competiție.

Și în timp ce Maxine descria în ansamblu o strategie demnă de un general în ce privea crearea sistematică a unui club pentru domni, Owen vizualiza totul în mintea lui. Și is e părea verosimil. Își mușcă buzele și aprobă:

—Sună minunat! Zâmbetul îi reveni pe chip, își trecu mâna prin păr și adăugă: Sună atât de bine, Maxine! Vai, ce de treabă va fi, dar... vreau să o fac! Trebuie să o fac!

Maxine zâmbi și aprobă. Își ridică privirea spre chipul lui ușor bronzat, spre părul blond care îi creștea în barbă. Își ridică degetele și le trecu prin aceasta, ceea ce îl făcu să o privească. Ochii îi sclipeau. Ochii lor sclipeau. Maxine se ridică ușor, în timp ce Owen se aplecă mai mult spre ea și se sărutară. Era minunat de lent sărutul, erau atât de dulci gurile lor.

—Trebuie să mă ocup de casa asta, nu?, întrebă Maxine.

—Dacă vrei, îi șopti Owen.

—Ar trebui să o fac din moment ce îmi e îngrozitor de foame.

—Eu unul am ce să mănânc, îi zise și zâmbi. Maxine roșii, în ciuda încântării pe care o simți în piept, și îl plesni peste braț. Owen oftă și, când ea se întoarse pe o parte, îi șopti: Mâine e o zi mare pentru noi.

—Da?, întrebă încruntată.

—Tatăl tău ne-a invitat la cina familiei Cardinham.

Trupul lui Maxine se rigidiză, iar Owen o simți. Îi auzi singura constatare:

—O!

—Va fi bine, îi șopti el și o luă în brațe, trăgând-o mai aproape de brațele lui. Voi fi acolo cu tine, Maxine. Va fi bine.

—Știu. Ideea e... după tot ce s-a întâmplat cu Eva... După... după tot... Să am o nuntă părea atât de normal. Voiam să fie normal. Trebuia să fie astfel.

—Maxine, ești cea mai puțin normală ființă pe care am întâlnit-o vreodată. Cum ai fi putut avea ceva normal? Maxine se încruntă și îl lovi, făcându-l să râdă. Nu e vina voastră, fetelor, că nu se lipește căsătoria de voi. Totuși, nu e târziu. Mi-ar plăcea să am o noapte a nunții din nou.

—Ai avut numai nopți ale nunții până acum, îi zise ea. E rândul să ai și nopți conjugale.

—Adică?, se încruntă Owen.

—Nopți în care mă doare capul.

Owen pufni, iar, mai târziu, când dorința lui deveni evidentă, Owen încercă din răsputeri să o trezească. Dar fu imposibil. Maxine voia să fie lăsată în pace. Avea și așa prea multe lucruri pentru care să se îngrijoreze acum. Iar cina cu tatăl ei nu era singurul motiv îngrijorător.

***

Adonis vedea prea bine în casa soților Carter. Proaspeții soți Carter, oricum. Când o văzuse pe Maxine în holul de la Devil's Luck nu se putuse abține; o abordase pe rivala lui și îi făcuse cu adevărat plăcere să cunoască din nou inteligența de pe chipul ei. Veștile pe care Sylvia i le adusese prin ziarul de scandal pe care îl citea îl făcuse să fie mai mult decât uluit; era plăcut surprins de fata Cardinham care își câștigase protecția Carterilor acum. Bine jucat, Maxine Cardinham! Bine jucat!

—Știi, Adair, îi zise Adonis discipolului său, băiatul care stătea cu mâinile în buzunarele pantalonilor și privea cu un freamăt rece pe chip lumina din casa Oglinzilor, singura dovadă de prostie a lui Maxine Cardinham este înhăitarea cu Brumstick. În rest, am considerat-o mereu inteligentă. Prea inteligentă pentru familia ei, oricum.

Adair oftă și se apropie de calul pe care venise. Acolo, cu dexteritatea unui băiat care crescuse la grajduri și, deși lord, făcuse treaba murdară a unui lord sărac, Adair se urcă în șa și spuse:

—Probabil că s-a crezut îndrăgostită.

