Neamul pe care îl vânez nu e deloc tipic englezesc; în primul rând, e tipic nebun.

- Simon Thorne, viconte de Cyn

*

Maxine Cardinham știa câte reguli încălcase, dar nu îi păsa. Femeilor Cardinham nu le păsa, în general, iar ea era una dintre el. În primul rând, își pusese costumul masculin pe care unchiul Wine insistase să îl aibă toate în caz de călărie; toate știau că nu fusese vorba despre călărie, nu când ipoteza venea de la unchiul lor libertin. În al doilea rând, ieșise din casă când orologiul bătuse de ora unsprezece noaptea, ceea ce era categoric interzis; să nu mai adauge faptul că nu avea însoțitoare și că închiriase o birjă. În al treilea rând, intrase într-un club pentru domni și se lăsase vrăjită de succesiunea de cărți, de distracția și de fericirea care emana de la mesele purtătoare de noroc. Și, cum Maxin nu credea în noroc, numărase câteva cărți, memorase o succesiune și câștigase patru lire până ce un individ mic, brunet și cu ochelari să leșine aproape lângă ea în timp ce o sfătuia să îl urmeze. În al patrulea rând, Maxine știa că nu avea ce căuta în biroul unui domn care nu îi era rudă și, mai mult, să rămână singură cu aceasta. Trebuia să adauge aici că atunci când acel domn era păcatul întrupat și arăta precum Owen, păcatele ei se triplau. Șansele să ajungă direct în Iad – sau într-o excursie impusă pe continent – erau colosale, dar Maxine învățase să aprecieze Iadul. Mintea ei se transformase într-unul cu ceva timp în urmă, iar ea nu descoperise încă o modalitate de ieșire. Acum însă se afunda, iar senzația pe care o trezea fundătura în ea o făcea să se întrebe dacă nu cumva fusese chiar ea făcută pentru Iad.

Owen Carter trebuia să știe categoric ce era Iadul. Succesorul Diavolului, supranumit chiar el Lucifer, Owen strălucea cu aceeași lumină a îngerului căzut. Părul blond, cu bucle, pieptul atât de diferit de al ei, absomenul ferm, boarea de aur care îi împânzea acest piept și cobora în prohab îi spuneau că știa foarte multe despre asta.

—Owen!, îl numi chiar ea, lăsând pictura mică, aceea cu Lisa Carter, mama lui Owen. Intuise că acesta trebuia să fie biroul lui Damon Carter, pentru că era atât de plin de familia sa. Nu știam că Devil's Luck are uși ascunse, mărturisi.

—Ah, păi dacă pe tine asta te-a șocat, gândește-te la biata mea inimă când am intrat și am descoperit un bărbat care e, de fapt, fată, cu fundul pe biroul meu ascuns.

Maxine se uită la el și zâmbi. Rămăsese același bărbat jovial ca acum cinci ani. În spatele lui îl zări pe bărbatul care roșise acum puternic. Owen îi urmări privirea și i se adresă individului:

—Hugh, lasă-ne!

—Owen, spuse bărbatul, mă tem că acest lucru nu este posibil, acum, când știu că domnul... adică doamna... adică... adică domnișoara... domnișoara Cardinham – Hugh începu să se înroșească și mai tare la față, ceea ce o făcu pe Maxine să zâmbească și să își încrucișeze mâinile la piept, așteptând – domnișoara și cu dumneavoastră... cu tine... singuri...

—Domnule Hugh, i se adresă Maxine, par eu genul domnului Carter?

Hugh păru atunci să se afle într-un impas.

—Ei bine..., rosti bărbatul. Este adevărat că aveți trăsături mai...

