Două luni mai târziu

Corsetul strâns, chiar foarte strâns, care îți făcea șoldurile să pară inuman de mici în comparație cu pieptul care trebuia să iasă în evidență, era considerat cel mai potrivit în perioada aceasta. Corsetul era dovada unei educații strașnice. Lipsa acestuia era asociat femeilor de o moralitate îndoielnică sau gravidelor, cu o sarcină înaintată, care știau însă că nu puteau să mai iasă în societate odată ce renunțau la corset. De aceea, în dimineața în care servitoarele veniră să o pregătească, șnururile fură atât de strânse, încât simți că nu mai putea respira deloc. Peste acesta, rochia cu corsaj din dantelă avea un aspect frumos. Modelul se ridica până aproape de claviculă, lăsând sânii să capete un aspect plăcut, materialul transparent îmbrăcându-i pieptul până la gât, acolo unde se termina cu aceeași bandă din dantelă. Mânecile largi aveau un model în carouri, iar fusta câte un fald de dantelă la fiecare câțiva centimetri. Era cea mai frumoasă ținută de mireasă pe care West insistase să o poarte, perfect la modă.

Pentru a completa costumul, părul îi fu aranjat într-un coc mic, buclele aurii fiind preferate pentru a ieși din acesta, în jurul capului, subliniind frumusețea aproape bucolică a Corei.

Toată această agitație și, mai mult, aceste haine grele – rochia fusese achiziționată din Manchester, bijuteriile comandate în Spania – nu îi făceau bine Corei. Însărcinată acum în douăsprezece săptămâni, presiunea corsetului i se părea insuportabilă, deși nu ar fi trebuit să o deranjeze prea tare, cum nu dăduse semne că i-ar apărea burta specifică gravidelor. Nopțile nedormite completau starea proastă cu care se trezise mireasa în acea dimineață, alături de micul dejun aproape inexistent.

Era ziua nunții ei, una care se lăsase greu așteptată. Prima zi a lui iunie nu fusese neglijată, dar timpul se scursese atât de greu, atât de încărcat de tensiune pentru Cora, încât crezuse că străbătuse deja o eternitate. Cu toate acestea, mireasa era mai tristă ca oricând, deloc tânjitoare să rostească marele jurământ. Totuși, era așezată acum în salonaș, în așteptarea de a fi transportată la biserică pentru a rosti infamele vorbe și de a deveni, pentru totdeauna sau până la moartea lui West, soția unui bărbat pentru care nu simțea decât repulsie. Privi pe geamul conacului de la Hillhore. Fiind iunie, ambele părți acceptaseră ca ceremonia să se desfășoare în peisajul ingenuu al reședinței miresei. Se presupunea că era un moment emoționant, în care fata își lua rămas-bun de la părinți și de la casa în care locuise o viață pentru a se muta cu soțul și pentru a începe o viață nouă. Pentru Cora, ăsta era sfârșitul vieții.

Fie sarcina o făcuse mai sensibilă, fie abandonul lui Dacre era de vină, căci o multitudine de gânduri negre o năpădiseră în ultimele săptămâni. Înghiți în sec, obosită. După ceremonia de logodnă, după noaptea pe care o petrecuseră împreună, Dacre părăsise Hillhore și nu se întorsese în Londra. Marchizul de Huntly plecase în mijlocul sezonului, lăsând o sumedenie de inimi frânte în urma lui. Cea mai frântă dintre ele era a Corei, care nici nu putuse să-și arate părerea de rău. Imediat ce își dăduse seama că nu avea să se mai întoarcă, fata izbucnise în lacrimi. Trebuise să continue mascarada totuși, să se prefacă dornică de a participa la baluri, de a-i zâmbi lordului West, de a face conversație.

