Margery fusese violată și își amintea asta acum mai mult ca niciodată. De fapt, acesta și fusese motivul pentru care Kit grăbise nunta. Toată lumea se aștepta ca el, contele, să ceară mâna fiicei baronului Harris, bineînțeles, deoarece își evidențiase interesele, numai că în această mulțime apăruse și lordul West care, supărat din cauza pagubei produse de Brom și Cora, pe lângă problemele cu autoritățile pe care le avea, hotărâse să se răzbune. Margery fusese la îndemână, iar ceea ce ea considerase un act de o violență deosebită, care o marcase, se dovedise de fapt descărcarea barbară a urii. Întuneric, niște minute de singurătate și totul se petrecuse mai repede decât intuise vreodată Margery. Ea nu se așteptase ca asta să i se întâmple vreodată, căci auzise povești și parcă niciuna nu se compara cu ceea ce trăise ea, ajungând să se teamă rapid de ceea ce urma unui astfel de eveniment: rușinea și izolarea. Și, dacă prima dată nu își dorise să îi spună nimc celui care trebuia să îi fie logodnic, lui Kit, comportamentul ei îi mărturisise bărbatului totul.

Contele se căsătorise cu ea numaidecât, intuind faptul că lady Margery era grea. O făcuse din milă, cel mai probabil, deoarece la acea vreme circula ideea cum că sarcina produsă de un viol anula siluirea, căci asta însemna că și doamna încuviiințase. Lordul nu se gândise atunci la avantajele sale – nu ar fi fost obligat să o atingă pe Margery ca să facă un moștenitor, căci acesta venea la pachet cu ea – ci doar la fata de optsprezece ani care nu mai știa cum să se ferească de zvonurile care apăreau doar în mintea ei. Ulterior, Kit realizase și aspectul favorabil libidoului său și o înștiințase pe Margery că nu avea să o atingă vreodată și că era liberă să fie cu cine voia ea. Fusese o binecuvântare la început, apoi Margery gândise că soțul ei nu avea să o atingă vreodată pentru că îi era silă de ea. Gândul acesta avea să o terorizeze până la moarte, fără ca Mirchal să își dea seama ce provocase în mintea femeii.

Privind la cuplul Dacre-Cora, în ziua în care părăsise Aboyne, se gândise și acum că ea și Kit nu aveau nimic din magia iubirii acestora. Nu se va întâmpla să fie iubită cum era Cora, iar în ziua aceea decise să renunțe să cerșească atingerea lui Kit; avea să îi aprecieze prietenia, sprijinul și respectul. Pe lângă asta, lady Margery îl zărise pe West, deghizat în căruțaș, spionându-i pe terenul unde trăseseră cu arcul, și își dăduse seama că lady Cora era în primejdie. Încercase să o prevină, dar se temea că înrăutățise lucrurile. Numai imaginea baronului îi provocase greață, o bulversaze și de-abia ce reușise să se odihnească. După iminența de a pierde copilul, Margery nu mai suportă compania altei persoane în afara soțului ei, deși lui nu îi mărturisi nimic din cele văzute. Alegea să fugă din Aboyne, riscând să se împovăreze cu necazul marchizei dacă ceva rău i s-ar fi întâmplat.

Pe moșia contelui de Mirchal se simți în siguranță, dar singură. Kit o părăsi câteva zile și, când se înapoie, îi aduse vești despre marchiză și Dacre. Cora născuse o fetiță. Îi povestise totul la o gustare nocturnă, căci ajunsese acasă în miez de noapte. Atunci, Margery se bucură. În cele din urmă, marchiza era bine, era sănătoasă. Tot acum, Kit o anunță că nu avea de ce să își mai facă griji în legătură cu West. Bărbatul murise. Margery nu voia să știe mai multe, de fapt nu voia să îi mai audă deloc numele, iar conștientizarea faptului că îi purta copilul o făcu să-și dea seama, în noiembrie, că mai avea două luni de sarcină care deveniseră rapid o povară.

Niciodată nu se simțise bine de când rămăsese însărcinată, dar acum starea de rău o lovea de câteva ori pe zi și o țintuia la pat alte câteva. De fiecare dată, Kit o veghea atât cât îi permitea timpul și își făcea griji la finalul zilei pentru starea ei de sănătate. Mânca puțin, dormea puțin și părea abătută, privind în zare adeseori cu un șal pe ea. Bineînțele să dormeau separați. Margery nu se mai aștepta să îl convingă să împartă patul cu ea, ci își dorea doar să îl vadă cât mai des în casă. Prezența lui îi făcea bine, o înveslea. Ideea că se îndrăgostise cumva de omul bun care era Kit o făcea să sufere în fiecare zi totuși, văzând cum nu va avea niciodată o șansă în fața lui. În ziua aceea, când Dacre o smucise, Margery realizase că nu își dorea un amant. Nimeni nu putea fi mai bun și mai blând decât soțul ei, chiar dacă acesta nu voia să îi fie soț în adevratul sens al cuvântului. Și femeia se împăcă oarecum cu gândul ăsta.

Atunci când apăru, pentru Margery travaliul dură o zi, în luna ianuarie. Medicul pe care Kit îl chemase când realizase că existau complicații la naștere ajunse târziu, din cauza drumurilor înghețate. În cele din urmă, Margery dădu naștere unui băiat pe care reuși să îl țină în brațe câteva secunde. Era transpirată, obosită și năucită, mai ales că bebelușul ieșise întors. Servitoarele încercară să îl asigure pe conte că lady Margery născuse decurând și că de aceea starea de rău persista, dar hemoragia și febra care îl făcură pe Kit să realizeze crudul adevăr: Margery era pe moarte.