—Atunci sunt în siguranță, i-o reteză Maxine, nedorind să știe mai multe lucruri despre trăsăturile ei. Știa foarte bine cum arăta: un metru și șaptezeci de oase, un chip moștenit de la bărbații din familia ei, pătrățos, obraji proeminenți, doar o gură plină, dar care nu o ajutase niciodată prea mult, ochii albaștri. Nu avea trăsături feminine. Nu era deloc genul lui Owen sau al altui bărbat. Părul negru, al tatălui ei, era strâns într-un coc jos și ascuns sub pălărie. Era doar un băiat, un puști, nimic mai mult. Nici nu fusese nevoită să își lege sânii pentru a-i ascunde: nu îi avea.

Apoi, când Hugh se lăsă convins și părăsi camera, iar ea se găsi cu Owen, singură, îl observă pe bărbat cum se apropie, ridicând o sprânceană în direcția ei:

—Eu nu am un gen.

Maxine pufni:

—Statură medie, blonde, palide, cu buze roz și ochi albaștri, îi spuse rapid, amintindu-și de toate femeile din ziare la brațul cărora se spunea că fusese văzut descendentul diavolului.

—Cineva m-a urmărit?, întrebă Owen, iar buzele lui roz o făcură să înghită în sec.

—Comportamentul m-a fascinat. Atât, mărturisi, fără a-și muta privirea din ochii lui verzi, atât de verzi, încât nu fusese conștientă de intensitatea lor până la această revedere.

Cu cinci ani în urmă, pe când Maxine avea paisprezece ani și spera că îi vor crește sânii, pe când Maxine era o altă fată, ea și surorile ei plecaseră în căutarea lui Evangeline, sora cea mare și fiica lui Bryght Cardinham și a lui Melody, ducele și ducesa de Rothgar. Pe drumul lor, întâlnirea cu Owen Carter o făcuse pe Maxine să îl lovească și să îl accidenteze de mai multe ori, iscând certuri și discuții contradictorii între cei doi. Owen nu era șocat și nu se lăsa stăpânit de ea, iar asta, încă de atunci, o făcuse pe Maxine să se simtă mai mult decât fascinată. Întâmplarea se terminase într-un mare fel: Maxine împușcase un bărbat. Maxine ucisese un bărbat. Iar acea faptă avea să o urmărească pentru totdeauna.

—Nu ai ce căuta aici, îi zise Owen și se întinse spre sticla cu coniac de lângă ea, iar o clipă Maxine îi ghici izul simplu, masculin, a bărbatului care se lupta în subsol cu cel mai renumit luptător, cu Titan. E un club. De domni.

—Îmi pare că sunt eligibilă, zise Maxine.

—Asta e cea mai mare prostie pe care am auzit-o vreodată, îi zise el, iar timbrul masculin o făcu să înghită în sec. Nu ești bărbat.

Iar tu ești bătut în cap, Owen, își zise Maxine, dar se abținu. Avea nevoie de el.

—Te căutam, îi zise Maxine.

—Ai fost prinsă trișând, îi zise Owen în timp ce căuta un pahar pentru ea, turnă puțin și i-l întinse. Încet.

—Owen Carter, eu nu sunt vreo blondă scundă și subțire, sensibilă. Duse paharul la buze și luă o gură din licoare. Comparabil cu coniacul tatei. Owen pufni și își turnă sieși un pahar, luând o gură generoasă. În plus, te căutam asiduu.

Oftând, Owen privi mâinile delicate și degetele lungi ale femeii. Știa că era pe piața mondenă a căsătoriile de un an. Maxine avea douăzeci ani, dar părea mai degrabă o femeie încercată de viață, mai apropiată de vârsta lui. Nu era genul lui de femeie, dar să îi privească gâtul lung, buzele care atingeau paharu, limba care gusta fiecare strop de alcool îi provocă șocant o erecție.

—Ce este, Maxine?, întrebă brusc. Era ceva în neregulă cu el în seara asta.

—Nu cred că ai voie să-mi spui pe nume, replică femeia în timp ce se îndreptă spre fotoliul din centru și se așeză, încercând să pună distanță între ea și zeul care strălucea în fața ei.

—Și cine mă va opri? Toți domnii din încăperea asta?

