Faptul că Mary Bowman era moartă de seara-trecută, iar cauza morții fusese confirmată – otrăvire -, trezise o anchetă generală în rândul personalului, căci nu putea fi vorba despre o sinucidere. Cora spunea clar că doamna Bowman fusese veselă în momentul în care ieșise din dormitorul ei, cu câteva minute înainte ca Margery să cadă și să se rănească. Mai târziu, în aceeași seară, cu o ceașcă de ceai înainte, așezată pe pernele din pat și cu Dacre pe unul dintre scaune, marchiza spuse ceva ce confirmă bănuielile lui Dacre:

— Ceea ce nu s-a întâmplat, și cred că este destul de ciudat, adăugă Cora mai rațională acum, este că doamna Bowman nu a venit în fugă atunci când a auzit bufnitura din casă. Nu îi stă în fire să nu-și bage nasul...

Nici Dacre, nici Cora nu băgaseră în seamă lipsa cameristei, iar, în forfota care se crease, moartea lui Mary Bowman trecuse nesimțită. Nici la micul dejun nu fusese prezentă, deși obișnuia să își viziteze stăpâna înaintea acestuia. Și Dacre știa asta, dar, pentru că plecase imediat la vrăjitoarea lui.

— Cum am putut fi atât de neglijentă?, se întrebă marchiza, lăsându-și capul în mâini și continuând să plângă. Atunci, Cora uită de bănuielile sale și se ghemui la pieptul soțului, cu imaginea lui Mary lividă în ochi. Asta se întâmplă doar atunci, pentru că, pe cât trecea timpul, Cora își amintea de absența nefirească a lui Dacre de-acasă, plusată de faptul că acum stătea mai mult alături de ea. Începea chiar să se întrebe dacă Dacre se despărțise de metresa fictivă.

În schimb, oricând și-ar fi dorit Dacre să își liniștească soția, pentru mai bine de două săptămâni Cora rămase complet tristă. Bineînțeles că el crezuse că era vorba despre moartea femeii pe care învățaseră să o iubească, Mary, nicidecum că trezise suspiciunea adulterului. O întâlnea adesea pe balansoar, în curte sau în dormitor, în fața geamului, și își făcea griji. Se întreba dacă asta îi făcea bine și, cum Cora îi răspundea sec și îl evita mai tot timpul, nu putea comunica pe-ndelete cu dânsa. Cora avea somnul tulburat de coșmaruri și își pierduse pofta de mâncare, în timp ce soțul ei demara o anchetă serioasă.

Ca un adevărat detectiv, marchizul se interesase de singurul aliment pe care Mary Bowman îl mâncase singură, nu la cină, cu ei toți. Auzise primele mențiuni despre fructul păcătos la Cora, în seara în care o descoperiseră moartă pe Mary. Erau cireșele. Imediat fusese interogată bucătăreasa, care dăduse vina pe una dintre slujnice. Slujnica bâiguise că grădinarul i le oferise cu tot cu farfuria în care fuseseră puse, iar grădinarul, când fusese întrebat, își frânsese mâinile și recunoscuse:

— Știam că milady are poftă de fructe, de orice fruct. Când am văzut cireșele acestea frumoase la un vânzător, în sat, le-am cumpărat pentru Domnia Sa. Era și doamna Bowman, Dumnezeu s-o odihnească! Chiar dânsa a insistat să le luăm. Apoi, ca să nu fie incriminat de nu știu ce fărădelege, adăugă răstit:Toată bucătăria știa că fructele erau pentru stăpână!

Și prin „toată" bucătăria, pentru Dacre asta însemna că ar fi trebuit să concedieze tot personalul pentru a nu scăpa din vedere un potențial criminal. Se lăsă pe spate, în scaun, ținând pipa într-o parte. Nu mai fumase de mult și găsea gustul tutunului turcesc ușor amar. Tocmai de această amăreală se îndrăgostise în tinerețe, până să guste din dulceața vieții Corei. Apoi, mereu se ferise să fumeze când era cu Cora și, ulterior, nu mai fumase deloc. Acum, din cauza stresului continuu, de câteva săptămâni se reapucase. Găsea liniștite momentele în care fumul se rostogolea leneș din gura lui, când îl putea modela dibaci, uitând parcă de toate necazurile. Măcar acum.

