Astăzi se presupunea că era ziua în care societatea avea să o cunoască pentru prima dată, când intra pe piața căsătoriilor și, mai ales, când își forma imaginea în fața oamenilor buni.

Pentru Cora, lucrurile nu stăteau nicidecum așa. Bineînțeles că primi tratamentul special din partea servitoarelor. Părul îi fu spălat de mai multe ori, parfumat, prins într-un coc complicat după ce servitoarea îl pieptănase în fața șemineului din camera sa. Însoțitoarea ei înfigea nervoasă acul în țesătură, iar Cora o urmărea oftând. Cu două seri în urmă mai că fugise de ea. Chiar o făcuse. Îi spusese că uitase ceva și uitată rămăsese. După aceea, amândouă făcuseră noaptea albă în timp ce Cora îi dezvăluise totul.

Mary Bowman nu era încântată de ceea ce auzea nici acum. La urma urmei, era o fată bătrână, trecută de patruzeci de ani, scandalizată de ceea ce făcuse domnișoara. Dar nu i-ar fi putut spune contelui în veci ceva, orice; ar fi fost concediată fără recomandare, cel mai probabil. Așa că tăcea și realiza opera lui Michellangelo pe o biată pânză, cu niște culori șterse și puține.

Corei nu îi păsa prea mult ce credea Mary. Făcuse ceea ce simțise ca fiind imperativ pentru viitoarea ei fericire. Acum își putea relua viața exact din punctul în care o lăsase. Putea zâmbi înaintea domnilor și putea dansa cu aceștia fără să se gândească la faptul că pierduse ceva. În fond, pentru ea balul era o formalitate. Încă de la începutul anului fusese promisă unui bărbat și, în ciuda protestelor ei, tatăl nu îi permisese să se împotrivească deciziei. Își privise mama, imobilizată la pat în ultimul timp, și izbucnise în lacrimi. Apoi, fugise în camera ei, se refugiase o bună bucată din timp, se autoizolase până ce realizase că, de data aceasta, Albert era de neînduplecat. Trebuia să se căsătorească cu acel bărbat îngrozitor pentru că avea mulți bani, iar familia ei avea nevoie de acei bani.

Ridică ceașca de ceai și înghiți conținutul. Avea să îl întâlnească azi, în scurt timp să facă logodna publică și, rapid, să se căsătorească. După aceasta, viața ei se va fi încheiat. Prin urmare, Cora mai avea de trăit foarte puțin.

— Veți fi cea mai frumoasă, milady!, zâmbi servitoarea.

Se privi în oglindă, uitându-se la rochia imaculată. Pe corset erau brodate perle, la gât îi atârna un șirag de perle, iar umerii îi erau aproape goi. Pe cap i se așezase o pălărie cu pene, destul de grea, iar în picioare purta pantofiorii cu toculețe. Mănușile erau lungi, așa cum impunea moda, decolteul adânc, iar, în cele din urmă, evantaiul, nelipsit.

— Aveți un ten impecabil. Nu vă trebuie prea multe retușuri.

Fața ovală cu buze pline și ochi albaștri era completată de cerceii cu perle din urechi și bucelele ce atârnau din părul strălucitor.

— Mulțumesc!, se adresă servitoarei.

Apoi, ieși pe coridor, ignorând-o pe Mary. Și-ar fi dorit să o anunțe că nu avea nevoie de ea, dar era de datoria tatălui să spună asta, dacă avea să considere acest fapt.

Cum se aștepta, contele se învârtea în hol, cu brațele la spate. Își ridică ochii spre ea când o văzu venind, rămânând mut. Era încă supărată pe el. Nu avea să-i zâmbească sau să-i vorbească prea mult, își zise fata în timp ce cobora scările. Îl ura pentru deciziile pe care le luase în numele ei. Îl bănuia că jucase toată averea la jocuri de noroc, iar acum o vindea primului domn care oferea cel mai mult. Pentru asta, Cora nu avea să îl ierte niciodată. Clipi serioasă și își ridică mai mult capul, scoțându-și în evidență pieptul.

— Vine acum, vorbi tatăl ei.

Cora se încruntă și deveni atentă. Cu cine discuta? Inima începu să îi bată din ce în ce mai tare în momentul în care zări vârful cizmei atent lustruită, mai apoi umerii lați, părul frumos tuns, dar care nu stătea niciodată uniform. Se așteptase să îl mai vadă, bineînțeles, dar nu azi, nu acum.