Părinții ei deveniseră, în timpul acesta, insuportabili. Se certau din nimic. Tatăl era din ce în ce mai tăcut, abătut, retras, pe când mama o mângâia adesea pe braț și îi promitea că totul va fi bine. Dintre toți, ea păruse că știa ce se întâmplase cu dispoziția fiicei sale după plecarea marchizului, pentru că, într-o zi, cât timp așteptau în salon, Holly o prinsese de mână și o asigurase:

— Se va întoarce!

Se înșela de asta. Poate că fusese prea mult pentru el sau poate că se plictisise de ea. Oricare ar fi fost motivul, Cora rămăsese singură. Părea că toți vechii ei prieteni o părăsiseră în perioada aceasta infinită până la nuntă. Nici măcar contele de Mirchal nu mai fusese prin preajmă, lipsind asemeni marchizului zile întregi. Despre aceasta, gurile rele ziceau Mirchal nu avea nici anul acesta să se însoare, căci nu te puteai afla în două locuri deodată, fie la Bath, fie în Scoția și să mai și alergi prin Londra, dar niciodată cu dorința de a sărbători în rândul celor de-un rang cu el. Kit Bayle se îndepărtase ca niciodată de Societate, mai ales după ce auzise șocanta veste a logodnei Corei. Și astăzi el se afla pe lista invitaților, dar nu confirmase prezența, ceea ce îi spuneai fetei că era blestemată să nu întâlnească nicio față prietenoasă, care să îi dea curaj, atunci când va fi rostit afirmația cutremurătoare. În circumstanțele date, deși nu se simțea deloc rău din cauza sarcinii, avea impresia că se va prăbuși din clipă în clipă, deoarece, din punct de vedere moral, zăcea de mult în adâncul sufletului său.

La Hillhore, după toate aceste gânduri negre care îi îngreunau și mai mult condiția, Cora se ridică în momentul în care lordul West pătrunse în salon. Un fior îi străbătu ființa auzindu-i glasul, emoții îngrozitoare care îi cotropeau ființa de fiecare dată când îl știa prea aproape de ea. De data aceasta, era devreme și în niciun caz nu trebuia să îl găsească pe el aici. Era cunoscut deja faptul că mirii veneau separat.

— Lord West!, îl întâmpină aceasta, străduindu-se să-și ascundă mâhnirea de o complezență exagerată.

— Draga mea!, vicontele se înclină înaintea mănușii ei. Ești încântătoare!

De ar fi putut să spună același lucru despre el! Cora înghiți în sec. Începutul verii era, anul acesta, călduros, și, datorită temperaturilor ridicate, fața vicontelui era roșie, umflată. Costumul îi stătea ridicol de strâns pe el, făcut deliberat cu două mărimi mai mici, pentru a părea mai tânăr. Efectul fusese invers. Părea un bufon. Dantela de la gât, de la mâini, de la cămașă îl făcea să pară că încurcase hainele de somn cu costumul de mire, iar jobenul exagerat de înalt pe care îl purta părea o cupolă pe un deal, pregătit oricând să se răstoarne. Cora se înclină și acceptă sărutul prelung pe degete, alegând să nu spună nimic.

— Vă mulțumesc!, înghiți în sec și își retrase mâna când acesta o păstră prea mult timp. Totuși, nu cred că este bine ca mirele să vadă mireasa înainte de...

— Nu m-am putut abține!, îi zise el, făcând un pas înainte și prinzându-i brațele. Cora deschise ușor gura uimită. Și în timpul petrecut înainte, în aceste două luni, fata evitase întotdeauna să rămână singură alături de acest bărbat, cu un comportament grosolan. Însă, de câte ori o prindea într-o zonă puțin umblată, West nu contenea să o atingă, să o strângă în brațe, să îi sărute mâna de douăzeci de ori. De data aceasta, se apropiase periculos de buzele ei. Gura acestuia cu buze subțiri și închise la culoare îi trezeau repulsia și, deși nu se confruntase cu grețurile până acum, Cora crezu că va elimina tot micul dejun de dimineață. Își așeză o mână în pieptul său, ținându-l deoparte. Nu mai am răbdare!, glasul lui părea că tremură de excitare. Număr clipele când vom fi în sfârșit noi doi...

