Cardinhamii sunt supli pentru că sunt obișnuiți să fugă la Gretna Green.

- Simon Thorne, viconte de Cyn

*

Owen nu era un bărbat furios. Prea rar se întâmpla să simtă că își iese din minți. Și când se întâmpla, sigur Maxine era de vină. Sigur, o pierduse și se făcuse de râs în fața lui Rothgar care devenise bănuitor. Îl convinsese cu greu că Maxine juca acum cartea femeii dificile și că avea să o găsească și să o aducă în Casa Oglinzilor pentru a se cununa. Timpul zbura în defavoarea lui și, spre îngrijorarea lui, furia îi era alimentată și de teamă: o femeie râvnită, căutată, dorită de o bestie scoțiană era acum singură pe străzi. Nici nu-și amintea ce purtase, pentru că, de fapt, nu purta mai nimic. Știa că indiferent de situație, ea avea să devină doamna Owen Carter până la asfințit, dar nu își dorea sub nicio formă să o găsească rănită.

Prin urmare, când își dădu seama că era o încărierare în cartierul din Whitechapel urmărise bătaia. Observase cum un copil sfrijit se sustrăsese dintre liderul grupului de copii și vicontele de Cyn – șocant de-a dreptul –, iar o clipă se întrebase dacă nu cumva copilul sfrijit putea fi chiar o femeie, femeiea lui. Consitutuția se potrivea, culoarea pielii și privirea... Astfel, lăsând în urmă lupta se îndreptase spre copilul de alee. Îl văzu respirând greu, obosit, dar nu există când o numi:

—Maxine!

După modul în care încremeni își dădu seama că nu se înșelase. Apoi, Maxine făcu ceva uluitor: fugi. Înjurând, conștient de faptul că femeia aceasta se încăpățâna să îl enerveze. Avea să îi arate el ei.

În urma ei, Maxine îl auzea perfect cum înjura, bodogănea și alerga după ea, observând totodată cum înaintea ei se întindea un gard din cărămidă. Trebuia să pună un picior între cărămizi, să-și împingă trupul și să sară. Știa cum se face, cel puțin teoretic. Nu putea fi chiar atât de greu. Dar, cu inamicul pe urmele ei și obosită, când încercă să se prindă de zid Maxine îi simți mâna pe cămașă și cum fu trasă spre el. Se dezechilibră, crezu că va cădea – și măcar dacă se întâmpla să cadă pe partea bună, despărțită de el! – și fu prinsă de Owen care clipi șocat în direcția ei, întrebând-o:

—Ai încercat cumva să sari gardul?

Înghițind în sec și agățându-se de cămașa lui, observându-i pririvrea turbată, Maxine își dădu seama că nu putea să nege nimic acum. Risca să fie provocată la un adevărat duel, aici și acum.

—Da?, spuse reticentă.

Privirea lui se înnegură. O lăsă jos, o prinse de mână și se răsti la ea:

—Treci!

Nu voia să treacă. Nu voia să ajungă nicăieri. Totul era o neînțelegere și simțea cum își compromitea viața dacă trecea așa cum dorea bărbatul.

—Nu! Încercă să se smucească, știu că se rănește, se strădui să se așeze pentru a-l îngreuna, dar Owen era de piatră. Buclele lui blonde fluturau în vânt, iar mușchii brațelor umbrau țesătura de pe el. Arăta ca un Zeu care o ducea spre judecata de Apoi. Și nu era deloc pregătită să ajungă în Iad. Lasă-mă! Ajutor!

—Voi spune că mi-ai furat ceasul, o opri Owen și îi arătă tunicile roșii din intersecție care veniseră pentru a atenua conflictul. Încetează! Oricum nu voiai să te măriți. Ce diferență e dacă o faci acum, cu mine?

—Nu mă iubești!, strigă la el, conștientă de faptul că bărbatul îi dăduse drumul mâinii. Dar nu putea fugi. Nu avea unde.

—Te respect, Maxine. Nu e asta suficient?

—Nu!

Owen oftă și o privi fix în ochi, iar un fior îi străbătu femeii întreg corpul.

—E tot ce avem. Haide, acum!

Nu era tot ce aveau. Nu voia ca asta să fie totul. Poate era irațional din partea ei, dar o viață a milei nu era pentru ea. Maxine fusese născută pentru sentimente autentice, nu pentru niște respect care izvora dintr-o situație pe care oricum nu o înțelesese pe deplin. Totuși, de data aceasta Owen îi anticipă mișcarea și, înainte de a o rupe la fugă, o prinse, o aruncă pe umărul lui și plecă. Iar toți ochii din Whitechapel observară scena.

***

Nu fu surprinsă să descopere că în casa lui Owen, acolo unde fu dusă imediat de intempestivul ei logodnic, se afla chiar tatăl ei care, așezat în salon, părea că savura ceaiul de seară în timp ce discuta cu o slujnică. Ducele de Rothgar arăta îmbătrânit și obosit, deși avea puterea să zâmbească și să facă niște conversație. Imediat ce o văzură, ochii lui se înnegurară. Era într-un mare necaz și simțea că nu putea profita nicicum de necazul acesta pentru a scăpa de bărbatul nebun de lângă ea.

