Petrecerea de logodnă se ținea la Hillhore, conacul contelui de Ravenshire, și era un eveniment care avea să dureze trei zile, de vineri până duminică, să egaleze preferințele tuturor părților participante și să încânte rangurile alese care fuseseră invitate. Era vorba despre cunoscuți, prieteni de familii, rude îndepărtate, chiar foarte îndepărtate, încântate de ideea de a se distra gratis și de a contempla evenimentul. Toată lumea crezuse că frumoasa Cora avea să-și aleagă cel mai frumos pretendent, căci toți o văzuseră drept o fire romantică, visătoare. Caracteristicile erau acum anulate de această alianță practică, deloc ieșită din comun. Speraseră totuși la ceva grandios. Cu toate astea, invitații apărură încă de la orele prânzului, oameni de seamă atât din partea lordului West, cât și apropiați de-ai contelui. Cora cunoștea vag pe toată lumea. Singurul chip care îi spunea că este familia ei își făcu apariția cu treizeci de minute înainte de cină.

În acest timp, Cora era pregătită cu atenție de servitoare, cu cea mai bună rochie din brocart, simplă, totuși specială. Părul îi fusese ridicat într-un coc cu câteva șuvițe blonde scurgându-se pe umerii tinerei, aproape de decolteu. Corsetul fusese strâns cu rigurozitate, mai ales în fața unui eveniment ca acesta. Se privea în oglindă, când furnicăturile i se instalară în tot corpul și simți că marchizul își făcuse apariția. Înaintea agitației de pe hol, Cora se ridică de pe scăunelul de la măsuța de toaletă, deschise ușa și dădu nas în nas cu Dacre. Bărbatul era plin de praf, din urma călătoriei infernale până în Hillhore – plouase în urmă cu o seară, iar drumurile de țară erau înnămolite -, lipsindu-i pălăria și vesta. Acesta se opri din a comunica cu valetul său, căruia îi dădea indicații precise pentru a-i pregăti baia, și o privi pe Cora.

Era surprinsă să îl vadă, chiar dacă știa că tatăl ei îl avea pe lista de invitați. Crezuse că nu avea să ia parte la un astfel de eveniment, date fiind circumstanțele. Dar uite-l, frumos, grațios și morocănos, cel mai mult morocănos. Cearcăne grele îi încadrau ochii, semn că în săptămâna care se scursese nu dormise prea mult. Nici ea nu se putuse odihni, gândindu-se la cum avea să arate viața ei în iunie, când se va ține nunta. Gândindu-se la același lucru, toți vorbeau despre viitoarea căsătorie, mai puțin mireasa. Ea prefera să ignore subiectul în public.

Marchizul o privi apăsat, tăcut, apoi se întoarse și o porni spre camera care îi era destinată. În fața acestui gest lipsit de un sentiment drăgăstos pe care l-ar fi făcut cel mai probabil un bărbat care ar fi dorit să îi intre în grații, Cora intră în camera sa și oftă. Dacre nu putea fi ca ceilalți; el îi arăta direct emoțiile în ceea ce o privea și nu miza pe a deveni favorit în privirea sa. Știa cumva că avea o importanță deosebită în inima Corei.

La cină, se așeză lângă ea, trăgându-i scaunul galant, fără a avea un scop ascund. Era ceva ce făcuseră mereu, cum aproape că ea crescuse alături de marchiz. Acum însă gesturile prindeau contururi diferite fără ca măcar să își dorească asta. De exemplu, atunci când Dacre îndepărtă paharul cu vin de lângă farfuria ei, indicându-i tăcut că băuse suficient, sau când se înălță peste masă pentru a-i pasa niște pâine, Cora simți atenția lui ca niciodată. Căldura trupului său era împinsă direct spre ea, deși cei de la masă nu observau niciun moment aspectul intim. La urma urmei, toți râdeau și se bucurau de nefericrea care domina sufletul copilei. Contesa rămânea la dreapta contelui, tăcută și tristă, în timp ce Albert era la fel de prefăcut ca bărbatul de lângă Cora, ca Dacre cel care se angrena în conversații pe care nu le putea duce până la capăt, doar aparent fericit și întreținând atmosfera.