Și asta era periculos. În seara aceasta avea să petreacă noaptea nunții cu el.

Pentru că nu avusese încredere în servitoare sau în Mary Bowman, în lunile care trecuseră, la intervale regulate, mimase menstruația. Nu fusese ușor să găsească sânge de pasăre, de cele mai multe ori acesta provenind de la animalele sacrificate și aduse în bucătăria casei sale. În lipsa unei cantități suficiente, fusese nevoită să se flageleze și să stoarcă picături de sânge pe care să le pună peste cârpele lunare pe care servitoarele i le puneau la dispoziție. Le păcălise. Și asta voia să facă și cu lordul West în noaptea nunții. Se va asigura că băuse mult, astfel că, după ce acesta va adormi, Cora avea pregătită o sticluță cu sânge de pui pe care îl va pune pe așternuturi. Cu toate astea, tânăra nu își imagina cum va îndura atingerea acestui bărbat fără să fie scârbită. Ea nu suporta nici măcar această apropiere care nu amenința, momentan, să devină cu adevărat intimă.

— Trebuie să așteptăm..., încercă să îi spună, să îl aducă la realitate, să amâne cumva inevitabilul.

— Știu, îi zise acesta. Apoi, apucându-i șoldul, îi șopti: dar nu mai pot!

Părea cuprins de o febră a excitației, nu era exclus să fi luat ceva pentru susținerea evenimentului important din noaptea nunții. Nerăbdarea lui o sperie, mai ales în momentul în care se apropie până la refuz de ea. Sărutul lordului se petrecu atât de repede, încât Cora nu avu timp să riposteze. Buzele lor se uniră, gest care o făcu să se încrunte. Strădania de a-l îndepărta, forța cu care dădea să îl împingă păreau zadarnice. West avea o forță dublă în comparație cu ea. Prin acestea, Cora trebui să își înfigă unghiile în brațul său și să îl muște de buză. Atunci, lordul West icni ca ars și o împinse, involuntar, într-o parte. Mireasa se dezechilibră, toculețele pe care le purta neajutându-o cu a se ține pe picioare. Lovindu-se de măsuță în sân și în abdomen, Cora luă o căzătură grozavă în fund, încât simți că i se zdruncinară toate organele. Rămase câteva minute jos, în timp ce West își cuprinse buza rănită.

Arăta turbat, pregătit să o lovească. Chiar se aplecă spre ea și îi prinse brațul, ridicând-o puțin de jos, muștruluind-o pentru ceea ce îi făcuse, de parcă ea era vinovată.

— Era doar un sărut!, țipă în direcția ei.

— Lasă-mă!, Cora îl împinse, ajungând din nou în fund, pe podea. Prefera să fie acolo decât în brațele monstrului care sângera. În acel moment, alarmată de strigăte, o servitoare dădu buzna.

West se calmă cu greu, mârâi nervos în direcția ei și expiră aproape ca un taur spaniol.

— Milady!, strigă servitoarea și se aplecă să o ajute să se ridice, palidă.

Cu toate acestea, Cora era înverșunată. Căzătura părea că scosese din ea tot ce era mai rău, adevărul necruțător. Astfel, cât timp era sprijinită, tânăra își strânse maxilarul, redevenind războinica posibilă de un răspuns obraznic.

— Nu vreau să te sărut! Nu acum, nu niciodată!

Înainte să iasă din cameră, West scrâșni din dinți în direcția sa:

— Mai vedem noi!

Și, dacă ar fi avut mai mult curaj, Cora ar fi fugit chiar acum. Dar nu avea. Ceea ce îi rămase de făcut fu să se ridice și să se așeze din nou în fotoliu. Picioarele îi tremurau prea tare ca să se mai țină pe ele.