Maxine zâmbi când îl observă cum se apropie de ea, cu propriul pahar în mână. Owen se așeză pe fotoliul dinaintea ei și o privi, sfidând-o. Când era mai tânără, Owen Carter o fascina prin lipsa de responsabilitate și țel în viață; în aceeași măsură, o enervase încă din clipa în care se văitase că îl lovise în cap.

—Azi fac douăzeci ani, îi spuse Maxine.

Owen făcu ochii mari și se întinse spre ea, ciocnind paharul cu al său.

—La mulți ani! Un toast! Își spuse mâna la piept, își închise ochii și oftă: Fie ca aceste douăzeci primăveri ale lui Maxine Cardinham să îi aducă înțelepciune, rochii multe, pentru că pare că îi lipsesc din moment ce umblă în pantaloni prin Londra, și un somn profund. Am uitat ceva? Maxine pufni.

—Unchiul Wine insistă să învățăm să călărim și bărbătește. Fiecare fată Cardinham are o pereche din asta. Sunt chiar comozi.

Owen se abținu din a spune că și pentru privirea lui erau foarte comozi. Din motive pe care nu le înțelegea, o fată precum Maxine îl intriga, iar când era intrigat, se părea, era și excitat. Coapsele ei subțiri, dar ferme, erau evidențiate de materialul multa al pantalonilor, iar triunghiul dintre picioarele ei era atât de impecabil plat, cu un fund pe care îl observase numai bun pentru a fi strâns de mâinile sale. Nu era blonda voluptuoasă pe care o prefera, dar era cu siguranță femeie, iar Owen își dovedise de mult depravarea.

—Și ai venit să sărbătorești cu mine?, o întrebă, sărind peste subiectul unchiului excentric. Wine Cardinham era prieten cu tatăl lui; nu credea că să îl critice i-ar fi asigurat locul la șefia Devil's Luck.

—Nu. Ești ultima persoană cu care aș sărbători.

—Mă jignești!, își duse el mâna la piept, teatral. Măcar atât poți face, dat fiind că acum cinci ani m-ai lovit, schingiut, ai țipat la mine și ai continuat să mă jignești. Maxine își dădu ochii peste cap, iar gestul îl făcu pe Owen să înghită în sec. Cum ai intrat aici?

—Sunt băiat, nu vezi?, îl întrebă inocentă.

—Maxine... Zi-mi pe cine trebuie să dau afară că nu a fost suficient de atent.

—Tu nu pedepsești, Owen.

—Doar pentru că tu nu ai auzit că aș face-o, asta nu înseamnă că nu o fac.

Maxine înghiți în sec și își mușcă buzele. Până acum, Owen nu își încheiase cămașa, iar ea, la cei douăzeci ani ai săi, era foarte curioasă. Și era intrigată. Aproape că uitase motivul pentru care îl abordase pe Owen în seara aceasta când, în mod normal, nu ar fi făcut-o deloc.

—Poți să te îmbraci?

Owen își privi pieptul dezgolit și mormăi. Uitase. Apoi, cu privirea pe obrajii evidenți ai lui Maxine, obraji care se înroșeau. Lăsă paharul pe măsuța dintre ei și începu să își închidă cămașa.

—De ce? Îți întunecă judecata ireproșabilă?

—Nu. Arăți ca o gorilă. Am văzut una într-un atlas de faună. Semeni izbitor.

Owen își strânse maxilarul. Fata îl amuza.

—Oricât de mult mi-ar plăcea să continui dialogul nostru, nu am toată seara la dsipoziție. Tu, în schimb, nu ai ce căuta aici. Vrei ca ducele de Rothgar să afle cumva?