—Nu. Brumstick era convins, până la moarte, că Maxine nu-l iubește. Pur și simplu îi era convenabil. Femeile precum Maxine sunt prea deștepte pentru a se îndrăgosti, mai ales de un prostănac precum Brumstick.

Adair zâmbi, cu zâmbetul lui chipeș. Adonis se sui și el în cal și continuă:

—Îmi pare chiar rău că sunt logodit cu Sylvia. M-aș fi însurat cu Maxine și aș fi terminat cu prostia asta de Whitechapel în două minute.

—Nimeni nu știe că ești logodit cu lady Sylvia, zise Adair, cunoscând prea bine situația verișoarei lui Olsburg.

—E doar o chestiune de timp până voi face anunțul, zise Adonis.

—Faptul că nu ai făcut-o încă spune multe, Olsburg.

Adonis se uită spre copilul care Adair nu mai era de prea mult timp. Avea dreptate. Amâna inutil anunțul cu privire la iminenta căsătorie cu Sylvia. Nu, nu și-o dorea ca soție a lui. Mereu o văzuse ca pe o soră. Căsnicia avea să fie al naibii de grea, cu atât mai mult cu cât, din respect pentru ea, trebuia să-și facă datoria de soț. Dar adevărul era că, deși Olsburg se însura cu ea din cauza protecției care urma să fie ridicată în clipa în care vestea morții tatălui ei avea să se răspândească în presa londoneză, știa că nu putea avea vreo legătură romantică cu acea copilă. Sylvia era, din toate punctele de vedere, o lady, iar el, deși se ascundea în strainele unui lord, nu se simțea deloc precum unul. N-avea de ales. Nu avea să o lase pradă hienelor din societate; nu avea să o lase singură, așa cum fusese el.

—Să te văd pe tine când te vei însura, Lunden, i se adresă el lui Adair. Nu-ți va pica deloc bine, să știi.

—N-am de gând să mă însor, îi zise Adair. Am de gând să răpesc o Cardinham și să o fac amanta mea. Apoi intenționez ca toată societatea să afle asta. Să îi fac de rușine.

Adonis zâmbi.

—În familia asta, răpirea are consecințe nefaste.

—Nu mă voi însura cu ea, dacă asta insinuezi.

—Cred că nimeni n-a avut în gând căsătoria când a pornit într-o călătorie neplanificată spre nord, adăugă baronul. În orice caz, ai grijă, Lunden. N-am vrea să sfârșești cu una dintre fiicele mătușii tale, ducesa de Rothgar.

—Mătușă pe naiba! Personal, adăugă Adair, o vreau pe aia care seamănă cel mai mult cu Melody Cardinham.

—Va trebui să aștepți ceva timp atunci, adăugă Adair. Seraphine Cardinham e doar o copilă. Mă tem că va trebui să te omor eu dacă o faci acum amanta ta.

Adair zâmbi. Erau amândoi lacomi și malefici, egoiști, răzbunători, dar, în finalul zilei, contele și baronul se aveau unul pe celălalt să-și amintească faptul că nu erau nicidecum nedrepți. Erau doar cruzi.

***

În ciuda grijilor pe care le avea, în sânul familiei Talbot, Sylvia se simțea bine. Pentru că acceptase să ia cina cu familia Talbot, Sylvia își onorase în seara în care își dorea cel mai mult să fie alături de prietena ei, Maxine, promisiunea în speranța că prin intermediul lor va afla cum era cu adevărat Maxine Carter. Ziarele începuseră să vuiască, pline de zvonuri și de comentarii care defăimau numele Cardinham; totuși, probabil că familia nu era conștientă de notorietatea pe care și-o crea într-un sens pozitiv. Cardinham ajunsese să fie sinonimul curajului, al nonconformisului, tot ce și-ar fi dorit un tânăr. Așezată pe unul dintre fotoliile din salonul familiei, auzind forfota în jurul ei, forfotă cauzată de soții Shrewsbury care discutau politică, un aspect care într-o familie respectabilă nu ar fi fost niciodată subiectul discuției pentru o femeie, Sylvia privea tabloul impunător cu Thaddeus Talbot și Summer. Era vechi; Summer, se vedea, era atât de tânără, încât pielea ei nu avusese timp să se rideze; privirea fetei păstra o urmă de viclenie care, probabil, atrăsese spiritul sever al bărbatului care ținea mâna pe umărul ei.

