Dacre fusese printre norocoșii care nu avusese niciodată rău de mare, deși băieții cu care plecase în voiajul său până în Indii sau până în Africa avuseseră. Reușise să stea lângă propră, să ajute marinarii în caz de furtună și să mănânce orice, în cantități destul de mari, să bea până se plictisise de gustul alcoolului și să se bucure, totodată, de priveliștea oceanului neîmblânzit. Toate astea în picioare, fără să simtă vreun moment că amețea din cauza valurilor. Colegii lui se veseliseră doar când erau pe uscat, căci, imediat ce urcau la bordul navei, începea sesiunea de gâfâit și de rău. Ar fi putut totuși să i se facă rău din cauza imaginii răscolitoare a stomacului golit, dar nici asta nu se întâmplase; curând, aflase că are calități de infirmieră, dacă se putea numi așa: nu îi era silă și avea răbdare cu bolnavul.

Acum era recunoscător că, stând în preajma prietenilor săi, observase cum se putea trata sau ameliora starea de sănătate a suferindului. Bineînțeles că în calmul lui Dacre intervenea un aspect înfiorător, acela că niciunul nu fusese gravid, precum era Cora. De aceea, atunci când se lăsase lângă ea, în genunchi, prinzându-i părul și așezându-și o mână pe spatele ei, iar femeia îi șoptise întrebării sale dacă a mâncat sau nu cu o înclinare negativă a capului, marchizul înghițise în sec. Asta nu putea fi bine.

O zicea pentru că nu știa dacă va mai putea mânca ceva în seara aceea și o gravidă nemâncată nu putea să fie bine nici pentru mamă, nici pentru copil. Închise un moment ochii, mângâind cu degetul mare ceafa Corei. Soția lui, copilul lui pe care, într-un moment de agonie sufletească, atunci când se trezise cu posibilitatea ca sensibilitățile lui pentru Cora să fie distruse de o relație extraconjugală, îi părăsise. Se blamă în continuare pentru asta, în timp ce Cora expira obosită.

Trebuia să își revină măcar el, dacă ea nu părea capabilă nici să stea în picioare. Așa că, liniștindu-se, Dacre o ridică în brațele lui și o așeză pe pat. Știa că statul în pat, întins, ajută. Mulți dintre camarazii lui rămăseseră așa timp îndelungat până se obișnuiseră cu marea, deși se îndoia că ea va rămâne mult timp întinsă; va naviga ca gândul, acum că se întâmpla să aibă boala de mare.

— Când a început starea de rău?, o întrebă, așezându-se lângă ea și inspectându-i ochii, buzele.

Cora înghițea greu. Probabil o durea gâtul de la cât vomitase. Avea obrajii palizi și părul ieșit din coc, în toate direcțiile. Cel mai probabil dormise puțin, când fusese trezită de zgomotul mării, ea și stomacul ei.

— De când am realizat că ne mișcăm. Cora se întoarse pe o parte, cu spatele la el, încercând să își ascundă cât de mult putea chipul. Plânsese destul de mult și probabil că avea ochii roșii. Nu voia să îi arate starea în care se afla, să îi înmoaie inima cumva. Știa și ea că, pentru toate astea, era exclusiv vina ei. Nu trebuia să îl facă să se simtă călăul, când era clar că nu era vorba despre asta. Ea retezase aripile ralației lor și acum se mira că acest bărbat reușise cumva să zboare înapoi. De ce era aici? Oftă și cu glasul stins adăugă: În Londra nu mă mișcam.

Era singurul lucru pe care îl putea spune acum.

— Evident, zâmbi Dacre, chiar dacă intenția ei nu fusese să îl facă să râdă.

Îl auzi oftând, frecându-și probabil picioarele. Decidea ceva? Ce? Strânse așternutul în mâini, măcinată de un singur gând. Verigheta..., unde era verigheta de pe degetul său? Nu fusese atentă la inelar. Venise cumva să i-o dea, să se despartă acum și aici de ea? Venise ca să o abandoneze? Își trecu mâna peste abdomen. De când se pornise corabia și mai mult acum, copilul ei părea agitat. Își făcea griji pentru căsnicia ei și pentru copil. Nu îl simțise niciodată așa. Buzele îi tremurară și se sperie de posibilitatea de a izbucni în lacrimi. Nu. Ar fi fost nedrept din partea ei să îl influențeze.

