Când ieșeai din Londra, peisajul devenea mai curat, mai verde și mai îmbietor. După revoluția industrială, orașe din lumea întreagă se schimbaseră, unele mai repede decât altele, iar Londra nu putea rămâne în urmă. Se transformase într-un oraș aglomerat, în care aerul devenea mai puțin suportabil din cauza agomerației și a mecanismelor moderne. În toată această învălmășeală, fata se bucura de fiecare dată când trebuia să plece din Londra, să cutreiere drumurile de țară. De altfel, fata nu știa, de fapt, unde era Southened-on-Sea, întrucât nu vizitase niciodată niciun domeniu de-al marchizului, în timp ce el străbătuse în lung și-n lat conacul de la Hillhore. Dacă nu ar fi fost momentul ăsta ales pentru ca ea să aibă această oportunitate, Cora s-ar fi bucurat că ajungea să vadă oceanul. L-ar fi întrebat, probabil, din minut în minut dacă au ajuns și nu și-ar fi fixat privirea astfel în broderia pe care o realiza. Nici ea nu știa ce cosea. Era convinsă că va trebui să descoasă totul și să o ia de la capăt, când avea să fie mai puțin presată de prezența lui Dacre.

Trăsură se mișcă periculos peste un dâmb, iar acul i se înfipse în deget. Icni. Sunetul atrase atenția marchizului. Îl durea gâtul, cel mai probabil, pentru că de când plecaseră privea pe geam. Pentru mai bine de patruzeci de minute călărise. Apoi, când norii se adunaseră pe cer, alesese să se retragă în trăsură, alături de ea și de Mary Bowman. Femeia îl privea rece, pe sub ochi, pregătită parcă să îl desfigureze, dacă s-ar fi apropiat de Cora. Bineînțeles că Dacre nu intenționa niciun moment asta. Arăta nepăsător, ca și cum își căra copiii la moșia de la țară și abia aștepta să le dea drumul acolo ca să scape de ei.

— Te-ai înțepat?, o întrebă.

— E în regulă.

Strânse degetul până ce se formă o picătură mică de sânge care amenință să păteze rochia. Dacre fu agil, își scoase propria batistă și îi prinse degetul în ea, pătând-o.

— Cred că nu ar fi înțelept să mai coși. E un teren accidentat în zonă, până ce ajungem la conac.

Mary Bowman îi prinse lucrul și i-l așeză în coșuleț, plescăind iritată de prezența acestuia. În timp ce îi păstră batista cu monogramă, înfășurată în jurul degetului său, tot ce îi rămase de făcut fu să îl privească și să își muște agitată buzele. Era mai lejer îmbrăcat, ceea ce probabil Mary considera ca fiind imoral. Renunțase la pălărie și la lavalieră în favoarei vestei și a cămășii imaculate. Pantalonii și cizmele pe care le purta erau obișnuite, simple, deși se putea observa, la ambele articole, măiestria cusăturii. Mary strâmbă din nas în direcția sa. Cora oftă; atmosfera trebuia să se detensioneze cumva sau vor lua foc chiar aici.

— Sunt stânci aici, aruncă paie pe foc însoțitoarea ei. Ce va vedea milady?

— Marea, doamnă Bowman, răspunse Cora, căci observase privirea ucigașă a lui Dacre. Ai văzut vreodată marea, doamnă Bowman?

— Nu îmi place marea!

— Păi și ați văzut-o?, insistă Cora.

— Nu trebuie. Știu că nu mi-ar plăcea.

Evident. Mary Bowman nu făcea nimic inutil. Totul trebuia să fie cu un scop. Poate că și ea era o cauză pierdută, așa că fata nu mai continuă, privind tăcută câmpiile perfect curbate, terenurile nesfârșite și, în zare, contopirea apei cu cerul.

— Am înotat în apele astea când eram mic, adăugă Dacre, atrăgându-i atenția de la sărutul celor două entități. Acesta este domeniul mamei mele, și eu obișnuiam să petrec vacanțele aici, mai ales după ce tata s-a căsătorit a doua oară. Sunt convins că vă va plăcea, doamnă Bowman, să participați la festivalul primăverii din sat.