Ducele de Rothgar și tatăl ei... Binecuvântat cu cinci fete, Bryght Cardinham începuse să se obișnuiască cu câte un necaz. Niciuna nu se comporta ca o fată, nici măcar ultima fiică, Seraphine, care, deși părea mai liniștită decât surorile ei, dădea semnele unei rebeliuni latente. Nu l-ar fi șocat să afle că Maxine era aici, acum, chiar dacă atunci când o sărutase pe frunte după cina aniversară știa că o lăsase în dormitorul ei. În conacul din Londra, fetele Cardinham dormeau la al doilea etaj, cât mai departe de o potențială evadare. Această strategie nu funcționa, din moment ce atât ea, cât și Chastity, sora ei mai mare, reușeau să se strecoare seara cu succes. Dar lui Maxine nu îi plăcea să fie șantajată, așa că îi aminti:

—Nu-i vei spune. L-am văzut pe Damon Carter îndreptându-se spre subsolul unde se ținea un meci ilegal. Unde fiul lui însărcinat cu administrarea clubului în lipsa lui ținea un meci ilegal. Zvonurile spuneau că ar fi trebuit să fie închisă această afacere. Înainte să fiu adusă în biroul lui – sublinie Maxine – nu părea foarte vesel când a ieșit din subsol. L-ai dezamăgit pe tati, Owen?

Owen oftă. Femeia aceasta păruse drăguță, dar se părea că el uitase ce viperă era, de fapt, al treilea copil al lui Bryght Cardinham.

—Ce vrei? Spune sau pleacă!

Se părea că îl enervase; și atunci, când găsi cu adevărat momentul potrivit, aruncă informația:

—Am nevoie să mă înveți cum să mă duelez.

Și duse paharul la buze, dând băutura peste cap. Era atât de simplu.

***

Pentru Owen situația nu era deloc atât de simplă.

—Nu înțeleg. Maxine pufni și își dădu ochii peste cap. De ce ai nevoie de așa ceva? De ce ai avea nevoie să știi cum să te duelezi?

Maxine ridică din umeri și replică nonșalant:

—Voi participa la un duel, evident.

—Ca spectator?, vru Owen să știe. Femeia își țuguie buzele, iar atunci Owen știu că se întâmpla din nou: o femeie Cardinham lovea Londra cu întreaga nebunie de care era capabilă. Iisuse, Maxine! Ce ai făcut?

De parcă era ceva ce făcuse ea. Știa ce gândea Owen: că era nebună. Și poate era. Semăna cu membrii familiei sale. Blue Cardinham, verișoara ei, se căsătorise în urma unui scandal, Paris, protejata unchiului Wine, care, de fapt, era tot fiica lui, fugise de propriul contract de căsătorie și se măritase în colonii cu un conte, verișoara Zylphia se căsătorise peste noapte cu regele suburbiilor, în timp ce sora ei, imediat după ce pierduse copilul altui bărbat, devenise soția ducelui pe care Paris îl ignorase. Femeile din familia ei nu erau întotdeauna raționale, dar tot ce făceau avea un scop, unul care devenea evident la un moment dat. Totuși, Owen nu trebuia să îi cunoască scopul. Îi era suficient că se făcuse de râs în felul acesta. Nu voia să îl facă martorul mândriei ei călcate în picioare.

—Nu e treaba ta, îi aminti.

—Este, dacă vrei să te ajut.

Devenea dificil, iar asta îi displăcea.

—Owen, trebuie să mă ajuți! Înțelegi? Trebuie!

Owen își trecu mâna prin păr, mușchii de pe brațele lui încordându-se.

—Nu trebuie să fac nimic, femeie!, replică fiul diavolului. Când își dădu seama că buzele lui Maxine erau cu adevărat sigilate, Owen încercă o tactică ocolită: Cu cine te duelezi?

—Nu are importanță.

Își strânse pumnii și îi aruncă pe masă, zgâlțâind-o. O observă tresărind, așa că își dădu seama că avea ceva cu adevărat în minte, încât să se teamă. Perfect!

—Maxine, îmi pui răbdarea la încercare.

—Mă ajuți sau nu?, nu se lăsă Maxine intimidată, apropiindu-se mai mult de el. Privirile lor se duelau chiar ele atunci, niciunul cedând o clipă de putere.

—Depinde numai de tine. Vreau să îmi spui cine este bărbatul ăsta cu care te duelezi.