Dar Dacre de ridică și începu să îi dea jos cizmele, spre uimirea ei. Bărbatul privi perechea din piele, iar apoi gleznele proeminente și piciorul delicat. Cora avea piciorul cât mâna lui, iar asta i se păruse mereu drăguț. Măcar își luase cizmele ei, gândi, aruncându-le cât colo. Cu ale lui, până acum ar fi avut febră musculară sau mai rău, din cauza efortului.

Contrariată de gesturile sale, Cora se ridică într-o parte.

— Ce faci?

— Ține capul jos, o îndemnă acesta, ridicându-și o clipă ochii spre ea. Apoi se repezi spre pantaloni, întorcând-o pe spate. Pentru că mișcarea corabiei i se bărea îngrozitoare, Cora se strădui să îi asculte sfatul, deși din nou nu observase dacă mai purta sau nu verigheta. Poate că trebuia să îl pipăie ca să afle. Simțea că dacă nu o va face, va sucomba instantaneu. Își lăsă mâna în jos, simțindu-i atingerile în zona bazinului. Îi atinse degetele, se intersectară și simți clinchetul metalic peste al inelului său. Oftă și rămase cu mâna peste a sa. Avea verigheta. Poate că mariajul lor nu era complet distrus. Privindu-i gesturile, Dacre își ridică ochii spre ea. Știa prea bine ce încercase să testeze femeia, dar nu voia să o facă să se simtă mai prost decât probabil o făcea acum. Alese să spună, în schimb, altceva: Legați cu sfoară?, o întrebă, căci observă cum reușise să îi fixeze pe ea. Inteligent!, simți nevoia să o laude măcar pentru acest gest, continuând să îi dea jos, lăsând-o în lenjeria de corp.

Mâinile lui trecură peste coapsele calde, fierbinți. Fie avea el prea multe emoții și i se răcise brusc tot corpul, fie Cora avea temperatură. Spre binele stării lui psihice, erau doar mâinile lui tremurânde, ca gheața.

— Dacre..., îl strigă din nou Cora când pielea i se făcu de găină.

— Trebuie să scot hainele astea de pe tine. Încercă să explice el. Sunt ude. Singurul lucru pe care mi-l doresc acum e să răcești.

O spusese mai dur decât voia, ceea ce o făcu pe Cora să se întrebe ce își dorea cu adevărat bărbatul. Înghiți în sec și, cu ochii încă închiși, strângând din dinți pentru a se concentra pe orice altceva în afară de mișcările corabiei, îndrăzni:

— Pentru asta ai venit? întrebă ea, așezându-și un braț peste ochi pentru a nu deveni curioasă. Ca să nu răcesc?

Marchizul oftă. Întrebarea ei venise mai devreme decât se așteptase. Era însă justificată. Fără a scoate un sunet îi desfăcu nasturii cămășii, îndepărtând totul. Cora începu să dârdâie, sigur că suferea de acea transpirație rece, specifică răului de mare, așa că încercă să o acopere, să îi învelească trupul într-un cocon de căldură.

Privindu-i atent chipul – De ce nu ai vorbit cu mine, Cora? De ce nu mi-ai spus? De ce toată această șaradă? – se hotărî să îi spună suficient cât să se liniștească. Date fiind circumstanțele, avea treabă, iar ea trebuie să fi fost obosită.

— În mare parte..., începu, dorind să se îndepărteze. Dar Cora se ridică atunci când acesta dădu să se plece. Interpretă greșit gestul său, crezând că o abandona, nu că voia pur și simplu să se ducă până la bucătărie, să îi facă un ceai, să găsească biscuiții ăia sărați și să îi dea să mănânce, măcinat de griji.

— Dacre, trebuie să mă crezi că nu am nimic cu Brom! Se ridică după el, privindu-l fix de data aceasta, cu ochii înotându-i în lacrimi. I-am fost datoarea pentru revolverul pe care...

— Ssst..., Dacre, a cărui mână fusese prinsă cu strășnicie de degetele ei, se așeză pe pat și îi dădu părul din ochi. Tremura, era galbenă la față și clipea repede, pe cale să izbucnească în lacrimi. Nu ar fi trebuit nici el să facă ceea ce făcuse, știindu-i sentimentele pentru el. E în regulă. Știu.

Fata rămase câteva clipe încruntată, fără să știe ce să creadă. Încă îi strângea mâna, dar se oprise din a icni, din a vorbi. Clipea mai rar, obișnuinu-se din nou cu chipul său. O cută paralelă îi brăzda fruntea, iar barba de o zi, poate două se instala pe chipul său, brună. Era îmbrăcat încă în hainele pe care le avusese la bal și, la fel ca ea, era udat de ploaie. Totuși, brusc Dacre știa. Cum adică știa? De când știa?

