Abilitatea Cardinhamilor de a se autodistruge e mai mare decât creierele lor.

- Simon Thorne, viconte de Cyn

*

Maxine nu putuse adormi după ce Sylvia și surorile ei plecaseră din cameră. Se concentrase prea puțin pe Brumtsick, dar adevărul era că de când îl întâlnise pe Owen în sezonul acesta, contele intrase în trecutul ei și, de acolo, nici nu-l mai putuse privise. Bineînțeles că duelul cu Brumstick aplana asupra sa, dar din motive pe care nu le înțelegea, pentru că se considera încă foarte nepregătită, nu-și făcea griji mărețe pentru confruntarea cu Cyn. Totodată, sora ei, Pandora, scosese la iveală aspecte logice pe care ea una le ignorase și probabil pe care și Owen le ignorase: care era motivul pentru care vicontele îi ura familia atât de mult?

Se poziționă la geamul camerei sale și se uită în depărtare, la noaptea londoneză. Ce făcea Owen acum? Săruta pasional o altă femeie? Își petrecea noaptea în club, luptându-se pentru spectacol și faimă? Încheia o altă înțelegere cu altă femeie care urma să-i devină o logodnică și mai bună? Relația dintre ea și Owen nu era tipică înțelegerii pe care o încheiaseră: la început impusese să nu existe un sărut, dar brusc se obișnuise cu gura lui apăsând blândă peste a sa. Se obișnuise cu el atingându-i brațul, talia, cu râsul lui și cu modul de a nu lua în serios orice amenințare. Owen era încă un copil, un băiat care voia să arate că devenise bărbat, iar sufletul lui blând, pur, tandru o atrăgea. Brumstick nu fusese capabil să scoată de la ea mult, dar contele nu fusese niciodată Owen Carter. Nu era. Nu putea fi.

Tresări când o pietricică trecu pe lângă capul ei și se opri în geam. Se uită în jos din locul din care venise pietricica și își dădu seama că acolo, cu o capă pe cap, aștepta un bărbat. După statură putea spune că era un bărbat, deși nu putea intui cât de mare era. Brusc, realizarea o izbi: Owen venise pentru a-i vorbi.

—Ești nebun? Dacă mă nimereai?

Mâna bărbatului îi făcu semn să coboară, moment în care Maxine se simți și mai bănuitoare.

—Owen, n-am timp de aburerile tale. Bărbatul nu o contrazise, nu spuse că nu era Owen, ceea ce o făcea să creadă că era el, dar că nu voia să fie auzit. Îi făcu din nou semn să coboare, iar ea, îndârjindu-se, simțindu-și inima cum i se zbate în piept, își flutură arătătorul în direcția sa: Ai face bine să fie ceva bun, alminteri te omor!

Chiar și atunci când coborî scările avu o presimțire rea. Poate că mintea ei voia să îl vadă pe Owen, să simtă că era Owen acolo, iar cu fiecare pas pe care îl făcea se îndoia că era chiar Owen. Criminalul lui Brumstick umbla încă liber, iar ea umbla nopțile nestingherită. Nu vedea motivul pentru care ar fi vrut-o pe ea moartă, dar, apoi, sigur era paranoică: acolo, afară, nu putea fi altcineva în afară de Owen. Cine i-ar fi vrut răul? Nu exista niciun motiv pentru care cineva ar fi vrut-o pe ea moartă. Owen se ținea de șotii. Păși atentă, cu cizmele în picioare, pe gazonul mamei și se apropie de copacul de înalt de la poartă. Cu cât se apropia, strângând în jurul ei halatul, Maxine avea impresia cum i se strânge stomacul și cum îi tremură genunchii. Dacă nu era Owen? Dar dacă era și pur și simplu era nebună acum, gândindu-se că era prada cuiva? Își mușcă buzele și se apropie mai mult.

În lumina difuză a nopții își dădu încet seama că nu era Owen. Bărbatul dinaintea ei purta negru complet, avea umerii foarte lați, era extrem de masiv și, când se întoarse, își dădu seama că purta pe față aceeași mască cu cea pe care o găsise în seiful lui Brumstick. Ce își mai dădu seama Maxine fu că acest bărbat era brunet, iar ochii lui nu erau ochii verzi ai lui Owen.

