Mereu am fost atras de Moarte.

- Julian Colburg, viconte de Quicny

*

Scena în care Maxine îndrepta arma spre un copac sau în care își exersa postura începuse să îl facă pe Owen conștient de ce postură avea femeia aceasta. În mintea lui femeia trebuia să fie femeie: rotundă, moale, maternă, grijulie. Totuși, Maxine avea în severitatea ei, în delicatețea ei, în tandrețea ei tăioasă o feminitate atât de puternică, încât îl copleșea. Acum, de exemplu, în rochia ei bleu pe care Chastity i-o adusese de dimineață alături de scandal, cu spatele drept, fără niciun strop de moliciune în vreo parte a corpului – poate existau totuși părți ale corpului moi –, Maxine arăta precum întruparea Dianei, o adevărată zeiță a vânătorii, aducătoarea de carnagiu. Și oh, cât își dorea el să fie devorat de amazoană! Se autoproclamase iubitor de blonde, cu pielea lor roz, radiantă, dar atâta frumusețe domnea în metri de păr negru ai lui Maxine, atâta dârzenie, hotărâre, ambiție în exteriorul ei albastru!

—Dacă vicontele de Cyn crede că noi suntem vinovați de destinul lui Thomas, e nebun!, intonă Maxine. Din câte știu eu, după tot ce s-a întâmplat cu Georgy și... ei bine... după ce contele de Stratford a fost arestat de unchiul Colt, Thomas a ales calea pribegiei. Se scria în ziar că a fost ucis în război, dar nu l-am pus eu să aleagă războiul! Ce treabă să am eu cu Thomas?

Owen își amintea prea bine cum Maxine Cardinham se retrăsese în sine după ce îl împușcase mortal pe Georgy. Bărbatul murise pe loc, iar pe Owen îl impresionase precizia traiectoriei glonțului când văzuse cadavrul. Cinci zile mai târziu, după incidentul cu Georgy, Owen avea să descopere că fata își lăsase în urmă revolverul și să își dea seama că Maxine lăsase în urmă o pasiune care se transformase într-un coșmar. Să o vadă acum îmbrățișând acea pasiune cu o precizie la fel de letală, încărcând arma și descărcând-o de parcă nu trupul ei ar fi primit ricoșeul, forța armei, îl bucura. Și îl excita. Da, era un pervers nenorocit, dar nu se putea abține.

—La urma urmei, după ce a încercat cu Eva, oricum avea să moară. Tata l-ar fi omorât. Respirația femeii era sacadată și, când se întoarse spre el, din locul în care era așezat, aproape de caii pe care veniseră în apropierea locului unde se va petrece duelul cu Cyn, Maxine avea o șuviță umedă lipită de cap și o privire criminală. De ce nu spui ceva?

Iar Owen dovedi că avea prea puțină dorință de a trăi când mărturisi:

—Sunt prea ocupat să-ți admir fundul în rochia aia.

Maxine strâmbă din nas și se apropie de el, cu arma descărcată îndreptată spre capul lui.

—Perversule!

Owen o privi pe sub ochi, conștient de tensiunea care se născuse involuntar între ei. O prinse de mână, o luă prin surprindere, o dezechilibră chiar când focul din ochii ei se întețea amarnic. Abia atunci, Owen o trase spre sine, jos, și o lipi de vintrele sale, șoptindu-i la ureche:

—Hai, ia un loc lângă mine. Vreau să-ți spun cum să-ți îmbunătățești ținta, pentru că văd niște inadvertențe. Mâna lui urcă spre sânul acoperit insuficient de corset, apoi pătrunse corsetul și mângâie sfârcul. Dumnezeule, acum știa cum arată sânii femeii ăsteia, cât de apetisanți, de minunați, de plini! Acum, dacă stai cumințică...

—Nu așa îmi îmbunătățesc ținta.