— Am citit scrisoarea de la Brom, îi spuse cu voce blândă. Era Dacre al ei, într-adevăr, cel care continua să îi citească gândurile privind-o clar în ochi.

Scrisoarea. Oh, da! Scrisoarea aceea. Nu o luase în seamă. Când începuse starea de rău și fusese cuprinsă de nădușeli, încercase să se descotorosească de haine. Atunci apăruse domnul MacTavish, iar tentativa de a se dezbrăca eșuase. Privi mâncare cu stomacul jinduind o îmbucătură, dar i se păru mai înțelept să încerce să adorarmă, în loc să ofere material de vomitat.

Se gândi la Brom, cel care prevăzuse cumva situația asta. Îi datora mai mult decât o corabie acum. Îi datora căsnicia ei. Oftă. Cora privi în jos, la mâna brăzdată de vene proeminente a lui Dacre, la verigheta care stălucea pe inelar, uimită. Bărbatul o privi cum se rușinează, cum se întreabă cel mai probabil vrute și nevrute. Oftă, atingându-i chipul și ridicându-i-l spre el.

— Tot ar trebui să te bat pentru că mi-ai dat așa o durere de cap, dar... , își întoarse privirea spre ea și oftă, cu buzele aproape de ea. Îmi pare rău, Cora! M-am comportat foarte urât cu tine și am fost un soț neglijent.

Femai își plecă din nou privirea, agățându-se de mâna care purta pecetea neobișnuită a uniunii lor. Închise ochii, încercă să nu se gândească la cum se mișca flacăra singurei lumânări din cameră. Trebuia să se gândească la asta, la situația creată.

— Cred că suntem chit, domnule, oftă ea. Și erau așa. Înghiți, ignorând pe cât putu gustul dulceag din gură, în timp ce soțul ei uitase de ceai, de biscuiți, de tot. Poate că ea zicea asta, dar, în sinea lui, Dacre încă se învinovățea pentru situația în care o pusese. Impulsivitatea lui era de neiertat. Dacre?, îi auzi glasul după câteva minute.

Nu fu nevoie să îi spună prea multe. Îi intuia măcinarea interioară.

— Vomiți din nou, nu?, o întrebă liniștit, de parcă o invita să se plimbe pe puntea superioară.

— Da!, icni Cora.

De data asta el fu mai vigilent și îi plasă oala de noapte sub nas înainte ca ea să vomite pe așternuturi. Poate că sigurele așternuturi curate.

***

— Mi-ar fi plăcut să îmi spui tu cele pe care le-am aflat de la Brom, își drese glasul și continuă să-i mângâie piciorul gol, care se odihnea peste ale sale. Și bolnavă Cora continua să fie o ispită pe măsură. Era tinerețea ei, prospețimea pielii albe, a cărnii ferme și mirosul care îi rămăsese lipit de corp, în ciuda transpirației și a gustului sărat de mare. Părul i se desprinsese, lăsat în valuri peste mâna lui, iar ochii femeii fixau cu obstinație un punct de sub așternut, dacă nu chiar prohabul lui Dacre. Nu am fi ajuns aici, sfârși acesta ideea.

— Știu. Cora înghiți biscuitul, cu privirea încă fixă, și se întinse spre ceașca cu ceai, pe care soțul ei i-o dădu înainte ca ea să aspuce să o apuce cu propriile mâini. Luă câteva înghițituri, cufundându-și buzele rozalii în licoare. Acesta este un ceai chiar bun!, exclamă. Dacre zâmbi. Spre uimirea amândurora, marchizul știa să gătească ceva rapid, deloc complicat, dar care se putea dovedi folositor în această călătorie. Cora se reașeză pe brațul său, în căldura protectoare a trupului soțului său, și lăsă cana pe piciorul lui, ținând-o încă pentru a nu cădea. Era acel moment al serii când trebuia să îi spună de ce făcuse totul. Știam că nu îți place Brom, începu ea, și nu am vrut ca asta să producă o ruptură între noi sau...

Se opri. Nu am vrut să crezi altceva, ceea ce s-a și întâmplat.