—Nu ești Owen.

—Nu, îi zise bărbatul, dar hai să ne cunoaștem mai bine într-un loc ferit, milady.

Maxine dădu să facă un pas înapoi fără să-și dea seama că în spatele ei se afla un al doilea bărbat care o prinse imediat, acoperindu-i gura și imobilizându-i mișcările. Nici el nu era Owen.

***

Bărbatul masiv dinaintea ei ocupa aproape întreaga trăsură, deși aceasta era categoric o trăsură comandată special pentru dimensiunile lui impesionante. Prin mască putea observa irisurile lui verzi, crude, dar atât de diferite de ochii ghiduși ai lui Owen, veseli, mereu pregătiți să glumească. Bărbatul dinaintea ei nu era sprinten, zvelt, bine proporționat precum Owen; nu. Bărbatul dinaintea ei era un animal, plin de mușchi, pregătit parcă să o atace. Părul lui era brunet, putea să-și dea seama de asta, dar în rest, tot trupul îi era înveșmântat în negru. Dinții îi străluceau când rânjea în direcția ei. Lângă el, Maxine îl identifică pe bărbatul care o prinsese și care avea părul brun și purta aceeași mască neagră, care îi acoperea fața. Ochii acestuia din urmă erau chihlimbarii, bruni, calzi, totuși la fel de letali și de nefericiți precum ai șefului său. Era evident că între cei doi exista o relație de subordonare și că acesta din urmă era mai tânăr. Trupul lui avea încă un aer de copil, chiar dacă ajunsese de acum la o înălțime egală cu a lui Owen.

—Am înțeles că legenda spune că trebuie să te ucid, milady, îi zise bărbatul care o răpise, demonul cu ochii verzi. Așa se zvonește în mahala.

La naiba dacă asta nu era despre Georgy și despre Whitechapel!

Cu mult timp în urmă, contesa de Foxborough avusese o aventură cu un șef de bandă, Bell. După spusese contesei, care născuse gemeni, nu știuse ai cui erau copiii, dacă erau ai soțului ei bătrân pe care nu-l iubea sau ai amantului său, așa că, în chip de răzbunare, i-i dăduse pe amândoi lui Bell. Băieții crescuseră în umbra toxică a șefului de bandă până ce unul dintre ei, băiat care își spusese Georgy, se desprinsese de bandă, fugise și își crease propria scursură în Whitechapel. Cunoscut pentru relațiile sale sexuale mixte, inclusiv cu fostul patron de la Pretty Maid, cel căruia Silas Davis îi scosese ochii, Georgy își dorise să ajungă conte și, când Foxborough venise pentru a-și căuta fiul în mahala, găsindu-l pe Georgy care se potrivea descrierii lăsate de răposata lui soție, nu pierduse șansa. Tocmai legăturile cu bărbații îl făcuseră pe conte să-l îndepărteze pe Georgy de la succesiune. Al doilea fiu fusese însă Silas Davis care era acum și conte. Deși închis, Georgy jurase răzbunare, iar când contele de Stratford, cel tulburat după moartea fiicei și al fiului său, îl scosese din închisoare pentru a se răzbuna pe Cardinhami, Georgy nu pierduse ocazia. Nici Maxine nu pierduse ocazia și trăsese trăgaciul pentru a-și apăra sora, pe Evangeline. Și ucisese.

Legea din mahala impunea ca ea să fie următoarea șefă de bandă din Whitechapel, numai că Silas își însușise crima pentru a o scuti de absurditate. Se părea însă că umblau zvonuri în mahala și că ea era centrul lor. Zvonuri pe care nu credea că le putea estompa cu o simplă minciună.

—Cine ești?, îl întrebă pe bărbat, trăgând pe ea mai bine halatul.

—Contează?, întrebă bărbatul.

Adevărul era că nu conta prea mult, nu când era categoric răpită din vina curiozității sale. Dumnezeule, și intuise că nu ar fi fost Owen și, cumva, din curiozitate și din dorința de a elucida un mister la care se gândea deja de prea mult timp, moartea lui Brumstick, coborâse. Ce-și închipuise? Că cel care îl ucisese pe Brumstick avea să se predea ca un băiat cuminte ce era tocmai ei? Și dacă reușise? Și dacă el îl ucisese pe Brumstick?