—Tati?, întrebă o secundă. Rothgar nu făcu altceva decât să o privească, apoi, ferindu-și privirea de ea, ducele scoase o hârtie de la piept și i-o înmână lui Owen. Tati?, insistă Maxine.

—Trebuie doar să semnați aici și aici și sunteți căsătoriți.

Copilul din ea și femeia disperată, care își iubea familia mai mult decât pe sine, clacă în acel moment. Nu putu observa decât cum omul care o legăna pe genunchi, o săruta, îi făcea toate poftele și care o tratase mereu ca pe egala lui o ura. Brusc, tatăl ei o ura pentru că fusese prea curioasă și pentru că avusese prea multă încredere în situațiile pe care singură le putea rezolva. Se înșelase: nu putea rezolva singură nimic și, pe lângă asta, avea nevoie de tata pentru a o ajuta să rezolve totul. Fusese o prostie să se ducă la Owen; ar fi trebuit să discute cu ducele încă de la început. Acum soarta ei ar fi fost alta.

Dar adevărul era că atunci când ducele aflase de situația lui Evangeline o alungase într-un conac izolat, la țară. Nu că situația ei s-ar fi asemănat cu a lui Evangeline, dar...

—Tata! Se desprinse de Owen și se agăță de brațul ducelui. Tata, vorbește cu mine! Brusc, își dădu seama că lacrimile îi șiroiau pe obraji. Tati! Tati, nu vreau să mă mărit cu el! Cu... cu... cu nenorocitul ăsta dramaaaatiiic!

Rothgar își menținu chiar el lacrimile, pentru că să o vadă astfel pe Maxine, una dintre cele mai puternice fiice ale lui, îi rupea inima. Când primise dispensa pe care fusese atașat numele ei i se rupsese inima. Sperase la o nuntă fastuoasă, la el conducând mireasa la altar, urându-le casă de piatră și toate cele bune. Acum însă nu mai era nimic de făcut. Pentru a evita un scandal, pentru că avea și alte fiice nemăritate sub autoritatea lui, ducele era obligat să o dea pe fiica lui cea puternică. Și asta îl făcea neputincios.

—Trebuia să te gândești la asta înainte să te culci cu el, Maxine, îi spuse pe un ton dur, încercând să-și stăpânească emoțiile.

—Nu m-am culcat cu el!, negă Maxine.

—Adică voi doi nu ați împărțit același pat?

Maxine privi spre sprânceana ridicată a lui Owen și roșii. La naiba cu asta.

—Ba da, dar...

—Nu voi mai auzi niciun cuvânt!, o opri ducele. Domnișoara aici de față – o indică pe slujnică – va fi bună ca alături de mine să constituie martorul căsătoriei voastre. Repede! Am niște explicații de dat ducesei mele.

Owen o prinse repede de cot și, desfășurând foaia, îi indică unde să semneze, repezindu-se spre penița așezată pe masa din hol. Maxine luă penița, neputându-se abține nicio secundă din plâns. Avusese o seară plină, o zi plină, o după-amiază și mai plină, iar acum se mărita fără preot, fără rochie, fără nenorocitiele alea de flori cu un bărbat care manipulase situația în favoarea lui, căruia ea îi oferise putere asupra situației. Lacrimile îi împânziseră ochii și nu mai vedea foaia. Scrise litera M, apoi încercă să formele un „a", dar știa că nu era coerentă. Servitoarea își drese glasul și se încruntă, ducele înghiți în sec. Owen în schimb se simți teribil, un nenorocit. Își mușcă buzele și împinse foaia mai spre ea, șoptindu-i:

—Maxine, te rog. Adună-te. Mă cunoști. Știi că voi fi un soț bun pentru tine.

—Nu vei fi un soț bun. Vei fi un soț rău, rece, adulter!

—Maxine Cardinham, îi șopti ei, îi ridică fața spre el cu degetele și îi privi ochii mari și albaștri. Îți jur cu viața mea că îți voi fi un soț bun, voi fi cald, așa cum am fost până acum cu tine, și fidel. Nu voi vrea o altă femeie. Nu mă voi uita la altă femeie. Nu-mi voi dori nimic mai mult decât pe tine. Deja nu-mi mai doresc.

Maxine înghiți în sec. Își mușcă buzele și ispăși în a-și iscăli numele. Owen nici nu-și dădu seama când se semnă chiar el, dar fu conștient de faptul că nu mințise. Nu era nimic pe Pământul ăsta care să-l satisfacă mai mult decât Maxine Carter.

***

Înainte să plece, după ce Maxine fusese condusă într-o cameră de către servitoarea care o privea cu ochi blânzi, Rothgar rămase în hol și privise din nou pe bărbatul care îi devenise azi ginere. Două fiice de-ale lui se măritaseră deja într-o grabă teribilă, iar el nu apucase să discute cum se cuvine cu niciunul dintre bărbați care deveniseră fiii lui.