De câteva ceasuri, Dacre se așezase lângă ea, după ce o ajutase să înghită din ceai. O îndemna încă să țină ochii închiși, dacă simțea că se mișca prea tare, insuportabil pentru stomacul ei. Furtuna se potolise, iar acum navigau rapid spre Aberdeenshire, duși de un curent puternic. Se lăsase răcoarea aici, pe mare, iar zgomotele valurilor erau mai înspăimântătoare decât dacă ar fi intrat într-o casă abandonată. Norii încă domneau pe cerul fără lună, dar pe care se găseau mii se puncte albe, pe care Cora le putea vedea din această poziție. Se concentrase pe stele un timp, la cum săltau și coborau în tandem cu barca lor, la cum păreau că tremură atunci când le acoperea umbra cenușie a unui nor. Apoi, după ce păruse că mișcarea închipuită a cerului nu o mai putea afecta, fie asta, fie nu mai avea ce vomita, găsi potrivit să-și centreze privirea asupra soțului său, care hotâse să doarmă alături de ea. Asta era o ușurare. Dar niciunul nu dormea, nici acum, după ce biscuițiii sărați pe care i oferise, singura masă de mult timp, dar suficientă, cât să poată spune că se simțea cu adevărat plină, fusese consumată. Privi firimiturile de pe așternuturi, oftă și își dădu seama că alături de Dacre se simțea în siguranță. Faptul că Dacre era cu ea aici îi oferea o senzație că tot ce era mai rău trecuse. Mânia lui se evaporase, iar, până acum, ăsta era singurul lucru teribil ce i se putea întâmpla.

— Brom obișnuia să mă persecute, la Eaton, îi zise el, realizând la ce se referise ea și așezându-și mâna peste a ei. Renunțase și el la cămașă și la pantaloni, rămânând în indispensabili. Inelul strălucea la unison cu al ei, în obscuritatea camerei. Amândoi priviră spre acestea. Mi s-a părut mereu un individ periculos.

— Cu așa un tată, îl poți blama?

Dacre oftă, gândindu-se la asta. Erau foarte multe informații pentru o seară, iar în ele își găsea și Cora adevărul. Nu era neobișnuit ca Dacre să fie plin de prejudecăți, iar Cora, ei bine, înzestrată cu un curaj absurd. Dacă Dumnezeu ar fi lăsat pe el cucerirea Corei, acest lucru nu s-ar fi întâmpla niciodată. În schimb, tânăra luase soarta în propriile mâini și acționase. Acum se întreba ce ar fi fost dacă nu ar fi acționat. Ar fi fost femeia altui bărbat, a unui individ mai periculos decât toți demonii adolescenței lui.

— Nu. Nu pot. Înghiți în sec. Nu-mi vine să cred că West prostituează copile, dădu frâu liber celei mai pregnante probleme. Îl credeam mișel, dar nu așa. Se mișcă puțin, așezându-se mai bine. Își plecă obrazul peste capul ei. Mă bucur că nu ai devenit soția lui, deși peste noi planează, cel mai probabil, un blestem și...

— Nu poți să știi până ce...

— Îți voi arăta registrele, insistă Dacre.

— Nu știu dacă vreau să le văd, Cora mai luă o gură din ceai și îi înmână cana pentru a se putea odihni fără grija ei, revenind pe brațul său. Uite cum ajunseseră la subiectul ăsta, din nou. Apoi, ridicând cămașa curată pe care Dacre o împrumutase din garderoba domnului MacTavish, își așeză o mănâ pe burtică. Soțul îi urmări atent gesturile, fascinat de curbele corpului său. A mișcat, îl înștiință timidă.

Vestea aceasta, „a mișcat", atât de simplă, de lipsită de înțeles pentru inima unui alt bărbat sau a unei alte femei concentra în jurul ei o tresărire a sufletului lui Dacre, ca și cum întreg Universul mișcase, cu el și Soarele, Pământul, celelalte planete.

— Când?, întrebă, străduindu-se să își reprime exuberanța, așezându-și o mână peste a ei. Spre rușinea lui, degetele îi tremurau.

— Acum câteva ore, Dacre..., Cora oftă, așezându-și o palmă peste degetele lui, uimită că trecea prin atât de multe emoții. Nu simt nimic în neregulă acum. De altfel, trebuie să îți amintesc faptul că este prima dată când vărs și...

