Ajunsese înaintea Corei pe Georgiana tocmai pentru că știuse când să o caute aici. Și nu era numai bilețelul ei vag. Nu. Marchizul fusese anunțat. După ce plecase din propria casă, Dacre se dusese la Kit, încercând să îi anticipeze mișcările soției sale. Sperase cumva că ea avea să treacă pe aici, să își ia adio de la contele care o ajutase să fie azi atât de liberă. Mare greșeală! De fapt, el ajunsese la prietenul său dorindu-și un sprijin emoțional, un individ care să îi spună clar că interpreta totul corect. Nu era vorba despre ce ar fi făcut Cora, ci despre ce spera el că nu avea să facă: nu avea să îl părăsească fără să-și fi luat adio. Totuși, dacă era așa, soția lui nu era deloc bună în a-și lua la revedere. Și nici contele nu era bun la a-i gâdila orgoliul, cu siguranță. Kit îl enervă atunci când, ajuns la acesta, ca un om intoxicat ce era, cu o durere de cap și alta de stomac, îl privi suspect, neîncrezător, de parcă mintea îi fusese otrăvită.

În primul rând, când călcă pragul locuinței masive, Dacre fu primit în camera de zi. Kit era deopotrivă fericit și îngrijorat să îl vadă atât de repede în picioare. În urmă cu o seară, înainte de vizita medicului, crezuse că îl pierduseră și nu îi venea să-și audă urechilor că cineva avusese îndrăzneala nejustuficată de a-l otrăvi pe om în casa lui. Mai departe nu era însă vorba despre starea lui de sănătatea, ci despre modul în care arăta marchizul. Avea ochii injectați, părul ciufulit, își dregea glasul mereu și pășea agitat. Refuzase ceaiul instantaneu, deși buzele îi erau uscate și respira greoi. Kit, care se așezase pe canapea și privea ceaiul fără poftă, auzea totul și gândea mult.

— Mă înșală cu Brom, nu vezi? Ea...

Dar nu îl auzea pe marchiz complet. Nu putea să îl mai asculte, date fiind informațiile pe care el le cunoștea deja. Kit știa prea bine că lady Cora nu îl înșela pe Dacre cu Brom. Acesta nu avusese niciodată o înclinație pentru femei și era prea rațional în ceea ce privea sexul frumos ca să fugă din Londra, în plin scandal, cu cea care ar fi trebuit să îi fie mamă-vitregă. Nu. Era altceva la mijlocul acestei intrigi complicate, ceva ce ieșea din calculele lui Kit. Acum. În fond, totul trebuia să fie o neînțelegere. Asta îl făcu extrem de curios. Asta și ideea că se întâlnise pentru ultima dată cu Brom acum ceva timp și el nu îi spusese nimic legat de vreun plan de a părăsi Londra cu fiica dușmanului, dacă cei doi se puteau numi rivali. În timp ce se gândea la toate astea, cu un ghimpe în inimă, își ridică privirea, interesat de bilețelul pe care valetul îl adusese, adresat lui Dacre. Probabil cel care adusese mesajul nu îl găsise acasă pe lord și fusese îndrumat aici. Foarte inteligent! În spatele ușilor închise, Dacre deschise biletul cu degete tremurânde. Oare la ce se aștepta? La o scrisoare de adio din partea Corei? Atât de naiv să fie, încât să creadă că ea chiar îl înșela? Așa se părea, căci privi schimbul de umbre de pe chipul prietenului său, atent, și concise că Dacre ar fi trebuit să joace în melodrame, că își ratase, categoric, cariera de mare actor.

— I-a spus domnului MacTavish că trebuie să i-o dea pe Georgiana pentru un transport peste Ocean. I-a spus că...

— Ce?, întrebă curios, prins și mai tare în poveste.

— Că e o chestiune de viață și de moarte.

Și se prăbușise pe fotoliu, cu capul în mâini. Așa... Peste Ocean. Kit își frecă bărbia de câteva ori, își drese glasul și încercă să nu bage în seamă durerea prietenului său cu privire la presupusul amantlâc. Nu, nu credea în el, deși, acum, credea din ce în ce mai mult că lady Cora trebuia să fie o femeie venită de pe altă lume, cu o voință incredibilă și cu o putere de manipulare despre care nu știuse nimic până azi. Creda însă că era altceva la mijloc, ceva ce o determinase pe Cora să îl părăsească atunci și acum pe marchiz în favoarea lui Brom, cu siguranță nimic legat de farmecul acestuia sau de sex. Și, pentru că voia să afle cu disperare ce era acel ceva, Kit se ridică, își trase prietenul de mână și îi zise:

— Haide!