Atunci când mama ei se retrase prima, contele oferindu-se să o însoțească, Dacre își ridică privirea și îl privi pe amicul său, ținând parcă să îi spună asta toată ziua:

— Trebuie să discut cu tine!, îi zise simplu.

Cora se înfioră și pofta ei de mâncare se evaporă, de parcă urma să îi spună că suferea de o boală incurabilă. Ei bine, aparenta boală asimptomatică de care sufere ea avea să se vindece de la sine după aproape nouă luni. Totuși, simțea amenințarea demascării irațional sugrumând-o. Sigur că ar fi fost fericită dacă el ar fi terminat jocul acesta periculos, dar, în același timp, necunoscând motivele reale pentru care tatăl ei o vindea ostentativ, Cora nu voia să fie fiica egoistă. Așa că, după ce părinții plecară, îl întrebă încet:

— De ce?

Nu îi răspunse. Se purta foarte urât cu ea, ce-i drept, în sensul că o ignora. Atunci, în hol, acum, la masă. Se simțea neglijată de acest bărbat care o adorase cândva.

Astfel, până în seara zilei în care se logodi, cei doi nu vorbiră deloc. Cora își stăpâni pornirile de a se duce la el și de a-l lua la întrebări după cină, de a-l amenința cumva din nou să nu îi spună nimic tatălui său, dar, într-o casă plină de musafiri, consideră că era cel mai potrivit să stea potolită. Pentru încă o zi își înfrână pornirile și rămase mută.

A doua zi avu loc „fericitul" eveniment. Logodnicul ei sosi în acea dimineață. Stătea la un han din sat, astfel încât să fie respectate rigorile și, atunci când sosi, era îmbrăcat ca o păpușă nereușită. Costumul era mult prea pompos și, din dorința de a părea mai tânăr, mai atrăgător, folosise trucurile secolelor trecute și utilizase pudră. Câteva doamne comentară răutăcios într-un colț, în timp ce Brom, fiul său, râse cu toată inima. Lordul West se înroșise la față și fusese cât pe-aci să facă o scenă înainte de a-i da inelul Corei, cel care făcea totul oficial. Tatăl ei îl liniști rapid, speriat de posibilitatea ca totul să fie un fiasco.

Evenimentul se produse extrem de repede, mai ales pentru ea, nici măcar nu fu atentă când inelul cu piatră mică, albă ajunse pe inelarul său, rece, pustiu, precum cătușele. Era prea ocupată să îl privească pe Dacre, redevenit marchizul tern. Niciunul nu se mai putu privi, simțind că legătura dintre ei se rupea acum pentru totdeauna. După ce toți începură să bată din palme, trezind-o la realitate, iar vicontele anunță deschiderea șampaniei cu un ordin cazon, inima Corei se micșoră, urmărind încă mișcările marchizului, căci Dacre îi făcu semn tatălui ei și, împreună, se îndepărtară de salon. Totuși, acesta nu era un moment în care putea lipsi ca să asculte pe la uși, căci vicontele își așezase mâna pe spatele ei și primea deja urarea tururor cu o mulțumire mecanică. Practic, nu putea scăpa din menghina destinului. Nu acum.

***

Era obosită după ce dansase întreaga seara. Toată lumea o invitase la dans, nu apucase să bea nimic, nici să mănânce sau să odihnească. Picioarele începuseră să o doară și i se făcuse foame în momentul în care reuși să se întoarcă spre doamne și să le anunțe că se retrăgea, întrucât aceasta fusese o zi extrem de solicitantă pentru ea. Acestea dădură înțelegătoare din cap și chicotiră, în timp ce logodnicul ei rămânea să se laude cu noua lui achiziție – ea.

Brom plecase imediat ce îi fusese așezat pe deget inelul, îndepărtându-se ca ars, nu înainte de a o privi plin de înțeles și de a o salută prin gest al degetelor. Tatăl ei se reîntorsese din locul în care fusese cu Dacre, mai nervos, privind-o de data aceasta pe ea furios. Atunci, când primise avea căutătură, aproape că leșinase pe ringul de dans. Simțise că i se făcea rău, că avea să se prăbușească, eventual că va fi solicitat medicul și toată lumea va cunoaște adevărul. Spre binele ei, îl evită întreaga seară. Acum, dacă se gândea mai bine, nu voia să știe ce vorbiseră.