Se opri brusc și îl contemplă pe marchizul de Huntly cu sufletul la gură.

Mizase pe faptul că era o persoană taciturnă, care prefera izolarea, experimentele lui exotice, călătoriile. Se bazase pe spiritul său aventuriei, de marinar – cum se exprimase mama – când îl alesese pentru... Obrajii i se înroșiră, iar o fierbânțeală îi cuprinse pieptul. Îl cunoștea pe marchiz de mult, încă dinainte de a fi marchiz. Știa prea bine că el și tata erau prieteni din școală și că întotdeauna se înțeleseseră bine. Dacă era așa, se întrebase în primele luni de când aflase că era deja logodită, de ce tata nu îi ceruse un împrumut acestui bărbat și o scutise pe ea de o viață a nefericirii? Pentru că Albert Wilmingston era egoist și mândru. Prefera să o vândă pe ea, să scape de o gură de hrănit. Ei bine, atunci când marchizul reapăruse în casa ei – ultima dată îl văzuse la unsprezece ani și primise o urecheală zdravănă din partea lui Mary Bowman pentru că se așezase pe piciorul lui atunci când venise să vorbească cu tata – Cora știuse că ăsta era momentul potrivit pentru a-și finaliza planul. Recurența cu care acesta se afla în casa lor îl făcea membru al familiei. Se simțise în siguranță să considere că era cel mai potrivit pentru prima noapte de amor. Prima și ultima, evident.

Nu trebuise decât să o convingă pe mama că avea nevoie să cunoască cercurile Înaltei Societăți înainte de a intra în rândul lor, iar aceasta pusese o vorbă bună pe lângă conte și astfel se trezise în fiecare seară în grija lui Dacre Huntly.

Își mușcă buzele și continuă să coboare. Dacă avea să se fâstâcească, cel mai probabil că ar fi bănuit ceva oricât de mic. Îl drogase, ce-i drept, cu ajutorul Elizei. Eliza fusese întotdeauna o prietenă bună de-a ei. Amândouă făcuseră Școala de bune maniere în Țara Galilor, iar amiciția jucase un rol important în a o convinge să îi aplice niște prăfuri luate de la o spițerie cu efect „întăritor" pentru masculi. Atunci când marchizul de-abia ce se mai putuse ține pe picioare se întrebase dacă Eliza nu se precipitase și îi pusese prea mult în băutură. Azi se bucura să îl vadă sănătos, evident, dar nu în contextul de față. După cele întâmplate, nu mai voia să-l vadă deloc, ci doar să audă de el din scrisorile tatălui său.

Nu îi repugna înfățișarea acestuia. Numai ea știa cât de bine se simțise în brațele sale. Îi făcuse corpului ei lucruri pe care le credea imposibile. Durerea primei atingeri fusese atât de repede înlocuită cu un foc mocnit în pântec până ce corpul i se concentrase într-un singur punct. Rușinea apăruse când își dăduse seama că era goală. Aidoma copiilor originari, Cora se simțise rușinată în momentul în care realizase cât de intim fusese atinsă și își conștientizase starea. Bineînțeles că nu regreta. Gustase o plăcere la care doar ar fi visat în căsnicia pe care tatăl ei i-o asigurase.

Ajunse în hol și se înclină înaintea lui. Palma îi fu cuprinsă de mâinile înmănușate ale lordului, iar acesta își apăsă buzele pe satinul mănușilor. Oh, Doamne!

Pieptul i se urcă brusc, își simți sânii grei, baza trunchiului trezită și fu nevoită să își retragă brusc mâna. Privi ochii lui șireți cum o priveau.

— Te-au dat cu prea multă pudră, Cora. Ești cam palidă.

Fata clipi, neștiind ce putea să spună.

— Sigur că..., începu să bălmăjească o scuză.

— Dacă îmi permiți, Ravenshire, e normal să ai emoții prima dată.

Albert își privi fiica, iar Cora observă grija de pe chipul său.

— Nu ai de ce să te temi, copilă, o asigură bărbatul.

— Da, aprobă ea, chiar dacă, spre deosebire de tatăl ei, Cora prinsese aluzia marchizului. Se întoarse în direcția sa și adăugă, străduindu-se să zâmbească: Nu știam că ne veți însoți!

— Cum aș putea pierde asta?, o privi pe sub ochi Dacre. Doar e debutul fiicei celui mai bun prieten al meu.

