N-am pierdut un singur lucru în război: inima. N-am de gând să o pierd.

- Simon Thorne, viconte de Cyn

*

Abia aștept să îmi pierd inima!

- Pandora Cardinham, fiica ducelui de Rothgar

*

Pe cât de șocat era Owen să o vadă pe Maxine și, mai mult, să o vadă așa, pe atât de nervoasă era femeia când îl privea și și-l amintea lângă femeia aceea blondă și dizgrațios de perfectă pentru el. Întinzându-se spre palmele ei julite, atât de alb, încât semăna cu un mort, Owen îi prinse degetele și exclamă, cu ochii ieșiți din orbite:

—Dumnezeule, Maxine! Dumnezeule, ce faci aici? Ești bine? Sângerezi! Te-ai lovit? Ești rănită? Cine ți-a făcut asta? Ce s-a întâmplat?

Maxine își trase mâinile din ale lui și își îndreptă spatele. Oricât de tare îi bubuia capul acum, era amețită, iar corpul începuse să îi tremure din cauza tuturor celor întâmplate, nu avea să arate slabă în fața acestui bărbat.

—Păreai ocupat. De ce vii cu mine? Întoarce-te la prietena ta.

Lui Owen nu-i venea să-și creadă urechilor. O privi de parcă era de pe altă lume, apoi, dându-se înapoi, îi spuse:

—Ai înnebunit? Nici măcar nu e prietena mea! Eu vorbesc aici despre tine. Maxine, e miezul nopții. Ești în... ce dumnezeu e asta? Asta e cămașa de noapte a unei fecioare? Maxine își încrucișă brațele la piept, conștientă de goliciunea ei acum. I se părea frig. I se părea îngrozitor de frig. Icni când Owen îi așeză mâna pe picior pentru a-i examina juliturile. Ce s-a întâmplat cu tine?

Maxine își mușcă buzele, apoi șopti:

—Vreau acasă.

Owen simțea cum femeia aceasta depășea pragul rezonabilității sale. O groază de scenarii i se perindau prin minte, fiecare mai îngrozitor decât celălalt. Dacă Maxine nu înțelegea de vorbă bună, trebuia să o facă să înțeleagă.

—Oh, și vei ajunge acasă! Acasă la mine!

—Nici să nu îndrăznești!, icni femeia. Mă duci acasă la tatăl meu.

—Acolo unde trebuia să fii acum, zici?, își miji bărbatul ochii înaintea ei.

Maxine nu credea să-l mai fi văzut vreodată pe Owen atât de furios, dar nu era ca și cum avea să dea înapoi. Oh, nu! Ea nu se temea de nimeni, cu atât mai puțin de el.

—Nu ridica vocea la mine și nu mă trage tu pe mine la răspundere!, țipă la rândul ei la Owen, conștientă de furia care răzbea din ea.

—Ești logodnica mea!, urlă Owen. Normal că te trag la răspundere!

—A! Acum sunt logodnica ta, nu? Mai devreme, când erai la brațul acelei femei, nu mai eram logodnica ta.

Owen își mușcă buzele. Începea să-l enerveze atât de tare...

—Maxine, nu uita că ce e între noi e fals. Nu poți să-mi spui cu cine să umblu. Conștient de faptul că probabil înrăutățise situația, dat fiind că ochii ei se făcură și mai mari, Owen adăugă: În plus, nu umblam cu ea. Mă agasa.

—E fals?, strigă femeia. Ai spus că e fals? Nenorocitule! Și Maxine ridică mâna și îl pocni în nas. Owen icni, apoi se încruntă și îi prinse încheieturile. Dă-mi drumul, nenorocitule! Dă-mi drumul!

—Oprește-te! Te rănești!

Maxine trăgea de propriul corp de parcă avea să își rupă mâinile, ceea ce îl făcu pe Owen să încaseze câteva lovituri de dragul de a nu o răni mai mult. Era o luptă în toată regula, una în care se chinuia să nu o rănească, dar în care ea nu avea nicio problemă din a-l lovi, îmbrânci, brusca.