— Unde?, întrebase încurcat Dacre, dar se ridică, își luă pălăria de la valet și ieși în stradă, cu ochii mari, plin de speranță, de parcă avea să îl ducă la Cora. Marchizul, atunci când era rănit, părea cu adevărat abulic, iar asta putea fi o problemă în fuga după o soție cu cincisprezece ani mai tânără, mai sprintenă, mai dornică să cunoască viața.

— Noi, dragul meu prieten, îi vom întâmpina!, îi zâmbi, poate pentru a-i calma, poate pentru a se calma.

Zis și făcut! Atunci când ajunseră, undeva pe la ora șase, profitară de faptul că lady Cora, așa cum îi înștiințase domnul MacTavish, era plecată cu alte treburi. Asta îl făcuse pe Dacre să tresară din nou. Ar fi preferat-o în pat cu Brom, în cabina căpitanului, decât să o știe singură, însărcinată, pe calul său, fugind prin Londra. Se urcară pe corabie, cam fără tragere de inimă, ajunseră în cabina căpitanului și fură găzduiți la măsuța micuță, cu două scaune, chiar de domnul MacTavish, care tremura vizibil la vederea stăpânului său. De fapt, cât așteptară, entuziasmul domnului MacTavish îl enervă pe Dacre atât de mult, încât îl făcu să izbucnească:

— Pentru numele Domnului! Sunt bine, domnule MacTavish! Nu mor!

Căpitanul își lăsase capul în jos, înghițin în sec, și părăsise cabina. Pe niciunul nu interesa unde se adăpostise acesta după izbucnirea stăpânului. Brusc, amândoi deveniră atenți la mobilierul cabinei, la peisaj, la orice, mai puțin la propriile gânduri. Portul, la apus, era o priveliște mirifică și, în sinea lui, lordul Kit spera că peste ani acest loc avea să nu mai fie unul periculos, ci împânzit de doamne și domnișoare care să își imortalizeze chipul, cu orizontul infinit, cu ajutorul vreunui pictor. Doi pescăruși țipară deasupra lor și îl făcură pe Dacre să se miște agitat în scaun. Acest din urmă, gândi că domnul MacTavish își făcuse cu adevărat o cameră frumoasă aici, pe Georgiana. Patul de o persoană, cu așternuturi curate, albe, era suficient de înalt, încât putea găzdui o doua persoană sub el. Într-o parte, domnul MacTavish își făurise o vitrină care să țină cele câteva cărți, maximum cinci, pe raft în timpul furtunilor pe mare. Măsuța aceasta, scaunele și, bineînțeles, niciun lavoar. Oftă și reveni la culoarea propriilor unghii, la degetele sale și la modul în care acestea se făceau când mai mari, spre capete, când mai mici. În schimb, privind periodic geamul, Kit își îndreptă ochii spre Dacre. Era la fel de agitat ca el. Dar, pe lângă ideea că scumpa soție avea să vină pe Georgiana cu amantul, cu Brom, Dacre era stresat și de ideea că ea umbla cine știe pe unde acum, când se lăsase întunericul. Expiră.

— Ce ai de gând să faci?, îl întrebă Kit. Era curios cum avea să reacționeze gelozia din prietenul său.

Dacre își strânse pumnii. Nu se mai simțise niciodată atât de înșelat ca acum. Îi venea să strige de frustrare, de supărare, să-și consoleze inima. Își amintea de Cora în toate momentele ei cu el și nu îi venea să creadă că totul fusese o șaradă. Își mușcă buzele, înghițind în sec. Trebuia să se controleze. Era un bărbat în toată puterea cuvântului. Nu putea să plângă după o femeie, chiar dacă aceasta era însăși soția lui și chiar dacă avea pentru ea sentimente pe care nu le mai experimentase niciodată.