— Lasă-mă!, îi zise servitoarei care se oferea să îi dea un pahar cu apă. Doar lasă-mă!

Nu mai voia să vadă pe nimeni și nu mai voia să audă de nimic. Îndrăzneala neobișnuită a lui West i se părea îngrozitoare, iar ei nici măcar nu apucaseră să se căsătorească. Și când își imaginase că nimic cu putea merge mai rău de-atât.

***

Florile apăruseră, în sezonul călduros, peste tot, peisajul care se derula înaintea privilor fiind parcă desprins dintr-un basm. Hillhore fusese întotdeauna un ținut frumos, plin de pomi și cu oameni simpli și voioși. Conacul familiei se afla într-o vale, aproape de o intersecție de drumuri de țară, iar cum se urca dealul începeau să se vadă case, pe ici, pe colo, până ce se strângeau într-un adevărat sat. În rest, ogoarele infinite erau pline cu grâne, zona sudică a moșiei ocupându-se speria cu pomicultura. Acum un an, cantitățile produse fuseseră insignifiante, sătenii în imposibilitate de a plăti arenda, iar tatăl ei, care nu avea cum să reacționeze față de niște săteni care erau, de fapt, bun-platnici, așa că fusese anul cel mai puțin fructificat. Deși mai săraci, sătenii apreciaseră gestul de păsuire al contelui și, acum, în semn de solidaritate, aceștia veniseră să vadă nunta stăpânei lor, așteptând înafara bisericii. Emoția era deopotrivă și de curiozitate, deoarece nu se mai ținuse o nuntă la Hillhore de foarte mult timp.

În paralel, mai multe doamne și domni își luaseră locurile în biserică, lăsând trăsurile la conac, acolo unde avea să se țină o mică recpeție. Erau aceeași invitați ca la procesiunea de logodnă, la fel de dizgrațioși pentru Cora.

Mireasa ajunse ultima și fu ajutată să descalece de tatăl ei. Ferchezuit, Albert arăta posomorât, chiar dacă el ar fi trebuit să fie cel fericit, căci, în sfârșit, doleanța i se materializa. Tatăl își privise fiica încontinuu, tot drumul către biserică. Ezitase în a-i vorbi sau în a-i oferi vreun sfat. Orice cuvând era superfluu acum, căci știa și singur părerea Corei despre această alianță, așa că fața ei era tristă, buzele pline îndreptate spre jos, ochii plânși, trăgându-și nasul la intervale regulate. Nu o mai văzuse pe fiica lui, pe puternica lui Cora, așa, niciodată. De aceea, cum îi prinse mâna, orchestra primind semnalul de a începe melodia ușoară, tatăl ei o asigură:

— Vei fi fericită cu lordul West. Înghiți în sec și continuă, căci Cora refuza să îi răspunsă. E un bărbat cu experiență, bogat și cumsecade. Dacă repeta asta, avea să creadă și el tirada. Sunt sigur că veți avea o relație...

— Nu voi fi niciodată fericită cu el!, îi aruncă ea, nervoasă, nemaisuportând melodia pe care o ciripea Albert din momentul în care îi hotărâse destinul. Ochii îi sclipiră de lacrimi și expiră, parcă suferind o durere pe care Albert nici măcar nu o bănuia. Dădu să o sprijine, pe după spate, dar Cora se îndepărtă. Doar lasă-mă!, își întoarse privirea. Ochii ei erau ochii lui, părul ei, părul soției sale. Fă-ți datoria și lasă-mă!