—Oh, ba da!, o asigură el și, cu cealaltă mână, începu să îi ridice rochia. Stai să vezi ce... Au! Maxine îl lovise cu cotul în abdomen, iar numai pumnii încasați de la Titan îl făcură să încordeze la timp totul, pentru a nu rămâne fără un organ vital. Diavoliță ce ești!, îi spuse și, dintr-o mișcare, o așeză pe spate, imobilizându-i brațele. Văd că nu vrei să-ți asculți profesorul. Meriți o pedeapsă pentru asta.

—A, da?, întrebă Maxine și, ridicându-și ușor genunchiul, îl lovi în vintre. Deși lovitura nu fusese deloc tare, Owen se contorsionă, moment în care femeia veni deasupra. Ce ziceai de pedeapsa aia?

—M-ai ologit, femeie!, îi zise el, dar nu se clinti din poziția avantajoasă pe care o luase Maxine. Cu sânii descoperiți, cu trupul ei fierbinte emanând vindecare spre prohabul lui, Owen nu voia să se mai miște de acolo niciodată. Numai un sărut mă poate salva!

—Ce dramatic ești azi, domnule Carter!

—Dacă soția mea nu binevoiește să aibă grijă de mine!, Owen își dădu teatral ochii peste cap și îi prinse ușor șoldurile. O privi, asigurându-se că asta era exact ceea ce voia și ea, iar apoi o strânse ușor, ridicându-se pe coate pentru a-i întâmpina gura. Maxine nu știa să sărute, dar, de când gurile lor se întâlniseră, se potriviseră, se îmbrățișaseră, Maxine devenise expertă. Limba ei îi mângâie tendențioasă limba, respirația ei îi îmbătă simțurile și, miraculos, îi înălță erecția. Maxine..., îi șopti numele când degetele ei se îndreptară lacome spre cămașa lui.

—Taci!, îi spuse ea. Asta e pentru plăcerea mea! Să nu crezi vreo clipă... Owen își insinuase mâna spre triunghiul dintre picioarele ei, în despicătura materialului găsind-o caldă și umedă. Geamătul lui Maxine îl făcu să-și dea seama că-și dorea să o aibă. Aici și acum. Dă jos asta!, zise Maxine cu o disperare pe care nu o văzuse nici seara trecută. Într-adevăr, exercițiul fizic scotea animalul din oricine, iar diavolița lui nu era cu nimic mai prejos.

Dându-și jos cămașa și ajutând-o cu prohabul, îi prinse coapsa și o ghidă să se miște pe toată lungimea organului său. Maxine gemu, își închise ochii și își înfipse unghiile în pieptul său. Totuși, dat fiind că Maxine fusese virgină cu o seară în urmă, călăriseră până aici, iar ea nu avusese probabil nici până acum o baie fierbinte, Owen nu voia să o rănească, așa că, binevoitor, în ciuda dorinței de a o simți luându-l astfel, încercă să îi spună:

—Iubito, hai să schimbăm poziția. Te va durea dacă...

—Eu decid poziția acum, îi spuse ea și îl împinse la loc, pe iarbă.

Hotărârea din ochii lui îl făcură să ridice din mâini, a predare, și să o ajute să îl cuprindă în trupul ei. Trupul ei mic, strâmt, atât de potrivit pentru al său, înnebunindu-l cu fiecare milimetru cu care se cobora și se încăpățâna să-l înghită tot. Owen nu-și putu reține geamătul, simțind cum avea să înnebunească. Nu fusese pregătit pentru o Maxine dezlănțuită. Femeia făcea dragostea cu aceeași intensitate cu care îl lovea adesea în cap cu orice obiect îi era la îndemână. Își așeză mâinile pe șoldurile ei, conștient că avea nevoie de ghidare, și începură să-și întâmpine unul altuia mișcările cu dorință necenzurată. Abia când o auzi respirând greu, șoptindu un:

—Ajută-mă!

tremurat, Owen preluă frâiele. O curpinse în brațele lui, o așeză pe ea pe iarba crudă, îi desfăcu picioarele cât de mult putu, o privi în ochi și îi domină fiecare celulă autoritară, coborându-și mâna asupra clitorisului ei și mângâind-o, astfel încât trupul lui Maxine explodă cu frenezie, făcându-l să se împlânte înnebunit în ea.