—E mama, zise Cyrus.

Sylvia se uită la moștenitorul ducatului. Era o combinație plăcută între trăsăturile masculine ale lui Thaddeus și cele ale lui Summer, dar, din câte știa ea, bărbații Talbot semănau cu mamele lor. Numai Aphrodita își moștenise întru totul părintele.

—Ce vârstă avea?, întrebă Sylvia și duse la buze ceaiul pe care îl primise mai devreme. Știa că mai devreme sau mai târziu trebuia să se întoarcă acasă pentru încă o zi în care era periculos să poarte doliu pentru familia ei. Sylvia plângea în inima ei, dar nu o putea face în exterior. Sylvia era nefericită.

—Optsprezece ani. Era însărcinată cu mine.

Brusc observă cu Cyrus scoate o cutie de șah. Se încruntă și se uită la mâinile lui care aranjau pionii pe tabla cu carouri.

—Ce faci, milord?, i se adresă nedumerită.

—Mă gândeam că noi doi am putea să întreținem atmosfera altfel; la urma urmei, când se pornesc ăștia doi – arătă spre părinții lui – nu-i chip să-i desparți. Fac impresie bună, lady Sylvia. Asta dacă, sigur, știi să joci șah.

Sylvia se încruntă la el. Se dădea mare înaintea ei, ceea ce o făcu să spună nonșalant:

—Vom vedea dacă știu să joc sau nu, așa-i?

Cyrus o privi o cliăpă, ochii lui atât de albaștri, încât păreau albi, consonanți cu părul blond-deschis. Venea pogorât dintr-o iarnă profundă, iar ea... Sylvia știa că arăta la fel. Doi regi ai zăpezii. Jocul începu lejer, cu Sylvia făcând mutări inocente pe tablă și așteptând mult până să facă o mutare pentru a părea că își gândește mutarea.

—Ai vizitat-o pe Maxine?, întrebă Sylvia.

—Da. E foarte bine. Deși e prematur să considerăm că totul e bine între ea și Owen Carter. Au prea puțin timp de la căsătorie.

—Ce te face să crezi că s-ar schimba?

—La început totul pare minunat, lady Sylvia. Adevărata provocare e timpul.

—Pare că vorbești din experiență, milord, zise Sylvia și îi studie atentă cutele de pe chip, cute care aveau cu siguranță să îmbunătășească desenul pe care îl lăsase de dimineață în cameră.

—N-aș avea de unde ști. Nu sunt căsătorit.

—Dar iubești, milord?

Ochii lui Cyrus o priviră atât de scrutători, încât, un suflet mai sensibil, ar fi abandonat misiunea pământească în acel moment. Nu și Sy. Sylvia era intrigată de persoana verișorului prietenei sale.

—O persoană care nu e eligibilă, milady. Ca noi toți.

—Eu nu iubesc pe nimeni, îi zise Sylvia. Scoate-mă, te rog, din comparația dumitale.

Cyrus zâmbi și se întinse nepermis de mult în direcția ei. Sylvia îi simți atunci parfumul, în timp ce își turnă ceai. Sylvia simți totul. Părul i se ridică pe ea, pielea i se făcu de găină și simți că i se usucă gâtul. Era nemaipomenită fascinația pe care o avea pentru aproape un necunoscut.

—E bine că nu ai iubit, lady Sy, îi zise el. Alminteri, probabil că acesta s-ar fi supărat să știe că ai obiceiul de a spiona și desena bărbați necunoscuți. Ar deveni gelos.

În circumstanțe diferite, în care Sylvia nu ar fi simțit că devenise una cu fotoliul, femeia s-ar fi simțit rușinată, dar acum, când îi zărea atât de clar pupilele, când le vedea dilatându-se atât de efervescent, nu se putea gândi decât la toate culorile pe care ar fi trebuit să le folosească pentru a reda fidel acea minune a naturii, ochii lui.