La o săptămână după nașterea copilului, Kit se afla lângă ea și încerca să îi dea câteva șuvițe de pe fața udă. Nu se odihnea mai deloc, tușea din când în când, iar medicul declara răspicat că avea gripă. Kit se îndoia. Altceva mersese prost în timpul nașterii, iar acum viața se scurgea inexorabil din tânăra mămică. În dormitorul contesei parcă se instalase deja moartea, Kit o putea simți pândind necruțătoare într-un colț. Atunci când i se adresă, bărbatul avu sentimentul că aceasta se apropiase prea mult de căpătâiul femeii, drept care inima începu să îi bată mai tare:

— Kit?

Bărbatul își ridicase privirea, îi strânsese mâna și așteptase cuvintele ei:

— Să ai grijă de copil. Înghiți cu dificultatre și continuă: El nu are nicio vină...

— Bineînțeles!, deși era sănătos, și el înghiți cu dificultate lacrimile care i se adunaseră în gât. E fiul meu, Margery!, ascundea aceste lacrimi de prea mult timp. Nu-ți bate capul cu asta, draga mea. Fă-te bine și...

Margery, cu chipul senin, zâmbi tristă:

— Mă tem că nu mă voi mai face bine...

Și el se temea de același lucru, chiar dacă acum îl nega vehement:

— Nu spune asta!, se încruntă el. Noul medic va veni în seara asta. Te va consulta.

Și pentru că ea părea că avea buzele uscate până să se crape, contele îi umezi gura cu o pânză îmbibată în apă. Atât putea să mai facă pentru ea.

— Știi ce mi-am dorit mereu?, Margery oftă și își întoarse ușor capul spre el. Cred că orice fată își dorește asta... Kit nu răspunse, ci așteptă să îi audă dorința. Un sărut. Nu am fost niciodată sărutată. Adăugă, cu lacrimi în ochi: West nu...

— Nu te mai gândi la el!, o îndemnă, strângându-i mâna. Nu te mai poate răni!

Apoi, aproape plângând, Kit se ridică ușor și se lăsă peste ea. Nu știuse că această femeie nu experimentase niciodată sărutul. La nunta lor, el îi sărutase mâna și întotdeauna crezuse că vreun cavaler trebuie să îi fi furat un sărut la vreun bal. I se părea imposibil, ceea ce îl ajuta cu starea de vină. Nimic nu se compara cu vinovăția din sufletul său, acum, căci nu găsea nici un pic de clemență. Brusc, Kit regretă că o adusese în situația asta, în situația în care nu o putea iubi așa cum merita. Putea totuși să facă ceva pentru ea, putea să îi îndeplinească ultima dorință. Totuși, în momentul în care dori să își lipească buzele de ale ei, Margery își așeză mâna pe pieptul său, îi zâmbi, cu ochii închiși, și îi șopti:

— Să fii fericit, domnule meu!

Pentru ultima dată, pieptul ei se umplu cu aer, iar chipul își pierdu vitalitatea. În acele momente, Kit îi așeză mâna pe piept, încet, îi atinse obrazul palid și își sfârși sărutul, chiar dacă energia vieții dispăruse din ea. Era prea târziu acum, da. Înghiți în sec după ce totul se termină. Era târziu. În liniște, soțul își plânse soția, regretând tot ceea ce nu îi putuse da. Acum era prea târziu, da. Era târziu.

***

— Seamănă cu ea, spuse Brom. De-abia îl recunosc ca fiind al lui.

— Ei bine, Kit, care lăsă copilul în mâinile doicii pentru a fi dus la somn, își ridică privirea spre Brom și continuă, acum e al meu. Este comoara mea, nu?

Brom continuă să îl privească. Amândoi știau la ce se referea Kit. Auziseră și ei acordurile ariei lui Mozart în Italia, când își începuseră relația. Continuă să se sprijini de șemineul din bibliotecă. Bebelușul acesta era o nouă comoară în viața contelui, una pe care o putea iubi infinit așa cum se întâmpla să simtă pentru Brom.

Se scurseseră două săptămâni de când Margery murise, iar Kit considerase că Brom trebuia să știe că avea un frate, ce-i drept unul vitreg. Neîntârziat, noul baron West, Brom, ajunsese pe moșia lui Kit și ceruse să vadă copilul. Băiatul, pe care Kit voia să îl boteze Marcus, în memoria mamei lui, era cu adevărat leit Margery, mai puțin smocul de păr negricios, ca al lui Brom, ca al tatălui acestuia. În tot acest timp, ascultase povestea lui Margery, spusă acum de conte, și nu avusese vreun motiv să se îndoiască de ea. Oftă. Lucrurile se aranjaseră în acest moment astfel încât Kit nu avea să mai fie vreodată obligat să asigure succesiunea neamului său. Cât de amuzant era faptul că seminția lui West avea să ajungă mai departe, sub forma conților de Mirchal, când tatăl acelui copil nu era decât un traficant și un violator! Pentru milos Brom, care lua partea femeilor de câte ori putea, părerea de rău pentru răposata contesă nu conteni nici atunci când se așeză pe fotoliu din fața contelui. În cele din urmă, ridică paharul cu alcool și dădu peste cap băutura, după ce cugetă îndelung:

— Vreau să mă implic în creșterea lui.

— Sunt de acord. Dar nu poate ști că...

— Bineînțeles!

Erau de acord, ca întotdeauna. Apoi, amândoi se priviră. Era asta vrerea divină sau o coincidență păgână? Cert fu că Brom înnoptă la conac în seara aceea, iar amândoi își amintiră cine erau și ce își doreau în viață. 

(1) - Il mio tesoro =„Comoara mea" (italiană) – arie celebră din opera „Don Giovanni" de Mozart

1765 de cuvinte