Un minut mai târziu, o îmbrățișă, iar Maxine, vulnerabilă, acoperindu-se cât putea, făcu asemeni.

—E prima dată, spuse Owen, când fac asta în natură. Acum înțeleg de ce strămoșii noștri preferau să aibă douăzeci de copii și să alerge prin păduri.

Maxine își semeți capul și spuse șocată:

—Owen, suntem în public! Animal ce ești! Matahală!

—Ah, normal că eu sunt vinovat, zâmbi el și se întoarse cu fața la ea, care începuse deja să își aranjeze ținuta, fără a se ridica în picioare. Suntem în public de zece minute, iubito.

Maxine își îndreptă spatele și îi spuse:

—Cum îmi spui acum...

—Iubito?, întrebă el.

—Exact. De ce o faci?

—Pentru că vreau asta?, îi sugeră el. Îmi place. Îmi place să-ți spun așa.

Maxine oftă și aprobă:

—Și mie.

—Bun. Pentru că am de gând să ți-o spun foarte des. Se ridică și își aranjă hainele, observând cum ea rămăsese în același loc. Zâmbind, Owen o întrebă: Nu poți să te ridici, nu? A fost cu adevărat prea mult pentru tine.

—Poți să-mi dai o mână de ajutor și să nu mai comentezi?, se încruntă femeia, iar el făcu întocmai, ba mai mult, ajutând-o să-și aranjeze rochia, ștergând urmele purpurii ale excesului ei de pe feminitatea flămândă.

—Pot să te întreb ceva?, i se adresă brusc, în timp ce înșeua calul: De ce e Chastity pornită împotriva căsătoriei? Ducii de Rothgar au un mariaj minunat, cu cinci copii care îi va băga în mormânt înainte de vreme...

—Foarte amuzant, replică ea.

—... Mulțumesc, iubito!, îi făcu cu ochiul. Unchii tăi au căsnicii spldendite, copii, nepoți, poate curând, dacă Elisabeth Maxwell, fiica lui Felix, conte de Denborough, se grăbește, chiar și strănepoți. Nu înțeleg de ce Chastity disprețuiește căsătoria și are impresia că nu știu ce piază rea se va abate asupra ta. Par eu amenințător?

Maxine oftă și se uită la bărbatul care o dezinhiba, lângă care simțea că putea fi cu adevărat astfel. Sigur, avusese dreptate și mai devreme, dar adrenalina pe care i-o dăduse să-l simtă sub ea, să-l aibă așa cum își dorea ea, plăcerea de a-l vedea cum preia controlul fuseseră inegalabile. Iar Maxine voia să simtă asta din nou, numai că ideea că trebuia să călărească până în Londra o îngrozea. Poate că ar fi trebuit să-l asculte. Sau poate că ar fi trebuit să-l plesnească atunci când îi spusese să se oprească. Alesese să continue și poate că putea trage suficient de timp, până își revenea.

—Șii că Davina Cardinham, fiica unchiului Colt și a mătușii Christina, s-a căsătorit când a împlinit optsprezece ani.

—Da. Parcă era conte? Lord Castle?

—Exact. Anthony Scarlette, contele de Castle, îi făcea curte de vreo doi ani. Ăăă... Davina a avut o pasiune pentru Julian Colburg, vicontele de Quincy, viitorul conte de Dunbar, dar pasiunea asta s-a stins foarte rapid în vara lui 1810, atunci când s-a întâmplat totul și cu Evangeline.