—Încetează, femeie nebună ce ești! La naiba, Maxine! Se feri la fix, înainte ca ea să-l lovească în vintre. Mijindu-și ochii unul la celălalt, Owen șuieră în direcția ei: Deci așa vrei, Diavoliță!

O trase în brațele lui și își lipi gura de a ei. Maxine izbuti să se retragă și îi aruncă furioasă:

—Scârbosule!

Dădu să-l lovească din nou, dar, ridicându-și piciorul peste ea, imobilizând-o, Owen rânji în direcția ei și o forță să-i primească din nou sărutul. Maxine dădu s-l muște, să se lupte, dar, în final, după stăruințele lui, după răbdarea de care dădu dovadă, Maxine înghiți în sec și îi acceptă sărutul, îl acceptă. Brusc, femeia se trezi că oftează și că se pierde în încâlceala limbii lui, că i se dăruiește cu totul. Mâna lui Owen îi mângâie ușor fața, apoi gâtul, coborî pe umărul ei și trase ușor de cămașa de noapte, descoperindu-i pielea caldă, oasele delicate ale trupului. Cealaltă mâna a lui îi sprijinea și mângâia spatele, îi susținea șoldurile. Maxine avea gust de pericol. Avea gustul femeii cu care voia să-și petreacă nopțile, care îl excita până peste cap. Avea gust de zeiță.

Și probabil că ar fi continuat să se guste unul pe celălalt, uitând de pericolul care îi pândea, de problemele care se iveau în zori, dacă trăsura nu s-ar fi oprit brusc. Owen o strânse în brațele lui, pregătit să îl ucidă cu propriile mâini pe oricine îndrăznea să îi întrerupă. Numai că atunci când ușa se deschise forțat, iar chipul turbal al lui Silas Davis se profilă, Owen înghiți în sec, știind că nu avea cum să-l doboare pe cel mai periculos bărbat din mahala și, mai mult, pe viitorul său cumnat. Înțelese însă că situația degenerase și că lucrurile nu aveau să se tempereze prea ușor când Silas, cu spume la gură și parcă pregătit să îl ucidă, îl amenință.

—Ai o secundă să explici, Owen, înainte să te omor.

***

Cel mai apropiat loc fusese casa lui Owen, acolo unde Maxine fu așezată pe un fotoliu din ceea ce era salonul din casa bărbatului, cu o ceașcă de ceai în mână și privind de la un bărbat la altul, încerca să fie cât de coerentă îi permitea durerea de cap care o înnebunea de minute bune. Venise înainte de sărutul cu Owen, dar abia atunci, când buzele ei păcătoase, trădătoare se izbiseră de ale lui și îi făcuseră nenorocitul de joc, abia atunci durerea îi bubuise acut în creier și continua să danseze în mintea ei.

—Măcar las-o naiba să facă o baie!

Maxine privi spre Owen care părea de-a dreptul scos din minți de faptul că Silas nu o lăsase să se miște din fotoliu, insistând cu un interogatoriu interminabil.

—Maxine, vrei o baie?

—Vreau doar să nu mai stau aici, zise Maxine simplu. Vreau să plec. Apoi, mușcându-și buzele și înghițind în sec pentru a nu plânge, adăugă: Vreau la tati!

Silas Davis privi spre Owen, iar acesta îi aruncă o privire la fel de îngrijorată. Umbla prin oraș, pregătit să se întoarcă acasă, la nevasta și la copilul lui, când spionii lui ciripiseră: o femeie fusese văzută pe străzi, umblând sumar și sărind dintr-o trăsură; imediat apăruse la el vestea că femeia se numea Maxine. Nu i se păruse o coincidență, pentru că, pentru a supraviețui în lumea crudă în care crescuse, Silas trebuise să nu creadă în coincidențe. Prin urmare, se îndreptase spre zona în care se spunea că domnul Carter – Owen – o băgase pe tânără în trăsura lui. Până să ajungă la vizitiu știa cu siguranță că era vorba despre o fată Cardinham care umbla cu bărbabtul nepotrivit într-un moment și mai nepotrivit. Și când o văzuse suită pe el, sărutând pramatia îi venise să îi omoare pe amândoi. Pentru că amândoi profitau de ducele de Rothgar, de încrederea și de bunătatea lui. Prea libere fuseseră copilele acestea lăsate. Cineva trebuia să le bage mințile în cap.