— Categoric, îngâimă Cora, cu dinții strânși. Greșeala mea, Excelență!, se închină din nou. Trebuie să recunosc că emoțiile nu mă lasă să gândesc limpede. Îmi cer...

— Și eu care credeam că vă mențineți sângele rece în orice împrejurare.

Dumnezeule, știa!

În acest moment era tentată să se prefacă leșinând. Așa ar fi încheiat șarada și nu ar fi fost nevoită să împartă spațiul strâmt al trăsurii cu el. În schimb, știind că tata investise mult în tot ceea ce avea să însemne sezonul ăsta pentru ea, Cora zâmbi și clipi în direcția marchizului. Chipul lui reveni la normal și, pentru o clipă, avu impresia că i se păruse totul. Apoi, se îndoi când simți privirea arzătoare pe spatele dezgolit cu mult.

În final, Eliza nu îl drogase suficient pe acest bărbat.

***

Vizualizase ziua asta, momentul ăsta, de foarte mult timp. Când era mică și se juca cu păpușile, Cora visase la rochia ei albă, lungă, cu trenă, ca de mireasă, pe marmura albă de la Almack. Își imaginase un șir nesfârșit de candelabre care să îi lumineze bijuteriile din păr, domni închinându-se la picioarele sale și un singur bărbat, bărbatul ale cărui bucle îi rămăseseră în minte încă din ziua în care o învățase să se cațere în copac, așteptând-o în centrul ringului. Cu el avea să înceapă și cu el avea să se sfârșească seara ei.

Tresări atunci când roata trăsurii trecu peste o groapă. Visa cu ochii deschiși, când diavolul stătea chiar în fața ei, cu picioarele înveșmântate în pantalonul mulat cu talie înaltă mult prea aproape de genunchii ei. Îl văzuse gol în obscuritatea camerei de hotel, iar acum îi venea greu să îl privească fără să vadă metri de piele bronzată. Nu era un bărbat tipic; în brațele lui simțise rândurile de mușchi, lipsa burții care părea un blestem al tuturor gentelmenilor pe care îi întâlnise până atunci.

Ochii lui la fel de albaștri ca ai săi nu conteneau să o privească. Aștepta cumva momentul potrivit în care să o facă de râs?

Poate că acela avea să survină mai devreme decât se aștepta Cora.

Dacre o urmărise atent. Ieri își revenise cu greu din starea deplorabilă, eliminând toată toxina din organismul său. Totuși, se autoinvitase drept însoțitor la balul ei – chiar dacă tânăra părea să aibă o însoțitoare, pe aceeași Mary pe care el o considera vinovată de starea în care se afla acum. Azi, văzând-o la fel de splendidă cum cobora i se strânseseră vintrele. Era atât de aproape convins că ea fusese fecioara misterioasă din patul lui, dar nu dorea să producă o gafă care să distrugă relațiile lui cu Wilmingston. Trebuia să fie sută la sută sigur că atinsese această piele, nu alta.

Și acum găsi momentul potrivit:

— Unde este colierul dumneavoastră, lady Cora?

Risca prin această întrebare; nici nu știa dacă femeia avusese sau nu un colier. Nu fusese atât de atent la ea, cel puțin nu cum era acum. Prezența femeii îi făcea rău fizic și era convins că atingerea pielii avea să îl topească. Totuși, nu trebuia să se lase atât de ușor ghidat de instinct. Doar nu era prima lui femeie.

— Chiar, Cora!, se încruntă tatăl ei la gâtul fetei. Unde este colierul tău?

Tânăra înghiți în sec. Pusese pierderea colierulu pe seama agitației din noaptea aceea. După ce se prefăcuse că se duce acasă, îi spusese vizitiului să meargă înainte, cu Mary, în timp ce ea se urcase în trăsura marchizului fără niciun zgomot. În strigătul vizitiilor, în nechezatul cailor de după piesă, crezuse că i se agățase și dispăruse pe vecie. Totuși, întrebarea venită de la marchiz o făcea să se gândească cu groază la perspectiva ca el să fi găsit colierul.

— Nu se cădea să îl poarte cu perlele, milord, interveni Mary pentru ea, privind-o cu subînțeles pe sub ochi.

Albert aprobă.

— Nu am băgat de seamă că poartă perle, se scuză Huntly.

— Nici n-ar trebui, îngâimă Mary Bowman.