Mary strâmbă din nas, dar își lăsă totuși capul în jos. Nu uita că vorbea cu un marchiz, deși atitudinea ei era voit jignitoare.

— Eu, personal, aș vrea să înot!, declară Cora, observând primele valuri și imaginându-și-le pe pielea sa. Cel mai bine scapi de plictiseală făcând ceva nebunesc!

— Milady!, icni Mary Bowman.

În schimb, Dacre râse. Ridurile precoce i se adunară la colțurile ochilor, iar zâmbetul său lumină amurgul. Inima Corei o luă la trap în timp ce își dădu seama că solitudinea din această zonă era primejdioasă pentru voința ei. Dacă rezista acum în fața marchizului, nu avea de ce să se teamă când se vor înapoia în Londra. Dacă nu, Dumnezeul să o salveze de ce aveau să vadă pământurile din Southened-on-Sea!

— Așa este, lady Cora!, o aprobă cu o privire plină de înțeles.

Și el se gândise la același lucru. De aceea, fata roșii.

***

Venise cu adevărat pentru niște treburi presante. Conacul nu mai fsese locuit de ceva timp, iar personalul redus din această zonă nu reușise să țină casa ca în vremurile în care mama lui Dacre trăia, iar tatăl său, bunicul bărbatului, întreținea moșia.

Locuința propriu-zisă era destul de mare, suficient pentru văduva tatălui său, ceea ce i se părea oarecum nedrept. Înțelesese că mama lui Dacre fusese unică la părinți și că totul îi revenea, dar era convinsă că această ultimă amintire a bărbatului despre mama lui adevărată avea să fie invadată de o necunoscută pe care nu o considerase niciodată mamă. Totuși, nu era de datoria ei să intervină, ci doar să se bucure de primire. Aici, Cora primise un dormitor cu priveliște la plajă. I se părea încântător faptul că pescărușii își făcea de cap la orice oră pe apele din împrejurime. De la înălțimea colinei pe care fusese situată casa, fata putea observa marinarii lucrând, până aproape de celălalt mal, unde corăbiile deveneau puncte negre cu pânze albe, fluturând inegal datorită brizei. În ceea ce o privea pe Mary, femeia acceptase să doarmă mai aproape de aripa servitorilor, deși ar fi dorit să o păzească pe Cora de pericolul de la primul etaj, așa cum îl numea pe marchiz. Pentru a respecta norma, marchizul alesese să doarmă într-una din camerele de la etajul întâi, situând-o pe ea la cel de-al doilea. Pe nimeni nu părea să deranjeze asta, chiar dacă amândoi se priviseră insinuant în timpul cinei. Comportamentele erau incorigibile.

Oricum, de când sosiseră, Dacre fusese mai tot timpul ocupat. Ar fi trebuit să se bucure că nu reușise să o onoreze cu prezența la fiecare masă sau la fiecare gustare, chiar dacă, atunci când gusta din alimentele atent pregătite pentru ea, îi părea rău că acesta o evita – asta era! - și alegea să muncească cot la cot cu personalul pentru a îndrepta puținele lucruri care puteau fi rezolvate în cele două zile. Acesta nu era un final de săptămână care să îi alimenteze pornirile desfrânate, nicidecum, dar Cora și-ar fi dorit, parcă, să aibă răgazul de a discuta cu el, pentru că simțea că lucruri nu fuseseră clarificate între ei.

