Martie, 1800

Fusese cea mai îngrozitoare vacanță de vară din viața lui și ideea că trebuia să se întoarcă la Eaton, acolo unde orele începeau încă de la șapte și jumătate, la școala de băieți, nu îl bucurase deloc. Singura motivație a viitorului marchiz de Huntly era faptul că avea să își reîntâlnească prietenul.

De data aceasta, la aproape cincisprezece ani, Dacre Quinty avea cel mai bun plan ca să fructifice anul școlar.

Servitorul îl lăsase azi în fața internatului mizer – vedea și acum turnurile cu modelul secolelor trecute, zidul din cărămidă, grădina unde băieții erau scoși precum caii în ore de instruire sportivă, cum se exprima direcțiunea. Valetul tatălui său fusese însărcinat cu trimiterea lui la școală, cum marchizul însuși era mult prea ocupat să extindă neamul Quinty alături de noua lui soție, o copilă, așa cum o vedea Dacre. Mama lui vitregă avea optsprezece ani și era prostuță. În vara care trecuse peste el, Dacre fusese nevoit să ia parte la nuntă, să își cunoască pe îndelete mama vitregă și, după ce se considerase prezența lui incomodă pentru îndatoririle matrimoniale, fusese alungat la mătușa Beatrice, sora mamei lui adevărate. Mătușa Beatrice nu îl primise fericită; purtând încă doliu,cu o bonetă pe cap, îl prinsese de umăr și îl băgase în casă.

Și, de atunci, Dacre începuse să își pună în aplicare planul.

Acum își trânti valiza pe pat, privind cu jind la cel pe care trebuia să doarmă în acea seară amicul său. Dar oare unde era Albert? Poate că întârzia. Nu-i nimic! El avea să îl aștepte și să îi destăinuiască totul. Avea să îi povestească despre toți autorii greci pe care îi studiase pe cont propriu și cum problemele de matematică pe care le copiase din caietul lui Albert înainte să plece în vacanța de vară nu îi dăduseră nicidecum bătăi de cap. Pentru asta trebuise să și-l facă prieten pe bibliotecarul din Yorkshire și să îl roage subtil să îi predea geometria complicată a poporului elinic. Avea să îi povestească, bineînțeles, despre căutătura urâtă a bibliotecarului. Dar el fusese mai tare și ceruse – ca un lord ce avea să fie – să i se satisfacă dorința. Prin urmare, amintirile lui erau legate de învățătură, nicidecum pauze pe care ar fi trebuit să le aibă.

Alergă afară unde se opri în spatele zidului estic, loc în care se afla mereu o piatră masivă, uitată parcă de timp, pe care nimeni nu o observa. Se așeză pe bolovan și privi strada mare. Îl va aștepta aici și îi va povesti totul, iar Albert avea să îi dea o notă, nota sa finală. Nu că el nu s-ar fi autoevaluat! O făcuse de sute de ori.

Își mișcă picioarele subțiri de adolescent cu genunchi proeminenți. Tata nu îi văzuse buclele când plecase în luna de miere cu noua lui soție. Dacre le adora și nu voia să le taie, chiar dacă i se spunea că era periculos de aproape de mișcare romantică a francezilor. Ciuma aceasta, cum se exprimase mătușa Beatrice, avea să îi cuprindă toată ființa și să îl facă un molâu. Dacre se îndoia de asta. Nu erai molâu dacă îți țineai părul creț ceva mai mare decât norma vremii. Bineînțeles că directorul îi va scrie tatălui său când îl va vedea la ore cu cârționții săi rebeli, dar marchizului nu-i va păsa, pentru că el însuși era prea îndrăgostit ca să își mai arunce o privire asupra fiului său.

Ochii albaștri priviră încântați o altă trăsură, urmată de o a doua și de a trei

Momentul în care tatăl lui îi spusese despre această femeie, despre mama lui vitregă, îl năucise. Dacre nu știa cum se simte o mamă. Dacre crescuse fără o mamă. El învățase acest cuvânt, dar nu simțise niciodată nimic atunci când îl rostea. Nu se putuse împotrvi, bineînțeles. Familia lui făcea parte dintr-o renumită descendență scoțiană, primii marchizi ai Scoției, așa cum auzise, încă din 1599. Se cuvenea ca marchizul să aibă o soție. Atunci, era normal ca și tatăl lui, după cincisprezece ani de văduvie, să se recăsătorească. La urma urmei, mama lui Dacre murise la nașterea lui. Împrejurările morții rămâneau un mister și un subiect etern de discuție pentru servitorii familiei, asmuțindu-l pe Dacre să cotrobăie în istoria marchizilor de Huntly. Într-o bună zi, tatăl lui îl surprinsese căutând în arhive și, pentru că i se păruse patetic, îl chemase în biblioteca sa în încercarea de a-i explica totul.

— Nu ar trebui să asculți vorbele servitorilor, Dacre...

— Dar ei spun că mama era blestemată, contraatacase copilul.

— Nu era. Mama ta a murit pentru că nașterea e o etapă dificilă în viața unei femei. Multe doamne mor, Dacre.

Văzuse că tata era obosit. În acea perioadă, marchizul se implicase în politică, iar ăsta era un domeniu din cele mai incitante, care îți ținea inima pe veci tânără. Era palpitant. Tata nu părea să creadă asta nici în ziua de azi, singura rațiune pentru care își menținea locul în Camera Lorzilor fiind pasiunea lui Dacre pentru politică.

De atunci, nu mai întrebase de blestemul despre care vorbeau servitorii, chiar dacă până în ziua de azi era curiozitatea amenința să-l macine.