— Îmi doresc să fie asta. Zăbovi cu mâna peste abdomenul ei câtva timp, apoi și-o retrase, ducându-și brațul la frunte. Numai cu rău ne confruntăm. Ar fi ceva dacă am primi o minune. Stătu un moment pe gânduri, apoi, când ea nu mai zise nimic, adăugă: Pe mare toți așteptăm minuni. De exemplu, acum vreau să cred că aventura asta spre Aberdeenshire este o minune pentru tine, dar mă tem că ți-am pricinuit mai mult rău decât bine. Mă simțea mizerabil gândindu-mă că ai fi putut să oferi măcar jumătate din inima care îmi era dedicată altui bărbat. Doamne, Cora, cât de gelos am putut fi! Chiar dacă nu m-am gândind niciodată să te omor pe tine, am luat în considerare să îl ucid și nu mi-ar fi păsat dacă asta asta se întâmpla în fața ta. Înghiți pentru câteva clipe. Apoi, reluă și mai șocat. Cred că sunt singurul bărbat din familia mea bolnav de această gelozie. Sunt singurul bărbat care...

Nu mai zise nimic. Niciunul nu zise, de fapt, nimic, iar Cora, care simțea momentul cel mare apropiindu-se, momentul în care inima ei se va lăfăii în cuvinte de dragoste, nu încercă să îl forțeze. Acceptă că i se stinsese glasul, că se simțea pierdut în labirintul propriei minți.

La urma urmei, cu o zi în urmă, Dacre fusese otrăvit, suferise probabil mai mult decât ea acum. El chiar se confruntase cu moartea.

— Tu cum te simți?, îl întrebă, ridicându-și privirea spre bărbia puternică.

Marchizul își lăsă mâna în jos și îi privii ochii. Avea lacrimi în ei, iar Cora se întinse pentru a i le înlătura. Nu o lăsă. O prinse de mână și i-o așeză pe piept.

— Bine, își trase acesta nasul. Ar trebui să-i măresc leafa medicului. Îl chem cam des în ultimul timp.

— Ar fi ceva, zâmbi Cora, cu aceeași emoție în gât ca el. Se căsătorise cu un bărbat îngrozitor de bun, pe care nu îl prețuise deloc prin faptul că ascunsese de el așa o acțiune. Își feri privirea de a ochii lui, schimbând subiectul. Și în spatele otrăvirii tale există un mister.

— La naiba că e un mister! Credeam că știu cine m-a otrăvit, până...

— Îmi amintesc, femeia strânse cearceaful în mână, nemulțumită. Ai dat vina și pe mine. Stătu câteva clipe, apoi se arătă scandalizată: Cum ai putut crede că eu aș vrea ca tu să... să...

— Ai dispărut fără urmă!, se scuză. Doar nu puteam să...

— Totuși, mi-ai dat de urmă, îl întrerupse ea. Urma exista.

— Cu dibăcie, sublinie Dacre. Într-adevăr, nu ar fi știut niciun moment unde era Cora dacă nu i-ar fi venit ideea cu hașura.Oh, la naiba!, înjură, încordându-și trupul. Îi prinse bărbia și o aduse cu capul spre el, din nou. Iartă-mă că am crezut asta cunoscându-și deopotrivă sentimentele pentru mine. Cora nu zise nimic, ci doar îl privi, cu buzele ușor întredeschise. Acest moment de mândrie al ei îl făcu să pluseze cu o întrebare care îl măcinase încă de când nu își găsise armăsarul preferat în grajd: Oricum, ce a fost în capul tău să-mi iei calul, Cora?

— Era singurul disponibil, bălmăji femeia.

O roșeață pe care încă nu o înțelese îi cuprinse obrajii. O ignoră:

— Ai fi putut avorta...

Și ăsta trebuia să fie cel mai urât cuvânt din vocabularul lor, deciseră împreună, cuprinși la unison de un fior. Aducând lucrurile în favoarea sa, femeia își mușcă buzele:

— Ai fi putut renunța la verighetă, întrerupse diatriba.

Dacre își privi degetul. Nu se gândise niciodată la asta, la a da jos inelul de pe degetul său. Își aminti că, din acea dimineață până în seara în care își consumare căsătoria aproape că îl presase pe bijutier la maximum să facă inelele în cel mai scurt timp posibil. Plătise scump pentru impulsivitatea sa, dar, atunci când ținuse în palmă cercurile simțise o satisfacție cumplită. El al ei și ea a lui. Așa aveau să stea lucrurile de atunci încolo.

— Nu cred că voi putea face asta vreodată, recunosco. Le-am făcut ca să știe toată lumea că aceasta este o legătură ce nu poate fi anulată. Îi sărută fruntea. Să răsunea până în Ceruri...

— Atunci?, Cora se ridică ușor, cerșind un sărut pe buze. Mă iubești?