—Excelență, vă mulțumesc pentru dispensă!, îi spuse Owen.

—Nu e ca și cum pot spune că voi face oricând serviciul ăsta pentru tine, Owen. Totuși, ducele îl privi pe bărbat în ochi, nu vreau să crezi că Maxine e lipsită de protecție. Dacă aud că te comporți lipsit de cinste cu fiica mea, dacă aud că nu ești soțul pe care i l-ai promis, te ucid.

Owen aprobă.

—Nici nu mă gândeam că Maxine este abandonată, deși probabil că soția mea asta crede acum. Owen ezită o clipă, apoi însă, modul în care Maxine se agățase de brațul tatălui său și începuse să plângă îl făcu să sugereze: Poate că ar trebui să vin în vizită alături de Maxine zilele acestea? După o perioadă rezonabilă, evident.

—Cred că ducesa ar fi fericită să își vadă fiica, spuse Rothgar. Și eu. Bine ai venit în familie, domnule Carter!

—Sunt mandru să fiu parte din familie, Excelență!, mărturisi Owen.

***

Domnul Benthon pierduse tot ce conta în viața aceasta. Inițial, îl pierduse pe iubitul lui, Georgy. Mușamalizaseră totul, știa el mai bine, dar Maxine Cardinham era de vină pentru faptul că Georgy nu mai era azi aici. Veștile se împrăștiaseră rapid în Whitechapel, inclusiv în hanul pe care reușise cu greu să îl patroneze de când un anume Don preluase conducerea de la Pretty Maid. Fusese nevoit să vândă, pentru că după seara aceea în care la cererea iubitului lui, la cererea lui Georgy, o răpiseră pe Zylphia Cardinham și o vânduseră lui Silas Davis, după ce domnul Davis o deflorase pe fata Cardinham, acesta ucisese pe toată lumea, iar pe el îl lăsase fără vedere. În locul ochilor, domnul Benthon avea acum două găuri inexpresive și grotești pe care le ascunsese cu două petice negre. Se bucura că nu își vedea înfățisarea, pentru că după ce se sculase din banda din Whitechapel, îi intrase în grații doamnei Benthon și o ajutase să ajungă mai repede pe lumea cealaltă, domnul Benthon – numele era împrumutat de la predecesoarea lui – își crease o reputație de bărbat cochet.

Acum însă veștile circulaseră prin mahala. Vicontele de Cyn le împrăștia, îl auzise chiar el, pentru că, după ce rămăsese fără privire, auzul i se ascuțise evident. În hanul lui intrau mulți oameni, mulți dintre ei care îl detestau pe Silas Davis pentru contele de Foxborough care devenise. Să ajungă nobil fusese o prostie; Silas nu aparținea, de fapt, de nicio lume, în afară de cea micuță pe care și-o crease cu Zylphia, iar asta, auzindu-l cum îl ocărau și bâfeau, îl veselea teribil. Și vicontele Cyn sugera că Maxine apăsase trăgaciul care li-l luase pe Georgy. Poate că oamenilor nu le păsa decât de tradiția lor prostească, dar lui Benthon îi păsa de altceva: brusc, după ani în care nu se gândise decât la lumina ochilor lui întunecați, la Goergy, se gândea la răzbunare. Și răzbunarea era cu atât mai dulce, cu cât avea posibilitatea să o ia pe femeia Cardinham prin surprindere.

Silas își pierduse oficial autoritatea în Whitechapel. Imperiul lui se prăbușea, în timp ce influența lui în Parlament creștea. Rămăsese cu St Giles și Seven Dials, dar acolo apăruseră deja răscoale între familiile locale, între bande. În Whitechapel domnea, de azi, dezordinea, ceea ce nu îi priia afacerii. Totuși, faptul că el contractase la început cu Don îl făcea să spere măcar că urma să avansese în ierarhie. Don venea din Munții Scoției, din Highlands și, din câte simțise el, era la fel de neîmblânzit. Dacă nu l-ar fi plâns încă pe Georgy, s-ar fi oferit bestiei, asta dacă avea aceleași înclinații, deși se îndoia; auzise că umbla cu femei de calitate, era văzut în trăsuri scumpe, iar amantele lui nu miroseau deloc ieftin. Ce soartă crudă pentru Benthon și cum compensa acum soarta pentru cât de nemiloasă fusese cu el!

Benthon chicoti și își trase pătura mai bine pe el. Era o seară senină precum serile în care obișnuia să fie cu Georgy. Măcar putea adormi gândindu-se la asta, la el. Și, ce îl făcea mai periculos pe Benthon, era faptul că el aștepta cu drag momentul în care avea să se reunească cu iubitul lui, prin urmare nu se temea nicio clipă de moarte.

Maxine Cardinham, fii pregătită să te iau cu mine!

Mai știe cineva cine e Benthon?

Dacă nu, reveniți asupra lucrării lui Silas Davis :)