Albert înghiții cu greu lacrimile care i se adunaseră în gât, simțind durerea fiicei lui. Cora în rochia de mireasă, aranjată pentru nunta ei arăta minunat. Era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată, dar pe care o oferea celui mai nedemn bărbat. Își ridică privirea, surprinzând inițial semnul crucii, care părea că strălucea înainte ochilor lui fantastic, apoi spre Holly, care se afla în primul rând, alături de o doamnă ce părea extrem de interesată de un subiect care, pe ea, n-o interesa. Imediat ce îl simți, soția lui îi aruncă o privire urâtă. Clipele astea puteau marca finalul relației lui cu fiica și cu soția sa. Avusese câteva certuri monstruoase cu Holly, dormiseră separat, nu își vorbiseră zile întregi. Cel mai tare îl duruse faptul că o surprinsese pe Holly plângând din cauza acțiunilor sale. Strânse din dinți, o lăsă la altar, acolo unde lordul West, cu buza mușcată parcă de un șarpe veninos, o aștepta, și își luă locul lângă contesă. Încercă să își așeze mâna peste a ei, dar femeia îl respinse. Albert oftă.

— Puteți începe!, îi zise West preotului, în lipsa vreunei reacții din partea acestuia.

Bătrânul își drese glasul și începu clasica slujbă. Urmărind-o, Albert își aminti de propria nuntă, de entuziasmul pe care îl simțise cu Holly, de fericirea care îl cuprinsese atunci când preotul declarase că era oficial soția lui și îl îndemnase să o sărute. O mai făcuse și fără binecuvântarea Domnului, dar primul lor sărut în calitate de soți fusese magic, unic, irepetabil.

Văzând-o pe Cora atât de nefericită i se rupea inima. Știa că ea nu avea să își amintească plăcut binecuvântarea preotului, peste ani. Cuvintele părintelui, legate de împotrivirea temeinică a vreunui participant, îl făcură să se încrunte. Liniștea care se instală îl făcu să își roadă buzele, nervos. Dacă alegea să se ridice acum și să se împotrivească, era un om mort, atât el, cât și familia lui. Dacă nu avea să o facă, fiica lui avea să fie o femeie moartă începând cu această zi.

— Albert?, se încruntă Holly, simțindu-l tensionat, lângă ea. Ce vrei să faci?

Era pe jumătate ridicat, de data aceasta pregătit să urle din toți porii că se împotrivea acestei uniuni, hotărât de iubirea pentru cele mai importante femei din viața lui care îi mai rămăseseră odată cu timpul, când, pe ușa bisericii, Dacre Quinty, marchiz de Huntly, dădu buzna ca o furtună, atrăgând toate privirile. Ușile construcției se izbiră de pereți, cu un sunet care părea că dărâmase biserica, iar în centru, strălucind ca un demon, brun, furios, obosit, Dacre declară îndârjit:

— Această nuntă nu poate avea loc!

Vocea lui puternică reverberă în biserică, aidoma unui tunet. Fata își întoarse privirea și, atunci, în irisurile ei, în chipul care i se lumină, Albert își dădu seama de un adevăr de necrezut. Primul său gând, observând această reacție, fu aceea că Dacre era un nenorocit, că, acum, era destul de clar faptul că, în tot timpul ăsta, se petrecuse ceva între ei, o chimie nebănuită de inimile surde. Cora îl iubea pe Dacre. Iar Dacre, prostuțul de Dacre, - își impuse Albert să se calmeze, să vadă totul altfel - era îndrăgostit de Cora!

Întorcându-și privirea spre Holly, femeia își lăsă mâna să cadă peste a lui. Îl uimi entuziasmul său și vorbele:

— Doamne, începe!

Și, din această poveste secretă, el afla ultimul că prietenul său și fiica lui aveau o relație, cu toate că ar fi putut să fie primul care dezlega familiaritatea atingerilor. La urma urmei, atunci, în bibliotecă, în timpul logodnei Corei, Dacre îl rugase, aproape că îl implorase să se răzgândească. Pusese totul pe seama simțului moral al lui Dacre, nicidecum pe sentimentele lui pe care le negase cu desăvârșire. În mintea lui totul prindea un înțeles și toate momentele deveneau dovezi care să ateste că Dacre nu erau numai un nenorocit care îi sedusese fiica, dar era și bărbatul pentru care se va pune în pericol în fața lui West, acceptând această uniune.