Era imposibil să nu o iubești pe Cora. Atunci când o văzuse chircită lângă oala de noapte și își dădu seama că nu îi era bine, realizase cât de multe trebuia să simtă pentru copila asta, încât fugise, pentru prima dată în viața lui, după o femeie. Cora era totul pe care crezuse că îl pierduse și pe care se temea încă să nu îl piardă. Îi atinse buzele și se ridică spre a le săruta. Credea că era clar că asta se întâmpla în inima lui și acum vedea și el clar cum se numea emoția pe care o confundase încă de la început cu dorința. Era iubire.

— Uneori mă întreb de ce mai pui astfel de întrebări...

— Am nevoie de cuvinte, justifică jovială.

— Cuvintele nu valorează nimic, draga mea. Uită-te la ce se spune despre lunile de miere atât de la modă: faci multă dragoste în ele. Cred că asta este prima dată când noi suuntem în așa-numita lună de miere și cred că nu vom face niciun pic de sex.

— De ce, dragul meu?, îi cuprinse gâtul cu brațele, jucăușă.

Dacre îi susținu talia, zâmbind:

— Pentru că tu nu te simți bine, iar eu voi fi ocupat să gătesc, să fac curat, să navighez, alături de domnul MacTavish. Ghicesc că până la finalul celei de-a cincia zile nu te vei putea plimba nestingherită pe punte. Ne vom vedea seara, când bietul tău soț va fi prea obosit să îți îndeplinească dorințele.

— Dorința mea e să fii aici, cu mine, îi zise ea, reducându-l la muțenie.

Dacre deschise gura și o închise rapid. În minte i se contura un alt exemplu:

— Uită-te la jurămintele noastre de căsătorie, atunci. Am jurat că voi fi mereu blând cu tine, dar era cât pe-aci să te lovesc.

— Nu m-ai fi lovit, zâmbi ea. Referirea la momentul căsătoriei lor o făcu să se încrunte. Se lăsă pe pat și se întoarse cu spatele la el, învelindu-se mai bine. Și nu mai spune despre jurămintele noastre că nu contează!, îl apostrofă.

El își ridică sprâncenele, gândindu-se la încă un aspect:

— Nici măcar nu m-ai ascultat, așa cum ți-a predicat preotul.

— Normal că te-am ascultat!, își așeză mâna peste a lui, când acesta se așeză în spatele ei, pregătit în sfârșit să doarmă. De unde aș fi știut că Georgiana este aici dacă nu te-aș fi ascultat în minunatele pauze de masă dintre partidele de sex pe care le-am avut săptămânile astea, Dacre?

— Soția mea a spus cumva „sex"?, râse uimit.

— ... și că armăsarul tău preferat este, de fapt, și cel mai rapid?, continuă aceasta.

Dacre pufni și își îndoi brațul sub cap. Da. Îl asculta. Își lăsă mâna peste abdomenul ei, simțindu-și atât soția, cât și copilul. Cu puțin noroc, acesta avea să fie băiat. Lucrurile erau diferite cu băieții. Nu trebuia să le porți atâta de grijă. Îi mirosi părul și o trase înspre el. Ce călătorie neobișnuită! Ce căsnicie și mai dubioasă! Nu își imaginase deloc viața așa. Credea că avea să se îngrașe, să orbească, să facă chelie. Și uită-te la el acum! Avea să facă chelie mai repede decât intuise, chiar dacă nu avea șanse să se îngrașe, căci Cora mânca tot. Zâmbi. Trebuia însă recunoscut faptul că o voia mereu așa: veselă, lubrică, mâncăcioasă.

Totuși, înainte de a se putea odihni, un gând îi străfulgeră mintea:

— Ce ai făcut cu calul meu?, aproape că sări din pat. Nu îl văzuse atunci când ajunsese cu Kit, nu pusese pe nimeni să îl ducă acasă. Dar ea plecase cu el. Dumnezeule!

— Oh!, Cora zâmbi. Nu mai aveam nevoie de el, așa că, știi tu... te-am ascultat..., ridică din umeri, încercând să nu izbucnească în râs.

— Cora, ce ai făcut cu armăsarul meu?, o întrebă el, pe jumătate ridicat.

— L-am vândut!, îi zise ea.

— Ai făcut ce?

Dar femeia nu îi mai răspunse. Își frecă fundul de vintrele sale și speră că avea să uite. De fapt, Dacre ținu morțiș să îi vorbească în ureche despre calul pursânge până aproape de dimineață, când își dădu seama că, pentru ea, nu mai conta asta. Adormise de mult.