Aluzia cum că un domn nu trebuia să se uite în decolteul unei doamne îl făcu pe marchiz să tușească rușinat. Își privi prietenul care nu făcu altceva decât să zâmbească. Albert era prea tânăr pentru a fi tatăl acestei creaturi insidioase cum era Cora. Era prea jovial, cu un comportament prea ștrengăresc pentru statutul lui. Cea care părea în vârstă în acest peisaj era chiar fiica, mereu serioasă.

Trăsura se opri, într-adevăr, la Almack, iar ea fu coborâtă de conte la brațul căruia avea să și înainteze. Marchizul rămase puțin în urmă, privind la cea care scăpa atât de ușor întrebărilor capcană pe care le pusese. În seara aceasta, trebuia să găsească un moment în care să o încolțească.

Femeia privi peste umăr și se cutremură, promițându-și să-l evite. Știa. Cumva, știa. Și poate tocmai colierul ăla era de vină, cel pe care nu îl băgase în seamă înainte. Strânse brațul tatălui său și oftă.

— De ce trebuia să vină cu noi?, îl întrebă pe conte.

— Poftim?, întrebă Albert.

— Marchizul...

— Cora, și el e în căutarea unei soții începând cu sezonul acesta, o înstiință bărbatul. Domnișoarele respectabile se găsesc tocmai la Almack, iar pentru poziția lui nu are nevoie de o femeie mai prejos.

Tresări la gândul că locul ei nu era aici, în camera pe care și-o imaginase cu atâția ani în urmă. Nu merita să primească mâna acelui bărbat pe care îl admirase în secret când era copilă, mâna marchizului. Își mușcă buzele și privi din nou în urmă. Rămăsese acolo, singur, cu brațele încrucișate, privind-o. Dacă avea să treacă peste seara asta, putea să îl evite întreg sezonul. Dacă nu, ei bine, Dumnezeu să o ajute!

Și tocmai de ajutorul divinității avea nevoie Cora în marea aceea de străini. Sala era cu adevărat luminoasă, iar în cordoane infinite domni și doamne pătrundeau pe ring. Printre aceștia se învârteau băuturile și râsetele rușinoase ale fetelor care reverberau dintr-un capăt în altul. Ținutele debutantelor erau albe, așa cum impunea norma, pe când negrul fracurilor spunea clar că domnul în cauză venise pentru a și-o alege pe cea mai virtuoasă drept soție. Așa se nășteau idile și se încheiau cu căsătorii.

— Vreau să ai grijă de ea, Mary, se adresă tatăl ei însoțitoarei. Să aibă agenda plină și, când va sosi vicontele, putem amâna totul. Nimic nu e mai important decât dansul ăla.

— În imaginația ta, bombăni Cora.

— Nu în seara asta, copilă, oftă Albert și se îndepărtă de ea.

Certurile dintre ei deveniseră automatisme. Cora luă o gură de aer, având impresia că nu mai putea respira din cauza corsetului inuman de strâns pe ea. Zâmbi unei perechi, se închină în fața unor domni care își scoseseră pălăriile și se arătă surprinsă în clipa în care un tânăr destul de emoționat, care își rotea umerii ciudat, îi ceru un dans. Acceptă cu un icnet. Treptat, chipul i se transformă, iar Cora învăță cum să-și joace rolul în societate, chiar dacă păcatul de la miezul nopții o urmărea cu ochi de felină dintr-un colț al sălii de bal.

Trebuia să învețe să treacă peste.

***

— Cum au fost piramidele, domnule? Este vârful Piramidei lui Keops cu adevărat din aur?

— Tot ce e posibil, domnul meu!, își închină marchizul paharul spre unul dintre băieții familiei Harris, poate cel mai locvace dintre toți șapte pe care îi cunoscuse. Sincer să fiu, am vrut să descopăr mai degrabă lumea arabă decât obiectele arabe. Grupul de bărbați râseră. Albert își dădu ochii peste cap și, cu o ultimă gură din limonada pe care Dacre nu o agreea, propuse schimbarea subiectului. Ai dreptate!, îl aprobă Dacre. Se întoarse spre domni, complezent. Cum credeți că va fi sezonul acesta, domnilor?

— Sezonul nostru?, bătrânul lord Harris ridică din umeri. Dar al tău, băiete? Am auzit că trebuie să te însori.

— Și de unde ați auzit asta, domnule?, se încruntă Dacre.