Adevărul era că nu știa ce avea de gând să facă. Nu știa cum va proceda. Privea chiar el la verigheta de pe deget și găsea imposibil să se despartă de aceasta. Strânse pumnii. Kit realiză că, pentru prietenul lui, o astfel de hotărâre era imposibil de luat în atât de puțin timp. Se rugă chiar el să nu fie nevoie să ia o hotărâre, să reușească să îl convingă pe Dacre de fidelitate Corei fără ca niciunul să nu-și dea verigheta jos. Acesta ar fi însemnat sfârșitul relației. Slavă Domnului, așa-zisa inculpată se afișă, alături de lordul Brom. Kit îi văzu primul și îl făcu atent pe Dacre. Când acesta îi zări, se ridică, pentru că o văzu discutând cu el, o văzu îmbrățișându-l pe dușman, și văzu roșu înaintea ochilor. Așa ceva nu se putea! Kit, care nu era o fire posesivă, înțelegea totuși modul absolut în care erau percepute toate gesturile acestea de către Dacre, așa că îl prinse de braț:

— Să nu faci nimic nebunesc, Dacre!

Asta era, din nou, imposibil. Nebunia se citea în ochii lordului, acum, mai ales că văzuse atingerile intime: strânul mâinilor, privirea laudativă, zâmbetul, bițelelul strecurat în cămașă, îmbrățișarea. Era mult. Dădu ușa de perete și i se adresă grosolan:

— Nu în văzul tuturor, soțioară, îi zise el Corei, care se desprinse numaidecât de Brom, șocată să îi audă vocea și să îl vadă stând în picioare înaintea ei. Oamenii ar putea crede că lord Brom este un sodomit.

O lady nu trebuia să audă astfel de cuvinte, asta credea Kit și, dacă ar fi gândit rațional, și Dacre ar fi crezut același lucru. Mai ales Cora, dulcea Corea, inocenta Cora. Cu câțiva ani înainte, dacă cineva ar fi rostit fie și o blasfemie, Dacre i-ar fi aruncat cea mai urâtă căutătură respectivului și l-ar fi apostrofat:

— Aici este o domnișoară!

Dar nu se putea întâmpla asta, nu putea ca Dacre să îi mai ia apărarea acum. Nu când soția lui, îmbrăcată cu hainele sale, își avea sânii atât de aproape de Brom și acesta nu părea că dorea să îi elibereze talia. Bineînțeles că și pe Kit îl uimea, deși o mai văzuse odată îmbrăcată în haine masculine. De fiecare dată era un șoc și mai mare, ca acesta. Avea părul prins coc, peste el o pălărie. Hainele erau foarte largi de ea, căci acestea aparțiuneau lui Dacre, și fuseseră ajustate în zbor. Fabulos!

— Dacre!, Cora icni și făcu un pas înainte, la el. Părea uimită să îl vadă în picioare și, dacă în imaginația lui Dacre uimirea venea din șocul de a-l ști mort, Kit observa uimirea care rezona cu recunoștința în fața unei divinități că el era viu. Își ridică palmele, ca să îi cuprindă fața în mâini, dar bărbatul îi prinse încheieturile.

Nu face asta, Dacre!, gândi Kit. Dar exact ceea ce nu trebuia să facă, Dacre făcu:

— Să nu mă atingi!, îi zise, stăpânindu-și cu greu furia. Cora îl privi de parcă nu putea înțelege reacția aceasta. O dădu la o parte, îndreptându-se amenințător spre Brom. Cora rămase cu mâinile ușor în aer, zâmbetul pleoștit și inima frântă, dar Dacre ignoră toate astea. Brom își îndreptase spatele și aștepta confruntarea asta. Așteptă cuvintele: Ești de cea mai joasă speță, domnule! Să pleci de pe corabia mea și să..., în timp ce spunea toate astea, venele i se umflau la baza gâtului și ochii îi ieșeau din orbite.

— Nu pot să fac asta, îi zise Brom, tratând totul cu un calm ieșit din comun. Lady Cora mi-a promis ceva. Inculpata își strânsese pumnii și rămase cu spatele, dârză.

Gândindu-se numai la favoruri de ordin sexual, Dacre îl prinse de reverele hainei.

— Orice ți-a promis ea este indisponibil!

Brom râse, îl îndepărtă și își duse mâinile la spate.

— Am nevoie de o corabie pentru a ajunge în America, lord Huntly.