Își imaginase că va fi în fiecare zi afară, aproape de plajă, dar sâmbăta și-o petrecu în biblioteca marchizului, culegând cărțile și ajutând la ștergerea prafului. Atunci, suită pe o scară pentru a nu o lăsa pe servitoarea micuță și însărcinată să dea jos perdelele, îi fusese dat să îl vadă pe Dacre cu mânecile suflecate, renunțând la jiletcă și lavalieră, și săpând alături de grădinarul micuț al moșiei pe un teren care nu mai fusese îngrijit corespunzător de ceva timp. I se părea prea blând cu oamenii aceștia, pentru că nici nu se enervase, nici nu țipase la ei de când ajunsese și văzuse deranjul. Cora rămăsese acolo, urcată pe scară, privind la modul în care cârlionții din părul lui se mișcau rebeli, când la stânga, când la dreapta, gâtul brăzdat de mușchi fiind asudat și evidențiat. Acest rebel ar fi putut să îi îndeplinească fiecare dorință pe care noaptea petrecută împreună i-o scosese înainte, activând în ea un instinct ce, nesatisfăcut, se înrăia, precum o rană netratată. Atunci, parcă știindu-se privit, după ce spusese ceva către grădinar și își ștersese fruntea de sudoare, privise direct spre geamul cel mare al bibliotecii. Singura soluție pentru a nu se face de râs fiind prinsă privindu-l ar fi fost să își ridice brațele și să apuce de perdea, făcând treaba care o adusese aici în primă instanță. Dar îi era imposibil să își mute privirea. Ochii marchizului își schimbară intensitatea, privind-o diferit, sprijinindu-se de obiectul de care, ridicându-l din nou, se folosi pentru a-și evidenția mușchii brațelor și suplețea abdomenului, înfigându-l în pământ. O făcea dinadins, știind că îi era interzisă, iar Cora îl privea deliberat, știind că își reprimase pornirea de a fi din nou cu el.

Nimic nu se întâmplă atunci. Cora adormi gândindu-se la cât de naivă fusese să creadă că ar fi putut să îl evite pe Dacre după noaptea petrecută împreună. Dacre, în schimb, se gândi la Albert, la West și la numele marchizilor de Huntly, ceea ce îi oferi o migrenă și îl făcu să nu pună geană pe geană întreaga noapte.

Tocmai lipsa de personal și munca infinită de aici îl ținea departe de Cora. Totuși, îi fu recunoscător că nu cutreierase pământurile, așa cum promisese în trăsură, dată fiind informația conform căreia vicontele West avea moșia foarte aproape de aici și, pe lângă asta, se afla în zonă. Nu s-ar fi putut concentra nicio clipă și ar fi trebuit să alerge după ea prin zona desișului de la marginea orașului sau, mai rău, pe plajă, acolo unde, ziua în amiaza mare, i-ar fi văzut toți. Petrecând prea mult timp cu ea, nu s-ar fi putut abține să nu îi sărute buzele, să o ia în brațe, să îi șoptească fărădelegi. Îi rezista? Nu. Era foarte slab în fața acestei ispite. Chiar acum voia să se ducă să deschidă ușa dormitorului ei și să petreacă noaptea împreună, dorință pe care și-o reprima imediat ce rațiunea intervnea guvernatoarea.

Pentru festivalul din sat din seara respectivă, Dacre își propuse să lase totul de-oparte. Asta pentru că era singura lui șansă de a comunica cu ea și, totodată, de a o păzi de relele intenții pe care le bănuia atât de aproape de ei. Dacă pierdea oportunitatea asta, era posibil să se trezească cu probleme și mai mari pe cap, mai ales că nu o vedea deloc afectată, ba chiar nepăsătoare cu privire la consecințele din urmă cu o săptămână, asta dacă existaseră unele. Nu, nu voia asta. Se ruga în sinea lui să nu fi existat.

***

Dată fiind atmsofera în carea avea să participe la această serbare, Cora își dori să poarte cea mai simplă rochie a sa. I se părea de prost-gust să poarte bijuterii și pene în lumea satului. I-ar fi făcut pe oameni să se simtă jenați. De altfel, asta era prima zi în care avea să iasă din casă mai departe de grădinile dimprejul conacului. Era un mod frumos de a încheia această săptămână, departe de lumea de la oraș.

