Cu ochii deschiși, cu lacrimi ce se prelingeau pe obrajii palizi, cu buzele roșii, pecetluite, cu părul desprins, răsfirat pe perna albă, tânăra privea tavanul alb. Trecuseră trei ore și nimic nu o întrerupse din această acțiune. Mama ei stătuse timp de două ore lângă ea, mângâindu-i părul și șoptindu-i vorbe drăgăstoase, doar că ea nu îi răspunse nimic și la un moment dat femeia înțelesese că are nevoie de timp cu ea. Prietena sa îi adusese brioșe cu glazură de zmeură, doar că singurul lucru pe care putuse să îl facă era să dea din cap ca un semn de mulțumire pentru dulcele adus.

Singurul lucru de care avea nevoie era o îmbrățișare, dar nu din partea oricui, ci din partea lui. De dimineață se trezise cu aceleași lacrimi pe obraji, doar că el nu era nicăieri. Partea lui de pat era rece și nederanjată. Unde dormise? Unde era acum? Ce făcea? Fusese la fel de distrus ca și ea. Urlase din toți plămânii atunci când medicul îi spusese vesta. Aruncase tot ce îi stătuse în cale din camera ei. Distrusese tot. Apoi plecase ca un fulger din casă, lăsând-o să sufere și să plângă lângă pătuțul care ar fi trebuit să fie al ei.

Se ridicase în șezut când auzise ușa de la intrare și își șterse cu mâneca de la rochia de casă lacrimile de pe obraji. Aude apa curgând în baie și se ridică din pat, pășind cu tălpile goale pe podeaua rece. Deschise ușa și îi privi conturul trupului prin geamurile opace. Își lăsă rochia de casă să îi cadă de pe umeri și își desprinse părul ciocolatiu care ajungea până la mijloc. Deschise ușa, iar bărbatul privi cu ochi triști spre ea, dar în același timp profund mirat. Nu se așteptase nici o clipă să o vadă, mai ales că o lăsase singură și el, ca prostul, își înnecase durerea în băutură. Ea îi prinse chipul între palmele sale mici, firave și îl sărută ca și când era pentru prima dată. Se agăță de gâtul lui și începu să plângă silențios. El o strânse puternic în brațe, sărutându-i umărul. O iubea enorm și știa că ea suferea de o mie de ori mai puternic decât el. Cum vor trece peste?

— Unde ai fost aseară? De ce nu ai venit acasă? Ce se va întâmpla cu noi, Arlo? Îl întrebă tânăra, suspinând.

— Am fost în bar. M-am îmbătat, Didiane. Nu am putut veni acasă, nu îmi mai place aici. Vreau să ne mutăm.

— Și unde ne vom duce? Renunți la serviciu? La prieteni, familie? Crezi că amintirile nu vor veni peste noi tot timpul?

Bărbatul o privi în ochii roșii de plâns. Nu știa ce să îi spună. Avea impresia că durerea asta îi va urmări toată viața lor.

— Sunt prea multe întrebări, Didi. Nu știu să răspund la nimic din toate astea. Sunt incapabil, mă înțelegi? se răsti bărbatul la ea, iar tânăra tăcu.

Picăturile fierbinți de apă se prelingeau peste trupurile lor goale. Tăceau și doar se priveau în ochi. Fiecare avea gândurile sale. Pentru prima dată erau amândoi goi și nu simțeau dorință. Voiau să sufere unul lângă altul, dar nu puteau face asta la nesfârșit. Doar când se priveau, își aminteau de toate planurile și visele făcute, de pregătirile lor, de nerăbdare, de tot ce însemna venirea pe lume a unei micuțe. Însă totul luase sfârșit atunci când micuța nici măcar nu scâncise la venirea pe lume.

— Hai să nu ne mai vedem o perioadă, Didi. Durerea asta ne va sfâșia și relația. Hai să trăim separați, poate așa nu ne vom mai aduce aminte de tot ce am făcut în ultimele nouă luni. Ce spui?

— Că ești un laș, Arlo. Un laș care vrea să fugă de durere și de trecut. Iar pentru că eu însemn și trecut, și o durere pentru că ea s-a născut moartă, vrei să fugi de mine. Du-te! Eliberează-te! Dar dacă pleci nu te mai întorci niciodată. Pricepi, Arlo? ridică tonul tânăra, înfășurându-și prosopul mare, alb în jurul trupului.

— Didi, vreau să te scap de suferință. Simt că atunci când mă privești totul îți revine în minte.

— Nu, Arlo, nu! Vrei să te scapi pe tine de suferință. Așa ai făcut mereu când ceva nu ne-a mers bine. Ai tăcut o perioadă lungă de timp și m-ai evitat cât de bine ai putut. Iar atunci când tu ți-ai revenit, te-ai gândit că mai sunt și eu lângă tine. Ești un egoist! Pleacă și nu te mai întoarce! țipă femeia, în timp ce își strânse cu putere cordonul de la halat.

Bărbatul o privi cu tristețe și în același timp, cu nervi, frustrare, furie. De ce îl făcea un egoist atunci când el își dorise doar să aibă grijă de ea și să o protejeze? De ce nu vedea câte făcuse pentru ea? Dădu din cap în semn negativ, își luă haine pe el și plecă, trântind ușa zgomotos. Femeia rămase pe marginea patului privind fix spre veioză. Își dădea seama că relația lor se pustiise de orice sentiment, rămânând doar durere și suferință. Se simțea singură, părăsită, neînțeleasă și mai ales distrusă pe interior. Se simțea ca într-un deșert, căutând o gură de apă, doar ca să poată să își revină, doar că lucrurile mergeau din ce în ce mai rău. La începutul anului își pierduse bunica, apoi la cinci zile diferență, bunicul, urmând să aibă complicații cu naștere, își născuse fetița moartă, suferea de depresie postnatală, iar acum soțul ei se gândea cum să o părăsească. Era prea mult pentru orice ființă care i-ar fi trăit viața.

Se întinse în pat, privind tavanul. Acum nu mai plângea, acum încerca să accepte ceea ce se petrece. Nu putea să schimbe nimic din tot ceea ce se întâmplase în viața ei. Nu putea să dea timpul înapoi. Trebuia să se ridice de la pământ și să continue mai puternică ca niciodată. Deșertul acesta în care se afundase ea trebuia să aibă măcar o oază, iar ea o va găsi.

Auzi ușa de la intrare și vocea lui Arlo, care spunea că a fost un idiot. Deschise ochii și zâmbi după atâta amar de vreme.