— Ei, de unde! Uiți că eu și tatăl tău, Dumnezeul să îl odihnească, am fost prieteni foarte buni. Am rămas prieteni și cu mama dumitale.

Dacre zâmbi. Nu voia să îl contrazică pe baronul Harris, chiar dacă marchizul Huntly nu avea niciodată prieteni, ci numai colaboratori. Ridică din sprâncene și închină din nou paharul.

— Mă tem că îndatoririle pe care mi le conferă proaspătul meu titlu vin la pachet cu o soție.

— Atunci, ai face bine să te uiți la Margery a mea, insinuă lordul Harris. Este un tablou al virtuții!

Bineînțeles că la asta îi stătea mintea baronului. Margery – tabloul virtuții – era o tânără delicată, plinuță poate, irelevant, evident, dar care nu îl atrăgea la fel de mult ca tânăra care se învârtise neîncetat pe ringul de dans, în rochia ei deosebit de imaculată. Tensiunea pe care o simțea în sine nu era ceva obișnuit pentru Dacre. Încă nu se convinsese dacă ea era femeia care îl drogase, deși avea aproape toate dovezile pentru asta. Și, dacă era așa, nu se putea opri din a se întreba motivul pentru care fiica prietenului său ar fi făcut o faptă atât de nedemnă. Era absurd să gândească totul drept o cursă matrimonială. Sub toate aspectele, era bătrân pentru Cora. Cincisprezece ani îi despărțeau, ani în care el experimentase viața, iar ea nu. Prietenul ei nu ar fi fost într-atât de crud să își oblige fiica să îl prindă în lanț doar pentru că avea mulți bani și multe titluri.

Ideea era imediat combătută; pentru a grăbi o nuntă nu era nevoie de un act sexual propriu-zis. Astăzi, de pildă, l-ar fi putut atras într-una din camerele de la Almack, asigurându-se că erau urmăriți. Nu ar fi trebuit să se dedea unei șarade: mersul la teatru, agitația care survenise nu din cauza piesei, ci a planului insidios, drogul și posibilitatea de a fi victima unui viol – dacă nu i-ar fi rămas puțină luciditate, iar fata s-ar fi decis să oprească nebunia, Dacre nu s-ar fi putut controla în veci, ceea ce îi provoca o stare de greață.

Și, cu siguranță, ăsta nu fusese planul unui bărbat experimentat. Nu. Alminteri, fata ar fi știut că putea rămâne însărcinată de la primul contact sexual. Privind-o acum în toată splendoarea, cu zâmbetul până la urechi, se întreba dacă existau consecințe. Perspectiva asta era chiar și mai îngrozitoare.

— Dar are o femeie frumoasă chiar lângă el, insinuă o nouă voce, un bărbat care apăru din tevatura dansurilor. Lady Cora a crescut, domnilor, nu credeți?

Era Brom Wayne, imposibil de confundat cu un altul. Rămăsese la înălțimea de la șaptesprezece ani, doar ce se mai întremase. Dacre își încleștă pumnii observându-l. În vara în care Albert plecase fusese victima principală a lui Brom. Era imposibil să uite că îl arsese cu trabucul, îi tăiase buclele și aproape că trecuse cu o căruță peste el. Adult fiind, Dacre se întreba de ce făcuse atunci totul, acest copil singuratic. De ce?

— Îți mulțumesc, West, i se adresă Albert viitorului conte. Totuși, nu cred că Huntly e interesat de fiica mea. La urma urmei, a crescut pe lângă el ca propria lui fină.

Mulțimea izbunci în râs, mai puțin „nașul" prezumtiv. Dacre păli. În contextul dat, nu voia să își asume rolul ăsta. Nu când cunoscuse atât de profund interiorul cald al celei care se presupunea că îi era fină. În niciun caz!

— Nu cred că lord Huntly e..., insinuiă din nou Brom, care îl privise cu coada ochiului pe Dacre.

— Și cine va câștiga alegerile anul ăsta?, își drese Dacre glasul, străduindu-se să se desprinsă din subiectul atât de tendențios formulat.

Conversația se porni, conservatori și liberali deopotrivă, în timp ce Dacre reuși să răsufle ușurat. Îl respecta pe Albert și nu ar fi vrut să aibă o altercație cu el din cauza Corei. Dacă stătea bine să se gândească, fata fusese dintotdeauna un motiv de ruptură între el și Albert. La Eaton, la fel; faptul că o lăsase însărcinată pe fata contelui de pe proprietatea vecină însemnase căsătoria. Asta și sentimentele pe care cei doi le împărtășeau, evident.