—Sunt o artistă, ce pot spune, zise Sylvia. Iar tu, lord Cy, ai fost muza mea, în lipsa unui iubit, evident. Cyrus zâmbi, iar Sylvia își dădu seama că nu se așteptase la răspunsul ăsta. Nu se așteptase la nimic. Adevărul era că nici măcar ea nu se așteptase la asta. Asta dacă iubita dumitale nu se supără că te folosesc temporar.

—Atâta timp cât toate desenele sunt oferite ca dar de nuntă... Nu fu nevoită să se uită pe tablă pentru a ști că el urma să spună „Șah".

—Parcă spuneai că nu e o persoană eligibilă, zise Sylvia. Cum vei ajunge să te însori cu ea?

—Am propriile planuri, zise Cyrus. Și în schimbul feței mele pentru plăcerea dumitale, lady Sy, îmi doresc toate acele schițe ca dar de nuntă. Vrei să faci asta?

—Fabrici un cadou original pentru iubita ta, să înețelg?

—Așa mă gândeam, zise Cyrus.

Sylvia își mușcă buzele și cugetă atent la următoarea mea mișcare. Apoi, când se întinse asupra tablei, rosti aproape de chipul concentrat al bărbatului:

—Șah și Mat, lord Cy. Începem mâine-deimineață când lumina e bună. Foișorul din curtea conacului tău.

Cyrus zâmbi când privi tabla, identificând lejeritatea cu care câștigase, de fapt, lady Sylvia. Apoi, fascinat de modul în care pielea ei părea că strălucea, Cyruse spuse:

—Așa să fie!

***

Vicontele de Cyn știa că în două zile de azi urma să se dueleze cu Maxine Carter. Își privi armele care fuseseră curățate și încercă să revină asupra articolului despre muniție pe care îl redacta pentru soldații Majestății Sale. Din urma războiului rămăsese și el cu o precopare: să fie cu zece pași înainte inamicului. Prin urmare, făcea experimente, fabrica, testa, totul pentru a ajunge să creeze arma perfectă.

Își frecă ochii și își odihni o clipă capul pe brațe. Era obosit. Dar oboseala lui nu era fizică. Se atinsese cu greu de mâncare. În sinea lui, Cyn simțea că ceva era în neregulă.

Ducele de Rowland își exercitase influența, iar căpitanul Scott Carson fusese detașat în părțile inferioare ale orașului; în orice caz, grija lui Scott nu îl caracteriza. Accepta că acesta reacționase impulsiv; să o aresteze și pe lady Chastity, iar mai apoi să le trateze inuman nu era soluția. Cyn își dorea să se răzbune, dar nu prin tortură. Cu toate acestea, față de evenimentele pe care le investiga își păstra unele rezerve.

Singura lui dorință era aceea ca justiția să se aplice și pentru Cardinhami. Maxine ucisese; trebuia să fie pedepsită. Însă, nu putea să nu se întrebe ce căutase șeful de bandă, Georgy, în urmă cu atâta timp, în pădurile dintr-un sat atât de depărtat de Londra. Pentru a se lămuri se uitase la știrile de la acea vreme, iar acestea indicau doar febra care o cuprinsese pe lady Evangeline în acea vară. Sigur că acea febră se putea datora unei infecții, iar infecția putea să vină din cauza unei răni. Gândul cum că tot ce se petrecuse fusese apărare legitimă îl bântuia. Asta nu explica de ce numele ei fusese scrijelit cu sânge de către Brumstick, dar o exonera de vină pentru moartea lui Georgy. Nu că l-ar fi plâns. În niciun caz. Rolul lui Cyn era acela de a scăpa de scursuri, de bandele care umblau prin cartiere, transformându-le în zone periculoase. Voia curat în orașul lui. Iar pentru asta primise o însărcinare de la Îneși Majestatea Sa. Acesta era motivul pentru care următorul pe lista lui era Silas Davis care ducea o viață dublă și, marea problemă care se pogorâse din munții Scoției, Don. Pe Don avea să-l vâneze cu cea mai mare plăcere.

Cyn își întinse picioarele, obosit. Două zile, iar onoarea lui Brumstick urma să fie spălată. Totul avea să fie bine. 

Știți că mai avem puțin și terminăm, nu?