—L-ai omorât pe conte?

Ochii verzi ai bărbatului sclipiră în direcția ei:

—Nu cred că ești în măsură să întrebi aspecte legate de crime, lady Maxine.

—De ce l-ai omorât?, continuă Maxine, conștientă de faptul că cel puțin o perioadă nu avea oricum unde să se ducă.

—Cred că ar trebui să găsești răspunsul la asta singură. Nu am venit oricum pentru conversație. Și mi-ai căzut în plasă ușor. Foarte ușor. Așa sunt toate femeile Cardinham? Naive?

—Pe cine faci tu naivă, hoțule? Tâlharule!

Răzvrătirea lui Maxine nu dură mult, pentru că în următoarea secundă bărbatul îi așeză mâna în jurul gâtului și strânse ușor.

—Dați-mi drumul!, insistă Maxine, vorbind ușor pentru a nu-i atrage mânia. Nu știu ce vrei să faci, dar nu am cum să-ți fiu de folos.

—Nu am de gând să-și dau drumul. Buzele lui se apropiară de urechea ei, iar Maxine înghiți în sec. Și mă și enervezi, în condițiile în care eu vreau să preiau Whitechapel. Dacă mă enervezi suficient de tare, vom ajunge să o facem în metoda clasică, eu omorându-te pe tine.

Îi dădu drumul, iar Maxine inhală rapid. Privindu-l urât, adăugă:

—Nu știu la ce te referi!

—Nu mai juca teatru, lady Maxine. Știu că tu l-ai ucis pe Georgy.

—Nu știu cine e Georgy!, insistă Maxine, chiar dacă bubuitura din acea zi, sângele, totul îi venea rapid în minte. Ești nebun! Iar eu vreau să plec acasă.

Bărbatul rânji:

—Nu vei mai ajunge acasă în seara aceasta, milady. Umblă un viconte prin mahala, un erou. Eroul acesta spune că tu l-ai ucis pe șeful bandei din Whitechapel și că Silas Davis nu este adevăratul conducător. Sigur, aș putea să îl ucid pe Silas, dar nu mi-ar fi de folos. A fost deja plantată în mintea oamenilor îndoiala. Toți se închină acum la Maxine Cardinham. Deci trebuie să mori. Maxine înghiți în sec. De unde știa Cyn ce se întâmplase în seara aceea? Cum își permitea să vorbească despre ea? Sau aș putea să mă însor cu tine. Maxine icni. Bărbatul zâmbi și adăugă: Asta te înspăimântă așa rău?

—Nu pot să mă mărit cu tine!

—Oricât de mult mi-ar plăcea să aflu de ce, nu aș putea eu. Sunt promis altcuiva. Și ea are mai mare nevoie de mine decât tine.

—Slavă Domnului!, oftă Maxine.

—El nu e. Prietenul meu nu e.

Privind spre băiatul de lângă bărbat, Maxine fu nevoită să icnească din nou:

—E un copil!

—Te asigur că aproape nu mai sunt, îi zise băiatul, iar vocea lui tinerească sună totuși profund, plină de experiența unor ani pe care nu îi avea. Sunt capabil să fiu soțul tău, Maxine Cardinham. Băiatul se aplecă spre ea, în timp ce Maxine se dădu mai în spate. Și îți va plăcea să-mi fii soție.

Maxine se îndoia serios de asta, dar nu comentă. În schimb, când băiatul se îndepărtă, gândindu-se la Cyn, bombăni:

—Nenorocitul de Cyn! Îl omor în duelul ăla!

—Un duel?, întrebă bărbatul cu ochii verzi, dar amândoi deveniră foarte astenți. Asta sună interesant, milady. Nu ai vrea să ne spui mai multe? Eu știam că femeile nu se duelează.

—Atunci nu cunoști o femeie Cardinham. Oricât de mult mi-ar plăcea să-ți arăt una, se face foarte târziu, iar până și rebelele Cardinham trebuie să fie acasă la ora asta. Îmi dai drumul, milord?

—Nu, îi zise bărbatul. Mă tem că tot trebuie să te măriți cu el. Nu-ți face griji. Vei trăi ca o regină. Mama ta își va aminti sigur de un moment important din viața ei când va auzi cu cine s-a măritat fiica ei. O căsătorie cu un conte, mi se pare.