Cora risca să îi despartă și acum, după ce făcuse ceea ce făcuse.

O văzu oprindu-se, alături de lady Margery, fiica lui Harris, și apropiindu-se de ei. Nu își dădea seama dacă obrajii roșii erau rezultatul jocului sau al faptului că îl vedea din nou pe el. Se simțea destul de intimidată de prezența sa, evident, ceea ce îi întărea convingerea lui Dacre că ea fusese în patul lui în urmă cu două seri.

Se închinară când ajunseră aproape de grupul de domni, iar în timp ce Margery vorbea veselă, gura femeii se uscase, iar vena de la baza gâtului se zbătea înnebunită. Nu ar fi trebuit să observe decolteul frumos, dar era sigur că dacă își așeza mâna pe sânii ei îi putea cuprinde, exact ca în seara aceea. Oare ea avusese un orgasm? Fusese atât de înnebunit de propria plăcere, încât nu își putea aminti dacă tânăra inocentă cunoscuse paroxismul. Dată fiind rezistența trupului ei, bănuia că nu. Cu altă ocazie...

Care ocazie, Dacre?, se apostrofă mintal. E fiica prietenului, tău, la naiba!

Corect.

— Brom, tatăl tău a ajuns?

Albert se adresa lui Brom care urmărea atent jocul politic. Părea complet orb în fața femeilor dinaintea lui, dar Brom se dovedise întotdeauna un singuratic în societate.

— Da. Ar trebui să intre pe ușă chiar..., toți priviră ușile deschise ale sălii de bal, înafară de Dacre care o fixa încă pe Cora.

Își dorea să discute cu ea față în față. Pentru asta, avea nevoie de un vals. În câteva minute începea vasul de la miezul nopții. Se temea că acesta era un eveniment prea important pentru ca el să îl danseze cu ea, dar ce mai conta acum? Avea nevoie de acest vals, cel mai lung dans al serii.

— Lady Cora, se adresă el femeii care urmărea sosirea vicontelui West cu sufletul la gură, cu obrajii din ce în ce mai palizi. Ce era în neregulă cu ea? Lady...

— Acum!, finaliză Brom și rămase să contemple reacțiile tuturor.

Vicontele avea cincizeci și cinci de ani, era tatăl lui Brom Wayne, bineînțeles, și, în anul care se scursese, devenise obscen de bogat. Avutul era un mister care sporea zvonul cum că își căuta o soție tânără și frumoasă în acest sezon. Trebuia să fii tâmpit să îți lași fata să se căsătorească cu un bărbat atât de crud, de rece și – să fim corecți! – atât de bătrân ca lordul West. Capul îi era atins de o calviție parțială, sprâncenele îi cădeau în părți stufoase și aproape albe, chipul părea al unui buldog francez din casa vreunei matroane. Pântecos, cu membrele scurte, dar plin de niște decorații fie din aur, fie aurite, vicontele încerca să se țină drept la intrare, chiar dacă lavaliera părea că îl strângea de gât.

Ei, la naiba cu vicontele!

— Lady Cora!, o făcu Dacre atent. Femeia îl privi, cu ochii mari, ca o făptură speriată. Îmi permiteți următorul vals?

— Mă tem că următorul vals îi este rezervat lordului West, interveni Mary Bowman care până atunci stătuse nemișcată în spatele stăpânei ei.

— Dar asta e absurd!, se văzu scandalizat marchizul. De-abia ce a sosit!

— Lordul West...

— Da, Mary, se auzi glasul Corei. Îl privi în ochi pe marchiz și își ridică mâna. Este absurd. Zâmbi, dezvelindu-și gropițele care îl înnebuniseră în ultima săptămână în toate cercurile prin care se perindase cu ea. Bineînțeles că vă acord vasul de la miezul nopții, Excelență!, se închină și privi în dreapta lui.

Dacre se încruntă înaintea acestui gest. Fu surprins să vadă că Albert o privea cu ochii mijiți. Ce era mascarada asta?

Nu mai conta. Se scuză și o prinse de cot, ducând-o pe ringul de dans. Era imperativ să-i vorbească, în ciuda decolteului și a prezenței care îl tulbura atâta.

— V-am spus eu că micuța Cora a crescut, ridică din umeri Brom și își înclină capul în direcția tatălui său.

Poate că amândoi crescuseră.

3949 de cuvinte