Maxine se sprijini de copacul unde priponise calul, amintindu-și de ceea ce Davina îi spusese în final lui Chastity legat de Julian. La un an după plecarea lui Julian, după ce se scrisese de faptul că tânărul viconte de Quincy atrăsese simpatia unui maharaj din India și că, alături de sprijinul Coroanei, urma să reprezinte diplomația engleză, Chastity o întrebase pe Davina care era până la urmă treaba cu Julian și de ce nu venea acasă. Nu era neobișnuit ca un bărbat de vârst alui Julian – atunci în vârstă de douăzeci de ani – să călătorească, dar toți se așteptau ca la douăzeci și unu de ani Julina să vină să o revendice pe fata care împlinise șaisprezece. Colt nu ar fi lăsat-o să se mărite la șaisprezece ani fără scandal, dar ar fi cedat într-un final. Totuși, Julian rămăsese diplomat în Indii, în timp ce Davina spusese simplu: Julian îmi e prieten. Nu a fost niciodată nimic mai mult între noi!

Și atunci Chastity și Maxine știuseră că era ceva în neregulă, dar aleseseră să tacă.

—Eu știam că tânărul Quincy nu voia să se însoare cu verișoara ta, îi zise Owen, amintindu-și un dialog din 1810.

Pe vremea aceea încerca să fie comod, dar când împărțea o cameră mică, iar asta cu alți trei bărbați, îi era cam greu. Avusese niște zile îngrozitor de stresante, iar el unul nu era obișnuit cu așa ceva. Îi făcea rău la ten. Proaspăt spălat și bărbierit, cu burta plină și la un etaj distanță de femeile Cardinham, Owen simțea că, în sfârșit, putea răsufla ușurat. Apoi însă își dădu seama că fratele lui voia cu tot dinadinsul să îi ruineze seara.

—Când v-ați dat seama ce au de gând, le-ați încurajat?

Nu îl certa pe el, evident, victimă în această situație care avea și capul spart și un cucui care o putea dovedi, ci pe Julian și pe Quill. Dar această lecție de morală interfera cu somnul lui.

—Nu le poți opri când și-au pus ceva în cap, spuse simplu Julian care își făcuse culcuș pe jos, într-un colț. Uită-te la mine: încerc să scap de Davina Cardinham de când i-a intrat în minte ideea că va fi soția mea și nu reușesc.

—Adică nu vrei să te însori cu Davina Cardinham?, întrebă brusc interesat Owen.

—Nu!, spuse exasperat Julian. Fără supărare, Quill, dar sora ta prezintă lucrurile numai din perspectiva ei. Am crezut că îi va trece toată această iubire pentru mine, iar mie chiar îmi place să petrec timp cu ea ca prietenă, dar încep să cred că lucrurile devin cam serioase.

—La ce te așteptai când îți petreci mare parte din timpul de vizită cu sora mea?, întrebă Quill care se așezase lângă Owen și închisese ochii. Chiar este îndrăgostită de tine, milord.

—Crede asta, nu este!, spuse exasperat Julian. E un copil!

—Copiii se îndrăgostesc cel mai ușor, remarcă Maximilian, ceea ce îl făcu pe Owen să aprobe în fața înțelepciunii fratelui său mai mare.

Maxine oftă:

—Cred că Julian i-a rănit așteptările Davinei prin faptul că a refuzat-o atunci. Cum am zis, la șaisprezece ani, cât se afla într-o casă de vacanță, l-a întâlnit pe contele de Castle. Era cu patru ani mai mare decât ea, roșcat, cu ochii verzi... Un bărbat chipeș.

—Ochii au fost de vină, categoric, glumi Owen, știind că și ai lui erau verzi.

—Să știi că Anthony Scarlette îmi aduce aminte de gorila Armatei Regale, de Scott Carson, numai că domnul Carson, care a binevoit să ne arunce pe mine și pe Chastity în Newgate e cu un an mai mare decât Anthony. Era. Anthony a murit.

Owen se încruntă, încercând să-și amintească vreo știre din urmă cu trei ani.

—A ars. Conacul a ars. Am dreptate?

Maxine aprobă.