În seara aceasta, când își aprinse pipa, se întrebă, neputând uita complet de probleme: Cine să o omoare pe Cora? Cine să vrea asta? Toată lumea o iubea aici și îi împlinea toate poftele. Tot conacul. I se părea ireal ca unul dintre membrii personalului să încerce să o omoare. Singura persoană care nu o avusese la inimă în acea perioadă fusese Margery. Acest aspect, odată venit în minte, îl duse cu gândul că de aceea contesa colindase casa în seara aceea, pentru a otrăvi fructele. Nu avea de unde să știe că lady Margery nu avusese niciun moment ideea de a o ucide pe marchiză, deși se gândise să îi fure soțul.

Își aruncă privirea pe geam. Era ultima săptămână din octombrie, cu copacii deveniți aurii și ploile instalându-se pe un cer veșnic cenușiu. Dealurile erau acum zbârcite de bălți cu noroi. Drumul călătorilor se îngreuna cu atât mai mult cu cât hainele se adunaseră, mai groase, mai grele. În aceste momente, în biroul său intră o servitoare, una vizibil însărcinată, care se plânse că marchiza îi concediase soțul, pe Roger. Această veste îl lua prin surprindere, dar, pentru că nu înțelegea prea bine ce voia oropsita, oftă – mai era o săptămână până la ziua lui și deja simțea că urma să împlinească cincizeci – și trimise după Cora. Soția lui nu întârzie să apară; se înfățișă mândră, în prag, cu părul împletit și obrajii rozalii. Deși era apatică, soția lui nu își pierdea nicio clipă strălucirea gravidiei. Cumva, Dacre simțea că toată afectarea Corei era cauzată și de un alt factor, în afară de moartea Cupidonului care îi adusese împreună, Mary Bowman, dar, nedorind să o supere, nu o întrebase până acum nimic. Nici nu avusese ocazia. Pentru a nu se apropia de ea seara – oricum nu intenționa să o atingă fizic, temându-se de complicațiile sarcinii, - femeia se întindea pe tot patul, iar el se alegea cu divanul din cameră. Nu putea spune că dormea confortabil de două săptămâni.

Era târziu, Cora era îmbrăcată în hainele de noapte peste care luase un capot, căci octombrie venise cu temperaturi destul de reci în zona aceasta și nimeni nu își dorea ca stăpâna să răcească.

— De ce îmi spune o servitoare că i-ai concediat soțul fără niciun motiv?, o întrebă, renunțând la politețuri și dând drumul pipei în locul special pentru ea, unde încă ardea.

— Te referi la Roger?, Cora se apropie și se așeză în fotoliul din fața biroului său din bibliotecă. Îi era din ce în ce mai greu să se miște, cum sarcina se apropia de termen. Ochii îi căzură pe fumul gros al țigării, iar Dacre simți nevoia să o stingă – nu voia să îi ofere nicio tentație acum, crezând-o în stare să pună pipa pe limbă doar pentru a-i face în ciudă.

— Deci chiar ai făcut-o?

— Dar nu fără motiv. Dacre ridică o sprânceană, făcându-i semn să-i dea înainte cu explicația. Este infidel!, Cora își încrucișă brațele la piept, mândră.

Motivul pe care ea îl considera catastrofal îl uimi. Cora nu era genul de persoană care să abereze.

— Și ăsta este motivul concedierii?, o întrebă pentru a se asigura că înțelesese bine.

— Exact!, apoi, îl privi pe sub ochi, parcă tentându-l să reacționeze violent. Ești împotrivă?

— Bineînțeles!, Dacre o spuse cât de calm putea. Nu am angajat oameni aici datorită moralității lor, draga mea. I-am angajat pentru că sunt capabili. Viața lor privată este strict problema lor.