—Doar asta vrei să știi? Owen minți, iar Maxine îi intui minciuna, mai ales când dădu afimativ din cap, ținându-și buzele pline pecetluite. Fie! Mă dueleze cu contele de Brumstick. Owen își îngustă ochii, încercând să îl repereze pe individ. Maxine oftă și se lăsă pe spate, în fotoliu. Cu John Carson, contele de Brumstick.

Când în mintea lui Owen începu să se contureze o imagine clară, Owen își mușcă buzele ca să nu izbucnească în râs. Mult mai scund decât el și probabil și decât Maxine, Brumstick era un englez sensibil și ipohondru, mândru, într-adevăr, cu gura mare și care se ținea de jocuri pentru care cineva avea să-l facă să plătească la un moment dat. Nu se îndoia că acel cineva era acum Maxine.

—Nu ai nevoie de ajutorul meu pentru a-l învinge, îi zise Owen. Șansele să nu vină la duel invocând o gripă africană rară sunt mărețe.

—Exact. Dar secundul lui va veni cu siguranță.

Owen se încruntă.

—Și cine este acest secund?

—Ai spus că vrei să știi doar cine este bărbatul cu care mă voi duela! Maxine își ridică mâinile în aer și continuă: Nu mai mult.

—Maxine... Owen mârâi: Cine este adevăratul bărbat cu care te vei duela?

—Nu sunt obligată să îți spun nimic, Owen, îi aminti ea. Nu e vina mea că nu ai pus întrebarea care trebuia, de fapt, pusă.

Lăsându-se pe spate în fotoliu, Owen îi spuse:

—Nu am dat niciodată într-o femeie, Maxine, dar îmi forțezi limitele.

Maxine râse și îl sfidă când îi sugeră:

—Încearcă!

Risca prea mult dacă o punea pe Maxine cu fundul în sus și aplica o corecție; risca să fie servit la următoarea reuniune de familie ca fel principal de către bărbații mult prea protectori ai familiei. Imaginea cu ea, cu fundul ei mic în aer, cu palma lui mângâindu-l îl făcu să se întrebe dacă nu cumva ar fi putut să o facă să îi spună cine era bărbatul prin seducție. Dar, din nou, asta s-ar fi încheiat cu el ca desert al cinei în familia Cardinham.

—Nu te voi ajuta. Declin această cerere, din moment ce se pare că ai intenții ascunse. Când Maxine dădu să protesteze, Owen continuă: nu mă poți învinui. Știu că ataci pe la spate. Nu vreau să fiu eu ținta, în cele din urmă.

—Ah, nenorocitule!, izbucni Maxine și se ridică în picioare, începând să se plimbe dintr-o parte a camerei în cealaltă. Duelul va fi cu vicontele Cyn! Ești mulțumit?

Nu, evident că nu era mulțumit.

—Eroul de război?, întrebă Owen, simțind cum i se ridică părul pe ceafă. Când ea aprobă, Owen simți nevoia să constate: Ai înnebunit!

Simon Thorne, vicontele de Cyn, verișorul lui lady Paris și moștenitorul tatălui acesteia, ajunsese la vârsta de 31 de ani și, de cinci ani, era erou de un an, în armata lui Wellington. Luptase pentru patrie cu Napoleon și câștigase, dești prețul vitejiei fusese crunt: Simon Thorne rămăsese cu o cicatrice grotească pe chip, una care îi spinteca sprânceana și obrazul, furându-i aproape vederea. Nicio femeie nu voia să se apropie de el, cu atât mai mult cu cât revenise de pe continent ursuz, răutăcios, violent. Încă burlac, vicontele de Cyn era de nerecunoscut și era condamnat la o viață de singurătate. Iar Owen voia să îl lase în acea singurătate.

—Deci?, o auzi pe Maxine întrebând.

—Nu! Owen se ridică rapid și se apropie de ea, de zona în care era biroul tatălui ei, pregătit să scrie o scrisoare. Nu, nu, nu. Și te pârăsc acum lui Rothgar!