—În seara în care trebuia să-și consume căsătoria a izbucnit focul. Davina a suferit, evident. Picioarele ei... Eram tânără atunci și nu o avea pe Davina la inimă, încă, dar când am văzut cum arătau picioarele ei... Maxine înghiți în sec. Davina a fost mereu o femeie frumoasă. Este încă. Dar știu că nu va putea să își mai dezbrace vreodată trupul... adică să...

—Am înțeles, o scuti Owen de ceea ce părea o conversație îngrozitoare pentru Maxine.

—Oricum, Davina nu mai vorbește din seara aceea. Toți spun că a suferit un șoc prea mare. E izolată la moția Castle. Conacul nu a fost niciodată refăcut. Din câte știu eu, stă într-o casă mică, pe proprietatea soțului ei.

Davina fusese mereu zărită în negru, acoperită din cap până în picioare, neparticipând la niciun eveniment, la nicio sărbătoare, trimițând ocazional scrisori în care felicita un nou-născut sau ura sărbători fericite. Deși tatăl ei insistase să vină să stea în Londra cu ei, Davina se împotrivise de fiecare dată. Singura persoană care avusese ocazia să discute cu Davina după cele petrecute fusese Chastity, deși prea puțin lume știa asta. Totuși, Chastity nu spusese niciodată nimic din ce discutaseră. Și Chastity se îndepărtase.

—Ideea e, continuă Maxine, că Davina era vânătă, pe lângă arsurile pe care le avea. Avea rochia sfâșiată. Fusese evident maltratată.

—Doar nu-mi spui că acest Tony a...

—Nu am de unde să știu, dar Chastity și-a creat convingerea că o căsătorie e ceva rău. De atunci e așa cum o vezi.

—Înțeleg. Owen înghiți îngrozit de cele auzite. Deci Chastity și-a propus abstinența? Maxine aprobă. Ei bine, voi, femeile Cardinham, faceți exact ce spuneți că nu veți face vreodată, din câte am observat eu. Mie mi-ai spus că nu mă vei vrea niciodată. M-ai luat cu brutalitate în natură.

Maxine își dădu ochii peste cap și își șterse în treacă lacrima care îi picase pe obraz.

—Am moștenit firea familiei mele, mai mult pe tata.

—Văd. Owen se apropie de ea și îi dădu o șuviță după ureche. Maxine, îți jur că te voi cinsti mereu. Nu am mințit nici în noaptea nunții noastre, nici față de sora ta. Tata mi-ar tăia mâinile dacă ar ști că fac orice să rănesc o femeie. Înainte ca ea să adauge ceva, Owen îi spuse: Și nu spun că nu mi le-ai tăia chiar tu, spun doar că Diavolul ar fi mult mai perspicace. N-aș putea face asta, oricum. Nu e în firea mea asta.

—Știu. Maxine se ridică pe vârfuri și îl sărută ușor pe buze. Să mergem! Se înnoptează. Și sunt cu adevărat obosită.

—Stai să vezi cât de obosită vei fi cu adevărat când va trebui să te urci pe calul ăla după ce m-ai călărit pe mine.

Maxine înghiți în sec. Într-adevăr, tot drumul înapoi fu un chin.

***

Davina ațipise pe scaunul-balansoar, cu fața spre lumina rece a amurgului. O duruse capul întreaga zi, iar abia după ce pregătise cina și băuse unul dintre faimoasele ceaiuri ale doamnei Gibs care puteau vindeca orice, mai puțin un trup urât, începuse să o lase. Cu toate acestea, se dusese să citească puțin, iar asta o ajutase să adoarmă. Somnul îi venea atât de rar și, ca de fiecare dată, nu era lipsit de vise.