Maxine nu avea idee la ce se referea țicnitul în negru, dar era clar că trăsura înainta din ce în ce mai mult în noapte, ea se îndepărta din ce în ce mai mult de casă, iar cartierele deveneau periculoase. Trebuia să evadeze. Trebuia să le arate că era o adevărată Cardinham și că unchiul ei, Wine, o învățase cum să se bată, când avea zece ani. Prin urmare, cu un strigăt de luptă care luă prin surprindere inamicul, Maxine se năpusti asupra șefului, asupra bărbatului cu ochii verzi. Îl lovi în gleznă, îl făcu să privească șocat, apoi, când băiatul se năpusti asupra ei, își încordă mâna și își izbi pumnul de ochiul lui. Auzi un mârâit, apoi câteva înjurături, dar nu se opri: începu să lovească în toate direcțiile, în spațiul mic din trăsură, conștientă de faptul că îi rănea, zgâria și împungea.

Într-un moment de neatenție, când își simțea trupul destul de obosit, Maxine își dădu seama că putea evada. Smulse ușa trăsurii din mers, fu prinsă de mână de bărbat și, luându-și avânt, își așeză mâna pe fața lui, se împinse și se aruncă din trăsură. Nu îi păsa că se lovea, atâta timp cât trăsura continua să golească. Se lovi, umărul îi fu rănit și mai tare, simți cum rămâne fără aer, cum i se julesc mâinile și fața. Rămase o clipă amețită, realizând că sângera de undeva dintr-o rană de pe chip. Dar n-avea timp să se oprească. Trăsura se putea opri oricând, iar de data asta nu credea că bărbatul era în dispoziția unei conversații. Amețită, simțind cum capui îi vâjâia, o porni la fugă, conștientă de cum arăta. Era periculos acum, toți o priveau. Trebuia să găsească un loc în care să se ascundă, un loc în care să rămână până își revenea.

Puțin știa ea că, mergând spre grădinile Vauxhall, alergând ca și cum o hăituiau câinii Iadului, Maxine avea să se lovească la ieșirea din grădini, într-un cartier din Covent Garden rău-famat, chiar de logodnicul ei, logodnic care se afla la brațul unei femei care nu era ea, dar care era tot ce Maxine nu avea să fie vreodată: o femeie frumoasă.

***

Owen era conștient de faptul că ieșise la vânătoare în seara aceea. Nu se putuse gândi decât la Maxine și la cum își dorea să bea un pahar din coniacul Cardinham alături de ea, discutând serios și împungându-se unul pe celălalt în tihna locuinței sale. Dar nu putea să se ducă la ea, nu dacă nu voia să pară obsedat, îndrăgostit chiar, leșinat după o femeie cu care nu avea, în fond, nicio intenție. Cel puțin începuse astfel.

Apoi însă erau probabil replicile ei acide care îi plăceau foarte mult, comportamentul ei independent, masculin, rebel... Viața era plictisitoare lângă o femeie docilă ca cea pe care o observa acum așezată în grădinile din Covent Garden. O recunoscu imediat pe lady Lily, văduva veselă în vârstă de treizeci de ani, minionă, blondă, cu buze mari, cărnoase și roșii. Era tot ce și-ar fi dorit vreodată înainte ca o zgâtie cât o prăjină de înaltă, brunetă, cu buze mai roșii decât ale văduvei să intre în viața lui, mișcându-și fundul minuscul în pantaloni masculini și amenințând să împuște orice mișcă. Zâmbi în fața acestui gând și se apropie de femeie. Avea vedere spre aleea principală, spre mahala, dar, în același timp, auzea muzica din grădină. În Vauxhall se țineau mereu petreceri, unele mai desfrânate decât altele. Nu era seara pentru oameni singuri.

—Domnule Carter!, zise lady Lily și îi zâmbi. Ce plăcere să vă întâlnesc aici!

Owen o salută și îi sărută mâna.

—Milady. E o seară plăcută. Mă gândeam că o plimbare nu are cum să-mi strice.

—Mai ales o plimbare în doi, nu-i așa?

Lady Lily îi făcu cu ochiul, iar atunci, în stomacul lui Owen, se răzvrăti ceva. Poate că îmbătrânea, poate că se îmbolnăvea, dar simți irațional nevoia să spună:

—Sunt logodit.