Totuși, aspectul lui Maxine, zgribulit, zgâriat, îl făcu să se întrebe dacă nu cumva ar fi fost prea dur dacă ar fi plesnit-o pe Maxine și l-ar fi ucis pe Owen. Alesese să aștepte. Alesese să își bea ceaiul. Alesese să îl vadă pe Owen cum se învârtea agitat, cu siguranță nefiind el cel care îi provocase lui Maxine rănile care sângeraseră.

—Ce cauți la ora asta afară, în primul rând! Erai acasă, la naiba! Acolo trebuia să fii acum.

—Silas, nu te mai răsti la Maxine, spuse Owen pe un glas mult prea calm.

—Altfel ce?, întrebă Silas și se ridică, astfel confruntându-l pe Owen care făcea la fel, înfoindu-și pieptul și pregătit de o luptă. Altfel mă vei bate, Owen? Așa cum ai fost în stare să îl bați pe cel care i-a făcut asta logodnicei tale? Altfel o vei proteja pe Maxine? Altfel vei avea grijă de femeia ta? Tu nu ești în stare să ai grijă de o o muscă, darămite de ditamai dragonul răsfățat. Îl bați pe Titan în ring și ai impresia că poți să mă bați și pe mine?

—Încetați!, strigă Maxine. La naiba, încetați! Amândoi își întoarseră privirea spre ea, ceea ce o făcu să ofteze. Mi-a bătut cineva în geam în seara asta. Am coborât. Era un individ ciudat și acolitul lui care mi-au vorbit despre cum Whitechapel știe că eu l-am ucis pe Goergy și cum vrea să preia el conducerea. Mi-a zis că nu vrea să mă omoare, așa că preferă să îl însoare pe individul acela dubios de tânăr cu mine ca să pună indirect mâna pe mahala. I-am lovit pe amândoi, am sărit din trăsură și am rupt-o la fugă. Asta s-a întâmplat.

Owen și Silas care se holbau la ea de când își începuse povestea priviră unul spre celălalt șocați. Erau atât de multe informații care veniseră atât de brusc de la Maxine, încât niciunul nu știa dacă să o ia în serios sau nu.

—De ce ai coborât în primul rând?, întrebă Owen brusc.

—Pentru că am crezut că ești tu, replică simplu femeia.

—Obișnuiești să o momești afară destul de des, Owen?, își ridică Silas o sprânceană.

Owen îl ignoră. În momentul acesta, informațiile pe care le auzise și pe care începea să le creadă îl îngrijorau. Trecutul lui Maxine părea că dorea să îi acapareze prezentul. Strângându-și pumnii, Owen se apropie de ea. Arăta hăituită, iar acum, privind-o, voia doar să înțeleagă dacă se întâmplase ceva mai grav decât voia să îi spună. Nu o văzuse niciodată atât de neranajată, iar juliturile de pe corpul ei, vânătăile care se întrezăreau pe pielea ei palidă, îi mențineau starea de nervozitate. Maxine își ridică privirea spre el, iar ochii ei mari, albaștri, îl făceau să-și dorească să șteargă orice urmă de durere avea impregnată pe corp femeia aceasta. Așezându-se în genunchi, înaintea ei, Owen își puse mâinile pe genunchii ei, ceea ce o făcu să tresară o secundă. Neluându-și privirea din a ei, fixându-se în continuare unul pe celălalt, Owen îi șopti, așa încât numai ea să poată auzi afirmația:

—Simt că-mi ascunzi ceva. Maxine își mușcă buzele și se uită o clipă spre Silas care urmărea cu ochii mijiți fiecare mișcare. Apoi, uitându-se la Owen, îi dădu de înțeles că erau mult mai multe de discutat, dar că nu o putea face cu Silas aici.