Maxine expiră furioasă și se repezi spre mâna care luase penița pentru a-i scrie ducelui. Așezându-și mâna peste a lui, Maxine îl privi în ochi:

—Owen! Nu am la cine altcineva să mă duc! E o chestiune foarte importantă pentru mine! Privirea lui Owen căzu pe bluza ei, acolo unde părea că un nasture nu stătea încheiat, apoi pe buzele roșii, în cele din urmă se uită la palma ei care se oprise peste mâna lui. Căldura care reverbera din ea îi transmitea fiori în întreg trupul și îl făcea să se întrebe dacă nu cumva el înnebunise. Te rog, omule! Nu mă face să te implor!

—Nu înțeleg, Maxine. Erai bună cu arma. Ce...?

Dar apoi se opri când își dădu seama de propria gafă. Cu cinci ani în urmă, Maxine și sora ei, Chastity, o salvaseră pe Evangeline, acum ducesă de Albany, de la o moarte sigură; pasionată de arme, cu un revolver mereu lângă ea, Maxine țintise spre Georgy și îl ucisese. Owen ajunsese prea târziu, iar când o făcuse, privirea bântuită a copilei îl făcuse să-și dea seama că Maxine Cardinham nu avea să mai pună mâna pe o pușcă prea curând. Nu crezuse că urma să dureze atât de mult, mai ales că avusese întotdeauna un comportament normal.

—Maxine, n-am vrut să..., începu să spună, dar mâna ei se îndepărta deja de a lui.

—Nu am mai tras, Owen. Nu am mai pus mâna pe o armă, de fapt.. Nu sunt o criminală, să știi. Nu împușc oamenii din amuzament!

—Nu am vrut să spun asta, evident, îi zise el. Ascultă... Owen oftă. Poate că aproape o făcuse de oaie, dar ăsta era momentul lui. Cuvintele tatălui lui îi reverberau în minte. Ascultă, te ajut...

—Mă ajuți?, întrebă ea încrezătoare.

—Da, dar vreau ceva în schimb. Maxine îl privi precaută. Vreau o logodnică!

Maxine făcu un pas înapoi, iar chipul ei păli:

—Eu nu... Nu sunt...

—Ne prefacem! Owen se ridică și începu să îi explice. Vreau să te prefaci că ești logodnica mea în fața tuturor, mai ales în fața tataie. Asta e! Ne prefacem!

—Dar...

Micuța amazoană părea că dă în retragere, ceea ce îl făcu pe Owen să ridică o sprânceană:

—Asta vreau, Maxine. Vreau o logodnică. Am nevoie de una și nu am timp să curtez o fetiță prostuță. Vreau ca în final, când asta se termină, să nu am de-a face cu o dramă. Totul va fi fals, evident, iar eu mă voi comporta ireproșabil.

—Trebuie să mă gândesc, Owen.

Ceea ce era categoric groaznic, pentru că atunci Maxine ar fi văzut că Owen nu era capabil să fie un domn.

—Ei bine... Cinci... patru... Timpul trece și îți pierzi profesorul... Trei... doi...

—Bine!, sări Maxine. Bine, nenorocitule! Dumnezeule, Owen, ești cu adevărat un afurisit! O văzu cum își pune mâinile în cap. Owen se prăbuși pe scaun, simțind cum, în final, era cu doi pași înaintea tatălui său. Câștiga. Dar nu îți pui mâinile pe mine, să ne înțelegem!

—Așa cum ai făcut-o tu mai devreme?, o tachină.

—Nu am... Maxine îi văzu zâmbetul, așa că adăugă: Nu... nu mă săruți!

—Nici măcar pe obraz?, continuă el.

—Nu!, sări femeia, iar chipul ei deveni din palid extrem de roșu. Owen izbucni în râs, ceea ce o făcu pe Maxine să își strângă mâinile la piept și să adauge: Râzi de mine.