— Nu voi permite ca tu și soția mea..., începu acesta amenințarea.

— Cine a spus că îmi doresc să traversez Atlanticul cu soția dumitale?

Dacre se încruntă. Nu înțelegea, bineînțeles. Atunci, Cora își drese glasul. Încercă să spună ceva, dar avea lacrimi în ochi. Kit o urmări, atent să nu se dezechilibrize pe punte, să cadă în mare. Nu se întâmplă asta, dar nici nu fu capabilă să articuleze vreun cuvânt. Așa cum se așteptase, atunci când nu o găsise alături de el, avusese o criză. Cumva, aflase despre Georgiana și acum credea că ea și Brom fugeau în lume, departe de el. Era inimaginabil ceea ce se petrecea în mintea acestui bărbat. O lăsase mută.

La rândul său, Brom înțelese că era incapabilă să îi spună lui Dacre ceva. De aceea, luă el cuvântul:

— Este vorba despre douăzeci de pasagere, minore. Trebuie să ajungă în orfelinatul doamnei Portshman, în maximum două săptămâni. Își drese glasul înaintea privirii impasibile a lui Dacre. Atunci, socase o scrisoare din buzunarul hainei și i-o înmână marchizul. Acesta nu o luă. O privea tâmp.

Kit oftă și se apropie cu pași mari. Prinse scrisoarea, privind în ochii amantului său. Brom zâmbea drăcește. O făcea deliberat? Își dreseră amândoi glasul, atenți să nu se dea de gol.

— „ Aștept venirea celor douăzeci de suflete chinuite.", citi Kit. Semnat, Madame Porthsman. Privi apoi spre marchiz.

— Care douăzeci de...?, începu Dacre, atunci când îi reveni glasul.

— Sunt în căruțele cu dovleac, îl lămuri Brom. Sunt convins că soția dumneavoastră, dacă veți binevoi a o asculta, vă va lămuri. Privi ceasul agățat de haină. Din nefericre, trebuie să plec. Și am nevoie de corabia asta.

Liniștea de pe punte îi făcură pe toți să se privească. În cele din urmă, Kit sparse tăcerea:

— Corabia mea e ancorată în port, de cealaltă parte. Înțeleg că Dacre nu este de acord cu asta și... el și lady Cora trebuie să clarifice anumite aspecte. Ți-o pot împrumuta.

Brom îl privi fix, în ochi.

— Da. Cred că este bine. Apoi, dădu din cap înspre Cora. Datoria dumitale este ștearsă, Excelență!, zâmbi. O viață..., îl privi pe soțul furios și găsi potrivit să îi ureze: Frumoasă!

Și plecă, lăsând ca, odată cu furtuna care amenința să înceapă, să se iște o adevărată furtună în corabie, între cei doi soți, între cele două inimi rănite.

***

— Nu am făcut-o intenționat, dacă asta voiai să mă întrebi, zise Brom, câteva ore mai târziu. Se aflau pe Gloriana, corabia contelui de Mirchal. Fetele fuseseră instalate, cu ajutorul membrilor echipajului, și, pentru securitatea lor, avea să fie luat doar cârmaciul bărcii alături de lordul Brom, cel care era responsabil de ele până ajungeau în America.

— Serios?, Kit, care reușise să aranjeze o situație cât mai avantajoasă în favoarea celor douăzeci de minore, se apropie de Brom. Corabia era încă ancorată în port. Avea să plece peste cincisprezece minute, adică la miezul nopții. Mie îmi pare că exact asta ai făcut.

Se aflau amândoi pe puntea principală, privind orizontul. Brom cu mâinile pe marginea corabiei, Kit cu brațele la spate. Vântul sufla în părul celor doi bărbați. În curând, aveau să vadă primele picături de ploaie curgând pe puntea principală. Fiecare avea o experiență mai mult sau mai puțin plăcută cu marea. Brom, de exemplu, călătorise până în Paris din greșeală. Avea opt ani când se urcase în corabie, crezând că era amuzant, și sfârșise să vadă cum „încărcătura" lordului West era capturată și batjocorită. Și acum auzea țipetele, vedea lacrimile și ura râsetele de marinari. Kit, pe de altă parte, avusese niște escapade pe mare care îl aduseseră în Italia, locul în care își începuse, oficial, aventura cu Brom. Nu avea amintiri urâte despre mare. Nu văzuse malaria răspândindu-se, nici ciumă sau scorbut. Fusese norocos.