Marchizul însă nu revenise, ceea ce o făcea să se gândească la posibilitatea de a fi fost gonit după ce îi destăinuise tatălui său totul.

În ciuda oboselii pe care o simțea, era prea tulburată să se înapoieze în camera sa. Apucă drumul spre bibliotecă, zonă în care zgomotele voii bune se estompau. Avea inima sfâșiată. Își imaginase momentul acesta diferit, iar acum purta inelul altui bărbat, iar pe ea avea însemnele unui logodnic pe care nu îl înțelegea. Îi venea să plângă, dar ar fi arătat jalnic. La urma urmei, dacă l-ar fi lăsat pe Dacre să îi spună tatălui ei totul încă de prima dată, acum poate că totul ar fi stat diferit. În același timp, mândria Corei îi spunea clar faptul că i se părea imposibil să cerșească în fața marchizului. Pentru ea era clar că Albert o căsătorea din rațiuni financiare; i-ar fi venit îngrozitor să știe că tatăl ei avea să-l scuture pe Dacre de bani dacă s-ar fi căsătorit cu acesta. Deși îi spusese totul din prima, voia să mențină aparențele, măcar în aceste ultime clipe să își păstreze demnitatea.

Apăsă pe clanță și își dădu seama că planul ei de a rămâne singură o noapte se spulbera. Pe un fotoliu, Dacre ținea un pahar în mână, carafa pe măsuța de cristal și privea pierdut într-o parte. Bărbatul își ridică fruntea atunci când Cora intră, făcându-i inima să se oprească momente bune. Putea alege să plece acum, să închidă ușa în urma ei și să se facă nevăzută. Totuși, o forță care nu avea un nume pământean o atrăgea, o făcea să se apropie și să uite de cuviință. Intră în cameră, închise ușa în urma ei și se apropie, așezându-se pe fotoliul dinaintea sa.

— Ce faci aici, Dacre?

Marchizul o privi pe sub gene și oftă. Sătuse aici cât timp? De la începutul ceremoniei din acea după-amiază și până acum? Ochii i se înroșiseră, părul îi stătea în neorânduială, iar lavaliera din jurul gâtului său dispăruse. Totuși, în ochii ei, Dacre era la fel de frumos. Era bărbatul perfect. Își dăduse seama de această perfecțiune atunci când îl alesese să fie al ei, fără să își dea seama că nu va putea renunța la sufletul acesta imaculat după ce îl va fi folosit. La rândul ei, Cora își dorea să fie folosită doar de el, lucru eminamente imposibil dacă stătea să cântărească mărimea de plumb a inelului.

— Am încercat să discut cu Albert. Își dusese un deget la buze, sprijindu-și capul de el.

— Și?, întrebă fata cu sufletul la gură, clipind rar pentru a nu pierde nicio mișcare.

— Cred că l-am făcut porc de mai multe ori, asta pentru că te obligă să te căsătorești cu moșneagul care acum se laudă cu tine.

— Sunteți prieteni, oftă fata și trase de mănușă, pentru a se concentra pe altceva. De-abia acum expiră puțin mai ușurată.

— Cora..., bărbatul îi întinse mâna și, atrasă de acest gest, tânăra se ridică, trezindu-se în poala lui, pe piciorul său, cu respirația mângâindu-i fața. Nu am reușit să fac nimic. E prea pornit în ideea asta a lui. Trase el de cealaltă mănușă, lăsând-o să cadă pe masă, lângă carafa sa. Prea atenți unul la altul, nu observară că aceasta se prăbuși pe podea. Nu știu ce să fac, scumpa mea...

Fata înghiți în sec, își lăsă mâna pe pieptul său și îi zise:

— Ai făcut deja destule pentru mine, Dacre. Îți mulțumesc și...