—Vei fi logodnica mea falsă, Maxine. Nu mai mult. Voi fi un domn cu tine.

—Bine. Bine așa. Bine. Întinse mâna spre el și adăugă: Pecetluim această înțelegere, bine? Asta facem.

Owen ridică din umeri și își întinse palma spre ea. Maxine Cardinham avea degete lungi, subțiri, cu unghii ovale și sănătoase, încheieturi delicate. Palma ei fină ar fi putut să îl strângă atât de bine, încât... Ah, la naiba! Avea nevoie de o femeie și avea nevoie de una rapid. Îi strânse mâna, apoi adăugă:

—Te duc acasă, Maxine. Nu ai ce căuta aici, cu atât mai puțin în mahala. Zonele astea nu sunt sigure. Abia, pe drum, îmi spui de ce ai ajuns să te duelezi cu vicontele Cyn.

—Nu e nevoie să știi motivul, îi zise Maxine și își retrase mâna, aranjându-și pălăria.

—Asta nu e negociabil, să știi. Îmi spui de ce sau nu te ajut.

—Credeam că am stabilit deja condițiile, Owen. În plus, să nu ai impresia greșită că tu conduci. Nu o faci.

Owen își ridică privirea spre ea și rânji:

—Oh, Maxine, ba da. Eu conduc. Eu mereu conduc.

—Nu și de data asta. Femeia se întoarse cu spatele și îi făcu cu mâna: Adio, Owen!

Owen se repezi spre ea și o prinse de încheietură, lipind-o de trupul lui mai mult decât voia cu adevărat să o facă, dar dându-și seama că era complet pierdut în trupul ei suplu.

—Nici să nu te gândești! Treci în trăsură! În trăsura mea!

—Nu!, zise femeia și îi aruncă o privire care probabil îi influențase pe francezi să inventeze ghilotina. Dă-mi drumul! Aproape că îl lovi în fluierul piciorului, apoi în prohab, diminuându-i cu mult erecția care i se trezise la viață de la observarea atentă a fundului ei. La-să-mă!, zise sacadat Maxine în timp ce se lupta precum o leoaică feroce.

—Stai locului, zgâtie! Lui Owen nu îi venea să creadă că se luase la bătaie cu o Cardinham, cu această Cardinham în particular, iar când ea îl lovi în buză, făcându-l să pulseze, se abținu să nu o strângă de gât. Ah, diavoliță ce ești!

—Domnule?

Auzind glasul lui Hugh, Owen își ridică privirea spre bărbatul care se uita la scenă de-a dreptul îngrozit.

—Ce e, Hugh? Sunt puțin ocupat acum!

Hugh înghiți în sec și întrebă temător:

—Aveți nevoie de ajutor, doamnă?

—Da!, strigă Maxine. Mă agresează! Bărbatul acesta mă agresează! Și, zicând asta, îl călcă pe picior, îl făcu să se dezechilibreze și să cadă. Ha!, strigă ea. Scoase limba la el și o luă la fugă.

—La naiba, Hugh!, strigă frustrat Owen. La naiba! Își duse mâna la buza care sângera și oftă. La naiba! Toată hârjoneala lor îl excitase și îl enervase în același timp.

Maxine putea spune că se smțea la fel, mai ales când ieși pe străzi, în răcoarea de aprilie, și privi ușor dezorientată o perioadă. Își simțea trupul viu, își simțea sângele scurgându-i-se nebunește prin vene. Întrevederea cu Owen fusese... de neuitat. Bărbatul acesta era de neuitat. Se uită în stânga și în dreapta înainte de a se arunca în prima birjă, dând adresa spre conacul Rothgar. Nu avea habar însă că Silas Davis însuși, materializându-se din umbrele mahalalei peste care încă domnea, zărise totul la cumnata lui, inclusiv obrajii rumeni, părul în neorânduială și pălăria care lipsea.

Se uită la clubul viu colorat și mormăi. Se părea că ăsta era, din nou, anul belelelor.