Oftă și își așeză lănțișorul cu inițială la gât. Era cel mai potrivit pentru rochia a cărei talie pornea de sub sâni, cu o panglică strângându-i mijlocul, și fără o crinolină deosebit de pompoasă. Decolteul nu era adânc, dar sânii proeminenți îi ieșeau în evidență suficient, încât să atragă niște priviri pe care știa că Dacre, prin căutătura urâtă cu care fusese înzestrat, avea să le evapore numaidecât. Părul îi fu aranjat cu fierul încins pentru a se potrivi cu priveliștea bucolică. Poeții ar fi spus despre ea că era o apariție de basm. Uitându-se la bijuterie, se gândi că după ce se va căsători cu West, îi va cere să se retragă la țară. Nu îi plăcea Londra. Era lumea imaginilor fățarnice, pe când ea voia să fie simplă și liberă, exact așa, înconjurată de natură. Dar ăsta era un gând care îi distrugea dispoziția, unul pe care avea să îl lase pentru mai târziu.

— Ești pregătită, doamnă Bowman?

Mary nu își dorea să participe la nimic. Nu avea încredere nici în personal, nici în marchiz, ceea ce îi făcuse șederea în Southened-on-Sea insuportabilă. Totuși, se pregătise – cu veșnicul gri – pentru ceea ce credea că va dura o oră, după care se vor retrage la culcare, la casele lor.

Bodogăneala lui Mary, care se voia un răspuns, apăru atunci când se auzi ciocănitul în ușă. Cora își ridică privirea și îl observă pe Dacre, la fel de lejer îmbrăcat, renunțând la vestele frumos împodobite, cu pantaloni negri și o cămașă albă, din in. Luă o gură de aer și îi zâmbi. În seara asta, fermecătorul marchiz nu era dușmanul ei. Trebuia să îi iasă din minte ideea asta. Fusese chiar un domn oferindu-i spațiu, aici, și renunțând la orice insinuare. Se înțeleseseră excelent, poate pentru prima dată. Întotdeauna se ciondăniseră pentru lucruri banale, chiar și atunci când era ea mică. De data aceasta, găsiseră un mijloc de a comunica eficient, iar ăsta era poate lipsa dialogului și omniprezența unui zâmbet.

— Sunteți pregătită, lady Cora?

— Sigur că da!

Se apropie și îi cuprinse brațul întins. Căldura trupului său trecu în al ei, în acea zi de primăvară răcoroasă, transferând energiile. Imediat simți că avea să îi spună ceva și, cumva, asta o neliniști, pentru că oportunitatea dialogului era și șansa de a se lua la ceartă din moment în moment.

— Mă gândeam să facem o plimbare până în sat. Spre rușinea mea, nu am fost deloc o gazdă bună.

— Înțeleg că prezența mea aici nu era așteptată. Nu am de ce să fiu supărată, lord Huntly. Mi-a plăcut conacul. Nu era înțelept să accepte plimbarea, dar și-ar fi dorit să fie aproape de plajă, cum ăsta era, probabil, un moment unic în care ar fi putut interacționa cu marea. O luăm prin port?

— Vrei să o luăm prin port?

— Dacă nu vă încurc și mai mult?

— Prea bine!, acceptă el. Doamnă Bowman, îi aruncă însoțitoarei, țineți pasul, vă rog!

Îl văzu zâmbind și înțelese că avea să fie o cursă pentru ca Mary Bowman să îi lase singuri. Așa că, în timp ce Mary încerca să țină pasul cu tinerii, vociferând la fiecare pas prin nisip, Cora se întrebă dacă nu era cumva cea mai nerecunoscătoare fată și o mare păcătoasă pentru că se bucura de ocazia ca ea și marchizul să rămână singuri, să discute vrute și nevrute. Aruncând o privire în spate, se concentră pe apa care atingea cu greu țărmul. Era frumos, așa, urcați pe stâncă, protejați de valurile reci.

— Îmi place nespus aici!, exclamă Cora, îmbătată de priveliște.

— Aici s-a născut mama mea.

— Înțeleg. Respiră aerul înțepător în acea noapte. Ce s-a întâmplat cu ea?

— A murit născându-mă pe mine, răspunse Dacre fără vreo emoție evidentă în glas.

Era un subiect îngrozitor de delicat. Nu mai gândise atunci când se imaginase pe această plajă, tolănită în nisip, goală, întreaga zi. Viața ar fi fost mult mai frumoasă. În schimb, ea trebuia să poarte pantofi incomozi și să își maltrateze spatele cu poziții inuman de drepte.