— Ssst... Cora tăcu, privindu-i buzele cum se mișcau în efortul de a vorbi. Își închisese ochii, își lăsase capul pe spate, expus privirilor ei. Liniștea se umplu deodată de plinătatea glasului său. Când erai mică, îmi închipuiam că, la debutul tău, aveam să alung bărbații cu intenții neserioase din calea ta, ca un tată ce credeam atunci că sunt. Nu credeam că eu aș fi cel care are dorințe departe de cavalerism, dintr-un sentiment prea puțin patern, că eu sunt cel care ar trebui să stea departe.

— Hmm, fata își miji ochii, înțelegând prea bine totul. Observându-l atât de tulburat, Cora îi șopti: Când eram mică, le spuneam prietenelor mele că ești iubitul meu.

— Serios?, Dacre nu își deschise ochii, ci doar zâmbi, încolăcindu-și mai ferm brațul pe șoldul său.

— Da. Nu aveam cum să nu le atrag atenția așa. Mi-ai plăcut dintotdeauna și am crezut că, alături de tine, lucrurile vor fi de mii de ori mai ușoare. Acesta era purul adevăr. O atrăsese dintotdeauna Dacre și asta o făcuse să îl aleagă pentru un plan nebunesc, nereușit.

— Dar totul a fost mai greu, oftă el și îi mângâie abdomenul încorsetat. Referirea la copil o făcu să roșească. Încă nu îi venea să creadă că era posibil așa ceva, că i se putea întâmpla ei așa ceva. Marchizul continuă: Ceva este putred la mijloc, aici, ceva nu îmi place, nu se leagă. Voi afla ce și...

— Nu ai ce face, ținu morțiș să îi amintească pentru a nu se amăgi din nou.

— Voi afla!, insistă el. Zelul său o impresionă la fel de repede cum următoarele cuvinte o dezamăgiră profund: Nu pot lăsa ca un altul să îmi crească moștenitorul.

Bineînțeles că era vorba despre asta. Cora își mușcă buzele. Orogliul masculinității sale îl obliga să se gândească la copil. Ea însă nu avea așa ceva și se putea gândi exclusiv la inima sa. Acum, aceasta bătea puternic, rostind obsedant numele celui care îi încântase simțurile.

— Dacre, își drese aceasta glasul, pentru a alunga durerea ce se instalase în el prin reprimarea lacrimilor. Nu credeam că e posibil sau că... ei bine... nu credeam că mi se va întâmpla mie. Nu credeam că...

— Ia o gură de aer, scumpo!, o îndemnă, deschzându-și ochii și privind-o blând. Te ascult.

Pentru ea era clar că nu era iubită de acest bărbat, dar asta nu putea anihila sentimentele sale pentru el. Se îndrăgostise de Dacre din primul moment în care pusese mâna pe ea, crezând că era o altă femeie. Mai apoi, când dansaseră, când o ținuse de mână, la naiba dacă nu și când o împușcase din greșeală! În toate aceste momente, în inima Corei se petrecuse un haos incredibil care, amplificat de fiecare gest de tandrețe, o făcuse să se afle azi aici, iar nu în sala cea mare, bucurându-se de perspectiva de a deveni soție. Totuși, dacă sentimentele nu erau reciproce - și nu erau astfel – nu avea rost să le numească pe ale ei.

Luă o gură mare de aer, exact așa cum fusese îndemnată, și, atingându-i chipul, șopti un adevăr, dar care nu îi încărca sufletul pe deplin acum:

— ... aș vrea vreodată să fiu atât de pătimaș sărutată de tine.

Dacre zâmbi și se întinse pentru a-i face pe plac. Curând, sărutul pe buze îl făcu să își strecoare mâna în rochia ei, să scoată spre propria delectare un sân rotund cu protuberanțe perfecte, să se aplece și să o sărute așa cum femeia nu avea să uite vreodată.