—Nu. Nimic, replică femeia, iar Owen dădu afirmativ din cap.

Silas oftă și își trecu mâna prin păr. Dacă ce spunea ea era adevărat, dacă fusese răpită pentru a fi acaparat Whitechapel, atunci aveau o problemă reală. Timpul curgea în defavoarea lor, ceea ce îl făcu să spună rapid:

—Poți să-l chemi pe Maximilian? Are nevoie de un doctor pentru loviturile alea.

—Nu, îi zise Owen. Știu eu să am grijă de ea. Am mai stat pe lângă fratele meu.

—Dacă tu crezi că te las singur cu ea, să pui mâna pe ea, atunci, Owen, ai o problemă mare la cap! Vrei să îți bag eu mințile înapoi?

Owen îi aruncă peste umăr:

—Va fi soția mea!

Maxine îl prinse de încheietură și îi spuse rapid:

—Nu voi fi.

Owen își ridică o sprânceană în direcția ei. Nu avea timp de prostiile lui Maxine, de geloziile ei închipuite. Prin urmare, ca un adevărat Carter ce era, o amenință:

—Vrei să îi spun cumnatului tău despre contele de Brumstick?

—Nenorocitule!, șuieră Maxine printre buze.

—Așa cum îți place ție, iubito, rânji bărbatul în direcția ei.

Silas nu fu martorul schimbului de replici, mult prea cufundat în gânduri și probleme. Dar dacă așa stătea problema, și cu spionii lui afară, probabil că aveau să fie bine. Nimic nu avea să se întâmple.

—Fie!, spuse domnul Davis. Însă, Owen, dacă lipsește o parte a corpului ei, știi tu bine la care mă refer, te omor.

***

Adonis Clark, baron de Olsburg și bărbatul din spatele măștii, din spatele renumelui pe care și-l crease în Munții Scoției, Don, privi din casa verișoarei lui, Sylvia, spre locuința ducelui de Shrewsbury. Îl vedea pe duce în salonul în care lucra adesea și pe care îl folosea pe post de birou. Ducele încărunțise, dar își menținuse aspectul puternic, masculin, viril. Prima dată îl întâlnise în Aylesbury, probabil când Evangeline Cardinham se căsătorise. Era în căutarea fetei alături de un grup de bărbați din aceeași familie, dintre care și Silas Davis. Și îi jefuise.

Îl îngenuchease și îi spusese simplu:

—Banii sau viața. Și repede! Avem un program încărcat astăzi.

Thaddeus refuzase însă să predea și inelul cu sigiliu pe care fusese de-a dreptul neispirat să îl uite pe deget și avusese tupeul să îi spună:

—Este neprețuit. Este în familia mea de veacuri.

—Arăt eu ca un bun samaritean?, întrebase Don. Apoi, întorcându-se spre bărbații din ceata lui, întrebă: Sunt eu recunoscut pentru actele mele de caritate, băieți? Râsetele izbucniră în pădure. Așa credeam și eu. Scoate inelul, bătrâne!

—Obligă-mă!, îi ceruse Thaddeus.

—Shrewsbury, scoate naiba inelul ăla înainte să ajungi la Summer în bucăți!, îi spusese Colt Cardinham. Oricum îl recuperăm din moment ce observ clar că individul acesta nu știe deloc cu cine se pune.

—Și cu cine mă pun, mă rog?, întrebase șeful hoților.

—Crede-mă, îi spusese Silas, chiar nu vrei să știi.

Și probabil nu ar fi vrut, dar bărbatul începuse:

—Colt Cardinham. Ducele de Rothgar, Shrewsbury, Wine Cardinham, un conte – arătă el spre ginerele său, Rhys, - și Silas Davis.