Cora strâmbă din nas, dar o simți dând înapoi în afirmația ei țanțoșă. Poate că femeia lui avea ceva pe suflet, dar nu era nebună.

— Ar trebui ca ăsta să fie un criteriu..., bolborosi.

— Nu știam că ești o puritană, o tachină, neștiind că asta o va face să reacționeze urât.

Cu ochii arzându-i, trăsăturile înăsprite și cu buzele dure, marchiza sugeră insidioasă:

— Ah, și asta pentru că ție nu îți plac puritanele, nu, Dacre?

Soțul simțea cearta care va fi izbucnind dacă ar fi persiflat întrebarea ei, una formulată cât mai serios.

— Ce are a face plăcutul?, evită un răspuns, căci nu putea să-i spună nimic decât prin acrimonie. Nu cred că ești în apele tale, oftă acesta și luă pipa, căci fumul care ieșea din ea îl neliniștea în preajma ei. O stinse.

— Dar tu ești în apele tale? Dacre își sprijini capul în palmă, iar cotul rezemat de scaun. Prea mult timp ai dispărut de-acasă, Dacre. Prea mult timp...

Deși voia să îi adreseze numai invective, Dacre o simțea cu greu stăpânindu-se. Ce credea oare Cora de era așa de nervoasă?

— Deci, până la urmă, l-ai concediat ca să-mi atragi atenția?, sugeră afabil: Crezi că sunt infidel?

Ea își îndreptă privirea și întrebă printre dinți:

— De ce nu ai fi?

Încrucișându-și brațele la piept, Dacre încercă o strategie:

— De ce aș fi?

— Nu ți-a spus nimeni că e nepoliticos să răspunzi unei întrebări cu o altă întrebare?, îi răspunse plină de dispreț la adresa lui. Oh, da, se convinse el, îl credea un nenorocit de curvar.

— De când facem noi ce e politicos?

Poate dacă o făcea să râdă avea să scape de tensiunea aceasta.

— De când vom avea un copil. Argumentul acesta nu stătea deloc în picioare.

— Mă îndoiesc. Dacre se aplecă peste o coală de hârtie, scriindu-i intendentului său ca Roger să fie reangajat; pentru el era clar: Cora o făcuse pentru a se răzbuna, neștiind cum să interpreteze lipsa lui.

— Deci îți plac vulgarele, asta îți place, nu?

Cora se ridică și se apropiase de biroul său, după ce bătu cu pumnul în masă. Mișcarea nu îl impresionă, ba aproape că îl făcu să râdă. Fusese și el gelos cândva; era amuzant să o vadă pe ea geloasă acum.

— Cora..., încercă să îi spună, lăsând penița și privind-o în toată splendoarea sa. Îi putea observa sfârcurile rozalii prin cămașă, parcă mereu erecte, cu areole mari și rotunde. Împlinirea sânilor ei era o schimbare binevenită pentru el, chiar dacă își propusese să nu o solicite fizic. Era acum o tortură.

— Spune-mi unde te duceai!, mârâi Cora în direcția lui, cu pumnii strânși.

— Treabă..., bâigui, cu gura uscată de emoții pentru a nu se da de gol și de excitare.

— A naibii treabă!, se aplecă peste el și îl prinse de reverele hainei: Ce culoare are părul ei?

Fruntea femeii se apropia amenințătoare de a sa, privirea ei înveninată îl fixa și tot trupul aproape că i se lăsase peste al său, imobilizându-l. Întotdeauna își dorise să fie pus la colț de ștrengara asta, dar nu-și imaginase că va fi bănuit de infidelitate.

— N-are păr, râse marchizul.

Râsul său o enervă și mai tare.

— Vânătăile de pe mâinile tale?

— Lovituri.

— Mușcături! Mincinosule!, îl contrazise, zguduindu-l puțin.

— Cora..., Dacre îi prinse pumnul strâns de cămașa lui, când femeia îl împinse și se dădu câțiva pași înapoi.

Toată duritatea de mai devreme se topi în emoții.