Davina știuse de copilă că mama ei era înzestrată cu ceva ce nu era natural. Mama ei citea viitorul fără a-l citi micăr, ci pur și simplu îl privea pe chipul persoanei căreia i se adresa. Tot mama ei, în lipsa unui obiect al tatei sau chiar a prezenței lui în patul lui, nu putea ațipi fără să fie chinuită de coșmaruri. Totuși, Davina știuse dintotdeauna că ea nu e specială. Fratele ei, sigur. Dar fratele ei moștenise privirea strălucitoare, de chihlimbar, a mamei, în timp ce ea fusese mereu normală. Aquilla, fratele ei geamăn, simțea viitorul oamenilor și, din câte știa ea, pășea nopțile din afara casei. Nimic nu-l ajutase pe Quill să nu mai facă asta, în afara unei licori puternice care îi adormea toate simțurile și pe care mama știa să o prepare de la proprii părinți. Pe această cale, Davina se considerase întotdeauna norocoasă.

Totuși, momentul în care se confruntase cu propria moarte, momentul în care Davina murise, o schimbase pentru totdeauna. Prea puțini știau că Davina era moartă din ziua în care se căsătorise și că, în locul ei, apăruse o altă persoană, una pe care ea însăși nu o recunoștea. Și în timp ce darul mamei și al fratelui său păreau aducătoare de belșug, Davina era blestemată. Davina nu vedea viitorul, ci simțea Moartea. Atunci când ațipea, Davina vedea oameni care nu erau acolo, oameni despre care se spusese că muriseră, că nu mai existau. Iar Davina era capabilă de călătorii colosale. Acum, de exemplu, când somnul o furase în cele din urmă, ajunsese mult prea departe de casă. Călătorea cu o viteză teribilă, o viteză pe care ar fi avut-o numai o pasăre. De fiecare dată când se găsea în Londra, când pașii o purtau aici, Davina nu se simțea în siguranță. Locul era infestat cu moarte, cu morți. Umblând haotic, căutând besmetici comunicare, o împingeau și erau la fel de șocați precum ea când își dădeau seama că pe ea o puteau atinge cu adevărat. Azi însă glasul unui anume bărbat, a lui Georgy, bărbatul pe care verișoara ei îl ucisese accidental, o făcu să înghită în sec.

—Ai venit să-mi faci dreptate?

Davina nu putu decât să-l privească. Avea în țeasta lui glonțul lui Maxine.

—Nu-i nimic, rânji Georgy în direcția ei, o va face el. Respirația lui Georgy se apropie, în aleea lăturalnică, de ea. O va face iubitul meu...

Și, în timp ce moartea era atât de evidentă pentru Davina, cei vii erau ecouri, spririte încețoșate. Cu toate acestea, Davina observă prea bine persoana pe care Georgy o indică. Iar atunci când doamna Gibs o trezi pentru a o anunța că băiatul cel mic al fierarului murise, Davina puse mâna pe o coală de hârtie și desenă chipul bărbatului pe care îl văzuse. Abia apoi, ostenită, vomită.

—Nu te simți bine, nu-i așa?

Davina răspunse în mintea ei, un simplu Nu, răspuns pe care morții din viața ei îl auzeau. Ei nu aveau nevoie de cuvinte. Simți brațul băiatului fierarului peste corpul ei și oftă. Trebuie să pleci, Tim. Tu nu ai de ce rămâne. Ai numai zece ani, i se adresă copilului.

—Și să te las singură aici, milady Castle? Cine-ți va aminti să iei cina? Davina oftă și strânse degetele reci ale băiatului în ale ei. Nu plec milady până nu sunteți dumneavoastră bine. Nu plec. Aici stau.

Iar Davina oftă, pentru că nu avea cum să-l asigure că era bine. Nu era. Și când privi în oglindă cu ochii ei știu că nu era Tim, fiul fierarului în spatele ei, chiar dacă ea îl simțea aievea. Ochii însă îi străluciră, schimbați după noaptea care o transformaseră pe ea, din albastrul vivace, în chihlimbariul mamei, și se închiseră, știind că pusese scrisoarea la poștă. Avea să ajungă în Londra la timp. Trebuia să ajungă acolo la timp.