Trecându-și un picior peste trupul său, Cora îi simți mâna ridicându-i poalele rochiei. Degetele lui rupseră materialul delicat al lenjeriei și îi căutară centrul, făcând-o să geamă în timp ce îi cuprindea capul în palme. În această învălmășeală, rochia ei dispăru, Dacre rămase fără cămașă și se găsiră amândoi pe covorul din fața șemineului, angrenați într-o bătălie a dorințelor. Pe cât de încet voia să o ia Dacre, pe atât de primitive erau mișcările femeii care îl făcură să atingă nebunia imediat ce o pătrunse, prin mișcările spasmodice, dar care se împletiră curând la unison cu ale sale. Ridicându-i mâinile deasupra capului, Dacre nu o lăsă să-l atingă, să-l influențeze și să-l vrăjească, sărutându-i pe rând obrajii și inhibându-i gemetele. Abia după ce o simți explodând sub el, strângându-și trupul în jurul său, Dacre își permise să o pătrundă și mai adânc și să termine în ea.

Își folosi toată voința pentru a nu o strivi atunci când se lăsă lângă ea, pe covor. În cele din urmă, respirația femeii se domoli, iar marchizul își dădu seama că tânăra logodnică, dar care nu era a lui, adormea. Astea erau situații în care nu se mai găsise niciodată. În viața lui, Dacre nu fusese niciodată un crai. Oftă, absorbit de imaginea chipului ei, atât de liniștit atunci când dormea. Ridicându-se, strânse toate lucrurile și, luând-o în brațele sale, declanșă mecanismul secret din perete care era adesea folosit pentru ca servitorii să se deplaseze rapid între camere – acesta era avantajul de a-și fi petrecut majoritatea timpului la Hillhore, cunoștea secretele conacului. De asemenea, cum petrecerea era în toi în salon, se îndoia că vreun servitor avea să îi descopere aici.

În cele din urmă, ajunse în camera ei și o așeză pe pat, lăsând lucrurile de-oparte. Îi mângâie chipul și zâmbi. De cele mai multe ori, logodnicii își consumau uniunea, întrucât era echivalenta căsătoriei. De aceea, dacă logodna nu avea loc, fetele erau dezonorate. Straniu cum, în seara aceasta, el consumase această logodnă, deși nu îi era adresată.

Oprindu-și palma pe abdomenul ei încă plat, își dădu seama că cele trei săptămâni de viață din ea îi dădeau cu atât mai mult puterea de a continua această luptă cu Albert, cu West și cu soarta. În cazul său, chiar era o bătălie cu un destin cumplit care marcase arborele genealogic al marchizilor de Huntly de generații. Expiră și dădu să se ridice, când privirea îi pică pe lănțișorul ei. Colierul se odihnea pe unul dintre sâni. Aceasta era bijuteria care îi adusese împreună și îi trezea în stomac un fior de nedescris. Îi amintea de prima lor noapte împreună, mai mult, era însăși esența feminină a Corei. Așezându-și palma pe literă, îl trase ușor de la gâtul său, holbându-se mult la măiestria bijutierului. Strânse lănțiloșorul și oftă, cu maxilarul contractat.

În timp ce Dacre o învelea și dispărea pe același tunel în propria cameră, neglijent, în biblioteca în care se consumase iubirea atât de bine ascunsă a celor doi, încât nici măcar ei nu erau conștienți de aceasta, lady Holly ajunse în încăpere, privirea îi pică pe carafa desfăcută, pe pahar și, în cele din urmă, pe mănușa căzută pe covor, de parcă cineva o pusese acolo în grabă. Prinzând-o în popriile palme, Holly se încruntă. Toate aceste elemente, singure, n-ar fi trebuit să existe aici.

Apoi, covorul din fața șemineului, cu ciucurii în neorânduială, o făcu să zâmbească. Servitorii țineau întotdeauna la aspectul estetic al locuinței, iar covorul acela era neatins de picioarele tuturor, prin urmare ar fi trebuit să fie perfect. Asta dacă cineva dăduse peste ei în grabă.

În cele din urmă, contesa plecă mulțumită din bibliotecă, strângând mănușa fiicei sale la piept ca pe o dovadă a triumfului dragostei în orice timp și în orice spațiu. Ea crezuse întotdeauna că, la fel ca ea, Cora își va găsi calea ei.

Dacre pare acum cel mai neserios bărbat din universul lui Roxanne Wilde :)