— Cum poți să mă înșeli?, îl întrebă pe un ton plângăreț. Cum...? După tot ce pretinzi că însemn pentru tine!

— Dar nu te înșel, îi zise acesta și se ridică, ducându-se după ea. Însemni totul pentru mine!

— De ce nu ai face-o?, continuă, neascultând nimic din declarațiile sale. Sigur că nu te mai atrag și sigur că...

— Cora...

Ochii înotând în lacrimi ai femeii se întoarseră spre el, moment în care bărbatul reuși să o ia în brațe și să o strângă la pieptul său, șoptindu-i:

— Te iubesc, draga mea! Ești totul pe care l-am așteptat în treizeci și doi de ani de burlăcie.

— Atunci, spune-mi ce ascunzi de mine, Dacre!, contracară ea.

Marchizul oftă, înghiți în sec și îi luă fața în mâinile sale. Nu putea să îi divulge activitățile sale ezoterice. Nu putea.

— Spune-mi adevărul sau... sau...

— Sau?

— Sau te părăsesc!

În timp ce ea spunea asta, Dacre se gândea că vrăjitoarea nu îi spusese niciun moment că trebuia să țină totul secret. El crezuse că așa trebuia. El credea încă asta. Acum, auzind asta, se temea de ce putea face o nesocotită prea tânără și prea îndrăgostită. Se putea pune în pericol pe ea și pe copilul lor. Ființe pentru care luptase prea mult timp.

— Draga mea... Îi prinse fața în mâinile sale și își lipi fruntea de a ei. Nu am de ce să ating altă femeie. Ești tot ce îmi doresc. Pe tine te iubesc. Luă o gură mare de aer. Promit să îți spun totul după ce se naște copilul nostru.

Se hotărâse să nu divulge însă nimic, știind prea bine că amenințarea ei nu avea să fie pusă în practică. Neavând dovezi cum că e infidel, Cora nu ar fi acționat la instinct. Cora îl iubea și, deși avea rațiunea umbrită de gelozie din cauza neglijenței lui, nu l-ar fi rănit niciodată plecând astfel.

— De ce e totul așa un mister?, îl întrebă, cu judecata mai limpede acum, mai calmă, căci intimitatea aceasta a lor o reasigura de toate jurămintele pe care cândva și le spuseseră în grabă. De ce nu-mi poți spune acum?, glasul ei plângăreț îi înduioșa inima. Dacre nu putea ceda, nu putea pierde lunile de magie. Trebuia să riște totul, inclusiv această relație, pentru ea.

— Doar ai încredere în mine.

Și cu asta spera că avea să fie suficient, încât ea să nu mai întrebe nimic legat de absența sa.

— Dacre..., șopti după câteva secunde.

— Hm?

— Dacă te prind că mă minți, nu glumesc, te părăsesc.

Atunci, marchizul o îmbrățișă, deși un fior îi trecea pe șira spinării. Încă îi ascundea adevărul despre tatăl ei și se temea oarecum de posibilitatea ca aceasta să afle. Oftă. După nașterea copilului își promise să îi spună totul. Dar nu mai devreme. Nu știa cum putea afecta asta mama și copilul. Dădu afirmativ din cap, o luă în brațe și o așeză pe canapea, punându-se lângă ea. Un timp stătură în bibliotecă, până ce amândoi ațipiră, cu trupul ei odihnindu-se parțial peste al său și cu palma lui peste copilul care părea că prinsese viață în această seară. Și, când în toiul nopții o mută pe Cora în dormitorul lor, Dacre își aminti de clipele petrecută în Southened-on-Sea, de momentele interzise și de magia atingerilor. O privea excitat atunci când un sân i se dezgoli din cauza cămășii a cărei fundiță se desfăcuse, iar palma ei pe brațul său, când se băgă în așternuturi, îl făcu extrem de atent la buzele rozalii care rostiră:

— Nu îl reangajăm pe Roger!

Marchizul oftă. Oh, da. Uitase de unde plecaseră.

Trei capitole și un epilog și s-a dus și povestea asta. Vă aștept impresiile!

2352 de cuvinte