Își încrucișă brațele la piept, câteva ore mai târziu. Nicio trăsură nu mai oprise la Eaton. Unde putea fi Albert? Nu venea azi? Dar cum era posibil? Era ultimul an la Eaton pentru Albert. După acesta, avea să plece în călătoria lui pe continent, una obligatorie în familiile înstărite. Tocmai de aceea, Dacre recuperase cei doi ani care îl despărțeau să fie mereu cu fiul contelui de Ravenshire. Avea să solicite absolvirea expres și le va dovedi că era apt să pornească în propria călătorie pe continent. Ăsta era mărețul plan pentru care lucrase atâta în vară. Devenit realitate, voia să i-l împărtășească lui Albert și să plece împreună din Eaton, odată pentru totdeauna.

Când venise aici fusese asaltat de băieții mari, ca orice alt învățăcel pe care părinții îl abandanau în interiorul zidurilor acestora infernale. Albert îl salvase de la multe bătăi și deveniseră rapid prieteni. Nimeni nu se mai luase de el de atunci.

Când seara se lăsă de-a binelea peste construcția grotească, Dacre își înghiți lacrimile de frustrare. Se întâmplase ceva cu Albert? Să fi fost vreun accident?

— Fătălăul Quinty? Tu ești sub clar de lună?

Glasul lui Brom Wayne, fiul unui viconte neînsemnat, dar bătăușul cel mai cunoscut din Eaton, îl făcuse pe Dacre să înghețe pe bolovanul său. Nu trebuia să tremure. Dacă îl vedeau vulnerabil, aveau să îl încolțească.

Și așa mâinile celor doi companioni ai lui Brom , Piggy și Monkey – astea nu erau numele lor, bineînțeles, dar Brom, care era de-o seamă cu Albert, îi luase pe cei doi sub aripa lui cu condiția de a i se supune în totalitate. Schimbarea numelui fusese un ritual de subordonare, iar cei doi, Frank și Horace, de fapt, fuseseră extrem de mândrii de pseudonime, chiar dacă nu își dădeau seama că se râdea de ei – îl înfășcară vulgare de haine. Se afla acum față în față cu teroarea în persoană, cu Brom. Cu părul blond și dinții despărțiți de un spațiu incurabil de urât, Brom se credea cel mai bun din această ghenă de gunoi umană. Urâse momentul în care se încăierase cu Albert pentru a ajunge la Dacre, iar tatăl său îl muștruluise violent pentru asta. De data aceasta, domnișorul Wayne avea toată libertatea pe care și-o dorea.

— Îl aștepți pe Wilmingston?

Brom îl privi îndârjit. Piggy îl apucă de maxilar violent și îi ridică fața îngrozitor de mult, până ce nu mai putu respira.

— Ei bine, Brom zâmbi când se apropie de Dacre și îl privi în ochi, nu mai vine.

— Minți!, se revoltă Dacre, eliberându-se din mâna băieților pentru o clipă.

— Serios?, Brom le făcu semn să îl lase în pace. Se lăsă peste el, intimidând prin înălțimea sa. Moșiile noastre sunt vecine, știi asta, nu? Nu, Dacre nu știa. Am auzit că s-a însurat și..., urmări jocul umbrelor de pe chipul ratatului cu plăcere, așteaptă primul copil.

Dacre clipi îngrozit. Nu putea fi adevărat! Albert l-ar fi anunțat. Albert l-ar fi invitat măcar la nuntă. Nu era posibil așa ceva!

— Minți!, răcni, iar toată furia lui – pe vara pe care și-o petrecuse în casă, pe întârzierea lui Albert – se revărsă primejdioasă. Pumnul îi țâșni spre fața lui Brom și o luă la fugă, spre camera lui, după ce agresorul icni îngrozit.

Îi simțea pe Piggy și pe Monkey în spatele lui, ceea ce îl făcu să fugă și mai rapid. Supraponderali cum erau, băieții nu reușiră să îl urmărească pentru prea mult timp. Avansul îl propulsă în camera lui și a lui Albert, unde închise ușa. Respira sacadat, încă furios și uimit de gestul său și de cele aflate. Își impuse să se calmeze, sprijinit de ușă.

Cele mai negre coșmaruri ale sale fură confirmate în momentul în care pe patul lui Albert descoperi o față nouă, un băiat care părea cu doi ani mai tânăr decât el, un novice. Era prototipul englezului, cu părul bălai, ochii albaștri și slab țâr. Stătea tolănit pe patul lui Albert și clipea uimit spre Dacre.

— Eu sunt Kit. Kit Bayle. Tatăl meu e...

— Nenorocitul conte de Mirchal, îngâimă Dacre. La naiba!, privi expresia șocată a lui Kit. Mii de draci!, urlă în direcția lui, chiar dacă acesta nu avea vreo vină.

Brusc, ușa începu să fie împinsă de brutele lui Brom. Încercă să le țină înapoi și, chiar dacă Kit îi sări în ajutor, împingând amândoi în ușă, atunci când îl privi, Dacre nu îl mai văzu pe Albert. Nu.

Albert îl abandonase pentru o femeie.

Albert se însurase și avea un copil.

Albert nu avea să mai fie niciodată prietenul pe care îl cunoscuse. 

Din nefericire, până ce nu dau toată istoria afară din mine, nu renunț la romanța din acele vremuri. Cel mai probabil, acesta va fi ultimul roman istoric de ceva timp. M-am gândit să îl public acum ca să vă înnebunesc în perioada în care ne plictisim cu toții. Deși am un avans de vreo cinci capitole, voi posta numai când totul este perfect gata (pentru că eu sunt și într-un proces de editare acerbă - așa cred eu!)

În rest... ce Dumnezeului se va întâmpla în continuare?

1620 de cuvinte