***

Fuseseră două luni îngrozitoare. Pentru Dacre, ultima noapte petrecută alături de Cora îi spusese clar faptul că nu putea renunța la ea și nu și-o putea închipui în brațele altui bărbat vreodată. Marchizul de Huntly nu s-ar fi putut însura cu o altă femeie, pe care să o sacrifice, făcându-i un copil, pentru ca mai apoi să se căsătorească cu Cora. Acest lucru, această practiă, deși se gândise mult la ea, nu ar fi făcut decât să îi îndepărteze. Un aspect nu era de neglijat, faptul că nu avea siguranța că West va muri atât de curând și că lady Cora va fi trecut cu vederea căsătoria lui cu o alta.

Atunci, când totul păruse foarte real, Dacre făcuse singurul lucru pe care crezuse că nu îl va face niciodată. Încercase să dezlege ceea ce fusese legat de sute de ani. Cotrobăise în arborele lui genealogic, citise cărți despre vrăji, despre blesteme, călcase ușa fiecărei tămăduitoare, având speranța, de fiecare dată, că rupsese blestemul. În două luni, Dacre cercetase totul. La un moment dat i se păruse absurd. Era jalnic din partea lui să se teamă de ceea ce nu putea vedea și să creadă în aberația asta. De fiecare dată când pufnea și era pregătit să abandoneze totul, certificatele de deces ale marchizelor de Huntly părea că îl priveau dojenitoare: O vei condamna la aceeași soartă ca a noastră.

Și nu putea să mai doarmă, relua ciclul, se îmbăta regulat și își bătea obrajii, blestemând ziua în care nu se putuse ține departe de fustele Corei. La naiba cu el! În singurătate, realizase că știuse încă din clipa în care o sărutase, atunci, la teatru, că era Cora, dar pur și simplu nu îi păsase, iar asta pentru că o dorea pe copila aceea care îl transforma într-un monstru.

Vestea nunții - știa că avea să se întâmple în iunie – îl izbise. Nu era deloc pregătit să o revendice pe Cora, dar, azi, intrând pe această ușă, oprind nunta, risca totul: numele, prietenia și viața Corei. O pusese în pericol încă din clipa în care își vărsase sămânța în ea, de fapt, iar asta îl făcu să strângă pumnii, enervat de neglijența lui. Chiar acum observa chipul ei plin de speranță și îl făcea să se simtă ca un criminal. Pomeții palizi, ochii încercănați, buzele uscate – toate astea îl înnebuneau.

Fu șocat de puterea cu care rosti cuvintele, dar clipi totuși auzindu-l pe lordul West cum poruncește, roșu la față:

— Luați-l de aici!

Își strânse maxilarul, își îndreptă postura și se apropie, triumfător. Nimeni nu avea curajul să pună mâna pe un bărbat care arăta precum Dacre și care avea și titlul său. Cu fiecare pas, o vedea răsuflând din ce în ce mai puternic. Atenția lui se concentra exclusiv pe această femeie, nu pe decorul de basm al bisericii, pe gurile căscate ale invitaților și pe șoapte. La urma urmei, nu o mai văzuse de două luni, care trecuseră pentru el la fel de încet ca o eternitate. Când ajunsese această fetișcană să îi fie indispensabilă?

— Nunta aceasta nu poate avea loc!, repetă marchizul. Urma să facă o greșeală uriașă șoptind cuvintele posesiunii „Pentru că lady Cora este deja a mea!", dar nu îi păsa. Dorea ca ea să audă totul, să știe că nu o abandonase degeaba, că nu se înstrăinase de ea pentru că își dorise asta, ci pentru că trebuia. Își dădea acum seama cât de egoist putea fi; el cu speranța că destinul nu avea să o urmărească pentru că avea să poarte numele West, Dacre anula această șansă de a păcăli soarta, dorindu-și-o numai pentru el. În momentul ăsta se considera cel mai rău bărbat din câți existaseră vreodată.