***

În lipsa unui ajutor, Dacre devenise „camerista" ei, în cele cinci zile pe mare ocupându-se cât putu ca totul să fie bine. În fiecare dimineață se trezea mai devreme, se ocupa de micul dejun, fie cu domnul MacTavish, fie singur, dacă bărbatul trebuia să se ocupe de cârmă. O ajuta să se îmbăieze, explicându-i cât de important era să mențină igiena corpului, căci nu aveau opțiuni vestimentare. Îi prindea părul cu infinită grijă, după ce o pieptăna. Primele două zile fusese cele mai rele, căci se simțise cu adevărat rău, avusese dureri de cap foarte puternice și neputința de a ține ceva în stomac o înfometase cumplit. Chiar dacă nu dorise să pară prea îngrijorat, Dacre nu putea să nu o viziteze la cel puțin jumătate de oră, să se asigure că era bine. În rest, dispăruse mereu pe ușa cabinei și rămăsese plecat până ce seara se cuibărea în spatele ei extenuat.

A cincia zis, deși Cora se simțea mai bine, putea spune că senzația de rău persista mai ales atunci când se ridica în picioare. Se încăpățână să stea pe propriile picioare și să ignore starea. Privi pe geamul micuț și i se păru că aude sunetul pescărușilor. În tot acest timp, Dacre insista să o ducă în centrul corabiei, să îi dea ceai și să îi ocupe timpul cu diverse activități și, curând, faptul că purta încă hainele lui nu părea că îl mai deranja. Se privi în micuța oglindă: era trasă la față, încă palidă, cu părul prins în două codițe blonde și cu veșmintele largi pe trup. Îi era foame, iar Dacre nu revenise în cameră. Prin urmare, se pregăti să hoinărească pe punte, la aerul curat, aspru, aerul de sfârșit de iulie.

Avea nevoie să simtă căldura mediului, căci în cabina căpitanului umbra nu lăsa ca zona să se încălzească. Când ieși, domnul MacTavish fu cel care o întâmpină, deoarece se ocupa cu spălatul punții. Chipul lui rotund, acoperit de barbă, cu ochii albaștrii, sinceri, o izbiră. Își scoase pălăria și se închină în dreptul său, respectuos. Cora îi întoarse gestul, ținându-se de cadrul ușii. Nu fu nevoie să spună prea multe, căci acesta începu dialogul:

— Bănuiesc că îl căutați pe Înălțimea Sa!, se sprijini de mop. E acolo. Îi indică zona cea mai înaltă, unde se afla cârma.

Fata îi urmă indicația, cu privirea, și se încruntă pentru a putea trece peste voia razelor puternice. Cora îl privi pe Dacre, îmbrăcat la nimereală cu o cămașă descheiată la gât, cu mâneci largi. Ținea cârma cu dexteritate, privind orizontul. Arăta divin, deși la fel de obosit ca ea. Cu siguranță nu fusese obișnuit să aibă grijă de o soție, un copil și o corabie, toate acestea în timp ce se ruga să nu dea peste o corabie rătăcită în aval, acolo unde se puteau ascunde numeroase primejdii. Prin urmare, Cora se hotărî să îl urmeze. Îi lipsiseră nespus discuțiile cu el, chiar pe teme contradictorii. Urcă spre el, încercând să se împlânte în lemnul bărcii așa cum părea el că prinsese rădăcini înainte cârmei, moment în care bărbatul o observă. Oftă, iar când fu destul de aproape, îi dădu mâna și o așeză lângă el, la cârmă.

— Nu ar fi trebuit să vii aici, îi șopti. Valurile sunt agitate în după-amiaza aceasta.

— Iar?, întrebă ea, încercând să privească mișcarea uniformă a valurilor, ceea ce îi pricinui mai mult rău. Își închise ochii și se ținu de cârmă. Nu avea cum să cadă. Dacre era acolo. Își drese glasul și hotărî să privească cerul. Vine furtuna?

Culoarea acestuia, atât de limpede, o făcea să se îndoiască de posibilitatea de a fi loviți de furtună, situație care i se părea de coșmar. În condițiile astea, credea că nu s-ar fi putut obișnui niciodată cu marea, dacă aceasta era așa de capricioasă.

— Seara, cred. Vom fi ajuns deja în Aboyne, nu-ți face griji.

Cora privi plină de speranță orizontul, încercând să își dea seama dacă vedea țărmul. Acum realiză că Dacre putea să aibă dreptate. Era acolo, foarte depare, o fâșie de uscat. Dacă stătea să se concentreze exclusiv pe acest peisaj, credea cu adevărat că era cel mai frumos din lume. Se ghemui la pieptul lui Dacre, inspirând puternic; simțea aerul răcoros și îi plăcea. Nu degeaba aceasta era Scoția, dacă se aflau cu adevărat în preajma țărmului din Highlands.