— Atunci, Brom îl privi cu coada ochiului, hotărât să zică lucrurilor pe nume, așa cum observase pe Georgiana, îmi pare mie sau tu ai fost, cândva, suficient de naiv, încât să crezi că ai avea vreo șansă cu Huntly?

Kit zâmbi. Observase asta, nu? Normal. De la un timp, nu îi mai putea ascunde nimic. Se întâmplase atunci când devenise colegul lui de cameră, la Eaton. Pe vremea aceea nu știa ce erau acele sentimente. Aflase curând, atunci când îl întâlnise pe Brom. Și poate că tot atunci se lecuise de marchiz, odată pentru totdeauna.

— Nu ți se pare.

— Mai crezi asta?

Era un test? Brom zâmbi și se întoarse, sprijinindu-se cu spatele de corabie.

— Nu. Știu că Dacre o iubește pe Cora și nu îmi pare rău pentru el.

Asta așa era, chiar dacă, probabil, Dacre nu acceptase asta încă. Cuvintele lui Brom răsunară liniștite în vântul ațâțat.

— Plus că, Brom zâmbi, te-ai ales cu mine. Asupritorul.

Kit oftă. Da. Se alesese cu el și nu regretase nicio zi. Își plimbă privirea peste trăsăturile lui Brom, parcă dorindu-și să își întipărească aceste trăsături în minte și să o păstreze vie în minte toată viața lui. Cum făcuse de sfârșise într-o relație judecată aspru de oameni, cu acest bărbat răutăcios, violent și sadic? Avea să rămână un mister.Totuși, date fiind circumstanțele, era cazul să îl anunțe și pe el. Își drese glasul, își mușcă interiorul obrajilor și dădu glas cuvintelor:

— Mă voi însura cu lady Margery.

— Când?, Kit nici nu clipi, nici nu se prefăcu a nu înțelege cuvintele. Le înțelesese și le accepta. Pur și simplu strânse materialul dur al corabiei, singurul semn că, undeva, informația îl afecta.

— Două luni. Își trosni degetele mâinilor. Numele familiei trebuie să meargă mai departe și...

Brom luă o gură mare de aer. Știau amândoi că asta avea să se întâmple la un moment dat. Se întoarse spre conte și privi la ultimele pregătiri, străduindu-se să îl ignore pe cât putea. I-ar fi fost mai ușor să-l uite dacă nu îl vedea. Era timpul să plece.

— Nu îți cer explicații. Îi întinse mâna, iar Kit găsi potrivit să și-o așeze în a sa. Brom îl trase spre el și îi șopti la ureche. Sper doar să fii capabil să fii cu ea măcar jumătate din timpul în care ai fost cu mine.

Se îndepărtă cu pașii apăsați. Intra în cabină, pentru a insepcta fetele. Între timp, Brom încerca să își revină din șoc. Era un blestem, știa și el prea bine asta. Își puse pălăria și coborî de pe punte. În timp ce corabia se îndepărta, chipul lui Brom îi aminti că avea să fie un efort de voință să fie cu lady Margery, să îi fie soț. Își îndreptă capul, în același timp cu lordul. De altfel, simțea în sinea sa că Brom își luase adio, prin acea strângere de mână pe care nu o va uita niciodată. În zilele în care îi va fi prea greu pentru a duce mai departe șarada aceasta, se va uita la curbele palmei, la amprenta degetelor lui Brom în a sa și își va aminti cum începuse totul, cu decursese totul și nimic din modul în care se sfârșise. Zâmbi, când, pe palma întinsă, se prăbușiră primele picături de ploaie. Aceasta nu putea șterge amintirea.Totuși, trebuia să întâmpine asta cu demnitate. Își așeză pălăria și zâmbi, înaintea lunii înjumătățite de pe cer.

Era datoria lui.

Examenele se apropie, admiterea se apropie, totul mă sperie.

Pe lângă asta, pot spune doar că mi se întâmplă să citesc atâta răutate, fără ca ea să știe că o citesc, atâte comentarii răutăcioase pe diferite rețele de socializare, încât mă înspăimântă cât de mult rău poate duce lumea asta.

3132 de cuvinte