—Eh, acuma! Lily chicoti. Și eu am un protector, îi șopti ea, iar parfumul ei strident îl făcu să se încrunte, să simtă starea de greață acutizându-se în interiorul său. Nu e ca și cum vor afla că ne-am plimbat împreună în Vauxhall. Domnișoara Maxine Cardinham nu pare genul de femeie care ar umbla prin aceste locuri. Poate... și mă scuzați că v-o spun, domnule Carter, dar poate după căsătorie.

Lady Lily nu știa nimic despre Maxine și despre genul de femeie care era ea. Gândul că cineva insinua că ar fi infidelă îl enervă. Își strânse maxilarul și dădu un pas înapoi. Nu voia să discute măcar cu femeia aceasta de doi bani. O vedea bătrână, prefăcută, neloială, așa cum Maxine nu ar fi putut fi niciodată. La naiba cu rigorile și convențiile, dar nu avea de gând să stea departe de ea. Nu intenționa să o ruineze, dar voia paharul ăla cu coniac alături de ea, așa cum se învățase de câteva seri. Voia până și un amărât de sendviș și voia să fie subiectul ei de glumă și de răutate. O voia pe ea. O prefera pe ea.

—Mă scuzați, îi zise el femeii.

În acel moment, Lily, observând că își pierdea potențialul pretendent, se sperie vizibil și veni pe urmele lui.

—Ei, acuma, doar nu vă supărați!

Mâna ei se lipi de brațul lui, iar Owen îngheță. Decise atunci că îi ura atingerea, că o ura pe ea. Nu avea idee cine era protectorul ei, dar omul trebuia să fie nebun să se culce cu un astfel de șarpe.

—Nu. Dar păstrați distanța. Nu vreau să am de-a face cu dumneavoastră.

Soarta fu extrem de nemiloasă cu el, atunci, pentru că ieșind aproape de grădină, cu o lady Lily mai mult isterică pe urmele sale și cu mâinile ei pe ea, Owen se lovi de o persoană sumar îmbrăcată, înveșmântată în alb, într-o cămașă de noapte. Când părul despletit al fetei se dădu de pe fața însângerată, Owen simți cum îi tremură picioarele, cum pământul se despică și îl înghite. Înaintea lui, respirând greoi, tremurând, însângerată și dezorientată stătea chiar logodnica la care își propusese el să meargă acum. Și inima îi tremură, stomacul i se întoarse pe dos și nu reuși decât să bombăne:

—Maxine? Ce naiba?

Numai că Maxine nu vedea neapărat un logodnic îngrozit, ci unul infidel. Își dădu seama că se holba la Owen la câteva secunde după ce se izbi de el. Apoi își dădu seama că de brațul lui atârna o femeie care era genul lui femeie, femeia perfectă pentru domnul Carter, nu ea. Își dădu seama că alergase ca o găină fără cap, căutându-l involuntar în sufletul ei pe el, că nu știa cum, dar îl găsise și că această căutare fusese zadarnică. Owen Carter nu avea nicio intenție să fie cu ea, să o ajute. Nu avea niciun motiv să îi împărtășească nimic. Pentru el era doar un mijloc al scopului său. Și la naiba asta trebuia să fie și el pentru ea! La naiba când se întâmplase mai mult!

—Owen..., șopti și înghiți în sec. Nimic. Nu e nimic.

—Lady Maxine?, icni lady Lily suficient de tare, încât atenția unor domni aflați în trecere să se răsfrângă asupra ei. Ești chiar tu? Fiica ducelui de Rothgar? Îmbrăcată așa? Purtându-te așa? Dumnezeule mare dacă ăsta nu e un scandal...

—O, mai taci!, se răsti Owen la ea și, observând că începeau să se strângă oameni în jurul lor, o acoperi pe Maxine cu trupul lui și îi șopti: Haide de aici. Haide acum.

Maxine nu putu să nu accepte invitația lui, asta pentru că nu era proastă și pentru că ce se întâmpla aici era subiectul celui mai mare scandal la care putea fi actorul principal. Dar, când se urcară în birjă, își dădu seama că nu avea să rămână așa. Maxine Cardinham era furioasă.