Sub degetele ei simți mișcarea cârmei și privi spre modul în care degetele lui Dacre țineau de aceasta.

— Ai mai făcut asta?, îl întrebă.

— De câteva ori. E greu să ții cârma pe timp de ploaie. În rest, găsesc aici o pace pe care nu am mai expermientat-o de..., oftă și o privi, mușcându-și buzele, de când m-am căsătorit cu tine.

Cora pufni și râse, îndreptându-și atenția de la obiectul care guverna corabia.

— Îmi imaginez asta. Îi privi obrazul neras, atrasă de ființa lui. Nu și-l imagina altceva decât soțul ei. Ți-a plăcut să călătorești, nu?, își așeză mâna peste a lui. Și, venind vorba despre asta, se gândi la toate aspectele care veneau odată cu expedițiile. Să întâlnești femei frumoase?

— Da, îi zise el, nepicând în plasa unei soții poate la fel de geloase ca el. Mi-a plăcut. Cora își strânse buzele, străduindu-se să nu se gândească prea mult la asta. Și ție ți-ar fi plăcut să întâlnești un bărbat frumos, îi zise el.

— Eu l-am întâlnit pe al meu.

— Nu mă refeream la cel mai frumos, își îndârji acesta privirea.

— Modestule! Apoi, după câteva minute în care aici sus păru că nu mai simțe deloc cum stomacul i se răscolea, Cora oftă. Te iubesc mult, Dacre. Nu știu de când te iubesc, dar s-a întâmplat și nu îmi pare rău. Știu că și tu mă iubești, se opri un moment. Deși scot cuvintele cu cleștele de la tine. Își așeză o mână pe abdomenul mărit. Mi-ar plăcea să pot călători și eu la fel de mult ca tine, dar, îl opri atunci când el dădu să o întrerupă, mă tem că aș sta baridcadată în cabină. Nu îmi priește deloc marea.

— Poate că nu îi priește fiului meu, zise acesta.

Se abținu să spună că putea fi o fiică. O simțea, de fapt, ca pe o fiică. Era o emoție pe care nu i-o putea explica. Poate că se înșela. La urma urmei, era foarte tânără, iar aceasta era prima ei sarcină. În familia marchizului se născuseră întotdeauna numai băieți. Cine era ea să strice tradiția?

— Simt că se vor întâmpla lucruri rele aici, Dacre..., îi zise inopinat, uitând și de foame, și de tot.

Și el simțea asta. Înghiți în sec și o fixă câteva secunde cu privirea. Arăta și se purta melancolică. De dimineață avusese această senzație care nu îl lăsase să doarmă până târziu, așa cum îl îndemna domnul MacTavish. Ieșise și se alăturase cârmaciului. Totuși, când domnul MacTavish îi susese că erau aproape de Aberdeenshire, pentru că văzuse uscatul încă de dimineață, încercase să se înveselească. Pentru Cora, să părăsească barca era cel mai bine. Se temea că o înfometase și îi slăbise puterile această călătorie, ceea ce nu era deloc bine.

— Nu poate fi prea rău, încercă să o încurajeze, deși își simțea propriul stomac chinuit de toți demonii din Iad.

— De ce nu?, întrebă aceasta, desprinzându-se de cârmă și lăsându-și corpul mai mult pe el, îmbrățișându-l.

Poate că era timpul să audă acele cuvinte. Era timpul să o lase pe Cora să știe că nu era singură în iubirea aceasta, oricât de nepotrivită ar fi părut.

— Ei bine, pentru că te iubesc, scumpa mea.

Cora zâmbi:

— Ai avut nevoie să fug de tine ca să îți dai seama de asta? Să petrecem o lună de miere castă?

— Știam, o contrazise. Doar că acum cred că trebuie să îți ofer un motiv bun să rămâi alături de mine, odată ce ajungem pe uscat. Nu te-aș învinui dacă ai dori să fugi la Albert imediat ce pui piciorul pe uscat. Ai putea chiar să mă condamni de răpire.

Femeia își ridică fruntea și își lipi buzele de obrazul său.

— Am toate motivele să rămân, Dacre. Și nu, nu sunt de ordin sexual.

Navigând cu toată puterea spre pământ, Dacre privi spre cer și oftă:

— Sper să aibă și soarta...

5401 cuvinte