—Iar eu sunt Felix, se introdusese contele de Denborough. Dar ce mai contează?

—Shrewsbury..., șoptise Don. Înțeleg... Duce parcă, nu-i așa?

Thaddeus își mijise ochii în direcția lui.

—De ce te interesează?

—Nu cred că înțelegi, bătrâne, îi spusese Don. Eu pun întrebările aici. Și dacă nu aș avea încă o tâlhărie programată aș sta cu siguranță să-ți tai limba pentru impertinența de care dai dovadă. Dar cum evident nu am timp... Ridicând din umeri îl lovi pe Thaddeus cu pumnul direct în față, dezorientându-l. Îl prinse de guler și îi șopti: Asta pentru că ești un nenorocit... Iar apoi, cu dexteritate, îi smulse inelul de pe deget. Haideți, băieți! Lăsați-i pe așa-zișii Cardinhami să se reculeagă.

Apoi plecase. Până acum avea inelul cu sigiliu la el, pe un lănțișor din aur, în jurul gâtului. Până acum știa că venise timpul lui să se răzbune pe Shrewsbury pentru ceea ce, mai degrabă, nu făcuse când trebuia. Adonis oftă, amintindu-și cum își pierduse tatăl, apoi mama, cum rămăsese singur, sărac, disperat, cum fusese nevoit să fure pentru a supraviețui. Și totul din vina unui suflet hain care se dădea mare iubitor de familie și de copii.

Gândindu-se la asta se întrebă ce făcea Aphrodita Talbot, fiica lui. Aproape că o răpise. Ar fi reușit să se răzbune chiar de atunci dacă nu ar fi fost gura ei mare, vorbăria ei continuă.

—Ce facem acum?

Adonis privi spre Adair, ucenicul său. Ei doi aveau ceva în comun, ura pentru o familie. Cardinham-Talbot. Adair se născuse în 1799 într-o familie ruinată, familia conților de Lunden. După ce scandalul bărbaților grupați într-o societate secretă a desfrâului acaparase și familia bărbatului, conții de Lunden căzuseră în dizgrație și nu mai reușiseră să se ridice niciodată. Fostul conte își ucisese soția, încercase să-l omoare pe unicul său fiu prin sugrumare, apoi se sinucisese. Numai că Adair nu murise. Nu. Adair avusese ghinionul de a supraviețui în sărăcia în care fusese lăsat. Acum, la aproape șaptesprezece ani, știa că nu mai voia să trăiască așa cum o făcuse până atunci. Contele de Lunden pășise în afara scenei societății și alesese să conducă tenebrele în numele lui Adonis care își dorea să își extindă aria de influență chiar aici, în Londra, în Whitechapel.

Asta dacă Maxine Cardinham nu ar fi fost în drumul lor.

—Încercăm să o omorâm, zise simplu Adonis. Până nu vin cu capul ei, oamenii din Whitechapel nu mă vor crede. Nu mă vor accepta.

Știuse că Sylvia va fi în seara asta în casa Cardinhamilor, așa că pândise momentul perfect pentru a o ademeni pe Maxine. Exista un avantaj în prietenia verișoarei lui cu Cardinhamii. În curând însă Sylvia avea să devină soția lui, fie că voia, fie nu voia. Trebuia să accelereze operațiunea.

—Și Silas?, întrebă Adair.

—Toți știu că nu e adevăratul conducător. Nu va fi un obstacol. În plus, zilele lui Silas Davis au apus. Are o soție. Are un copil. E în Camera Lorzilor. La un moment dat va fi nevoit să aleagă între liniștea familiei și viața din mahala. O va alege pe domnișoara Violette, fiica lui.

Adair aprobă. Apoi, brusc, Adair îi aminti:

—Maxine a zis ceva de un duel?

—Da. Domnișoara Cardinham are o râcă cu Cyn. Trebuie să aflăm de ce. Și cred că vom fi acolo să închinăm balanța.

Vor fi acolo să se asigure că Maxine murea.