— Arestați-l!, urlă lordul West, desprinzându-se de lângă altar și apropiindu-se amenințător de marchiz. Îndrugă numai bazaconii!

Privindu-și oponentul cu ochii mijiți, Dacre fu pregătit să rostească ultimele cuvinte care l-ar fi dus în pragul isteriei. West ar fi turbat dacă ar fi știut că lady Cora era deja a lui, înaintea oricăror legi divine.

Tot Universul hotărî că nu era necesar să o dezonoreze pe Cora, să o rănească mai mult decât o făcuse prin tăcerea lui, când, în urma lui, auzi glasul contelui de Mirchal, al lui Kit. Tânărul intrase nevăzut în biserică, toată lumea concentrându-se pe confruntarea celor doi gentelemeni. Și acesta părea venit dintr-o călătorie istovitoare, plin de praf și deloc aranjat, căci numele lui apărea printre invitați, dar nu putea apărea astfel în postura lui. Expirând, zise dintr-odată.

— Excelența Sa, marchizul, are dreptate! Toți ochii se îndreptară spre conte acum, inclusiv atenția lui Dacre, care nu înțelegea când ajunsese Kit aici, cum se făcea că îl aproba și de ce chipul Corei se transforma, devenind din ce în ce mai palid, la auzul următoarelor cuvinte: Vicontele West nu se poate căsători cu lady Cora, pentru că... – privi în jurul său, iar apoi direct la West, sfidându-l, încercând să nu îl observe pe Brom, într-un colț, – acesta este deja însurat cu o altă femeie, pe care a închis-o într-un azil de nebuni! Sala începu să murmure, nebăgând în seamă strigătele vicontelui, disperate. Vicontesa West trăiește!

Se declanșă un întreg fiasco, vicontele sărind să îl apuce pe Kit de reverele hainei. Doi bărbați îi prinseră umerii și îl ținură la distanță. Într-un colț, Brom Wayne își îndreptă postura și se îndepărtă, nu înainte de a-l privi pe Kit, și Kit pe acesta, cerându-și iertare cu privirea, cu ochii sclipindu-i și corpul tremurându-i de mânie. Povestea nu se concentra însă pe ei, nu, ci pe ceea ce se întâmplă în sufletul Corei.

În acest timp, Cora – pe care o strângea corsetul și care încă din timpul căzăturii simțea o durere surdă în abdomen – se îndoi, încercând să respire. Acesta era un șoc, o dezonoare, o veste îngrozitoare. Observând gesturile miresei, preotul își așeză o mână pe spatele ei, întrebând-o:

— Ești bine, copilă?

— Eu...

Dădu să facă niște pași înafara altarului, simțind primele picături de sânge desprinzându-se din corpul ei. Camera se învârtea cu ea, de aceea călcă greșit și fu cât pe-aci să cadă de pe platformă. Cel care ajunse cel mai repede la ea fu Dacre, prinzând-o în brațele sale. Îl auzi șoptindu-i că era bine, că avea să fie bine, dar și acum, prinzându-l de jiletcă, femeia știa că asta nu era tot ce îi pregătise soarta. Întotdeauna era mai mult.

Și fu sigură de asta când îl auzi pe viconte zbierând, în timp ce marchizul o scotea din biserică:

— Cora e a mea!

Poate că am exagerat repercusiunile unei simple căderi. Să ținem cont de faptul că trupul unei femei anticipează posibilelel accidente (căzături) din timpul sarcinii, așa că își ia metode de precauție. Cu toate astea, fiecare femeie este unică, sensibilă în felul ei. Considerați-o pe Cora una dintre femeile sensibile.

4020 de cuvinte