— Îmi cer scuze..., se simți imediat rușinată. Nu știam.

— Nu aveai de unde. Dacre oftă. Mama a fost promisă tatălui meu de la nașterea acesteia. Au trăit, practic, împreună nouă luni. Nu am cunoscut-o. Am o pictură cu ea în Huntly, dar atât. Să fiu sincer, nici nu mă simt atașat de ea din cauză că tata a vorbit prea puțin despre prima lui soție.

— Nu s-au iubit?

Dacre o privi, încruntat și amuzat deopotrivă.

— Marchizii de Huntly nu se căsătoresc din dragoste.

— Asta e imposibil!, zâmbi Cora. Trebuie să o fi făcut cineva!

— Dacă a existat, n-am știut niciodată. Toate relațiile au fost bine programate din pruncie. Pe tata l-a interesat prea puțin soarta mea ca să îmi aleagă o soție de când eram copil.

— Asta ar trebui să te bucure. Nu mulți au privilegiul ăsta.

Și asta readuse conversația la drama pe care fata trebuia să o trăiască, fiind logodită cu lordul West. De altfel, asta îi amintea lui Dacre un aspect important, privindu-i sânii rotunzi, materni, pielea strălucitoare. Făcuseră sex. Și asta are, adeseori, repecusiuni.

— Cora, vreau să te întreb ceva extrem de important și vreau să fii sinceră cu mine.

Fata oftă, distrasă de cele câteva fire de iarbă care creșteau pe un teren accidentat ca cel pe care se aflau ei.

— Sigur.

— Când vei știi sigur dacă au existat consecințe ale nopții pe care am petrecut-o împreună?

Fata se încruntă. S-ar fi oprit, dar el era acolo să o tragă după sine și să nu atragă privirea vigilentă a lui Mary. Îl privi încurcată.

— Consecințe, domnule?

Oh, Doamne! Nu înțelegea... Dacre luă o gură mare de aer, simțindu-se vinovat de faptul că el, practic un bătrân pe lângă ea, profitase de acest corp tânăr, de această minte fragedă. Trebuia să o ia încet.

— Sper că îți dai seama că, de obicei, relațiile dintre femei și bărbați sunt responsabile de existența copiilor. Cora..., Dacre expiră înaintea fetei care părea de pe altă lume. Când vei știi dacă ești însărcinată?

— Poftim?!, exclamă ea.

Brusc, toată înțelegerea pe care credea că o posedau la sfârșitula acestei săptămâni dispăru. Dacre Quinty redevenea rigidul atotștiutor care îi vorbea ca unui copil și care insista să aducă în discuție noaptea în care îl atrăsese în... în... – nici nu-și putea duce gândul până la capăt.

— Este totul în regulă, milady?, strigă Mary, care se grăbea să se cocoațe pe stâncă și să îi sară în ajutor stăpânei sale.

— Cora..., o făcu atentă Dacre.

Îl scrută cu privirea, dorind chiar ea să îl arunce de la această distanță în mare. Apoi, adăugă spre Mary, revenindu-și.

— Da, doamnă Bowman. Sunt bine.

Și continuă să meargă, îndepărtându-se de însoțitoarea care de-abia ce îi ajunsese. Luă o gură mare de aer, având impresia că îi va crăpa obrazul de rușine, discutând cu el așa ceva.

— Lord Huntly, e nevoie de mai mult de o seară pentru a crea un copil.

Dacre o privi amuzat și ironic. Poate că se înșelase, iar nu inocența Corei fusese atinsă, ci orgoliul său.

— Acum ești experta? Cora, ești o fetiță speriată, acum că s-a deschis perspectiva de a te duce în patul lui West însărcinată cu mine.

Deși cuvintele erau grosolane, semn că Dacre încetase să o mai trateze ca pe un copil, Cora nu se concentră pe modul în care îi trântise informația. Era speriată? Ei bine, acum că insista cu asta, da. Nu se gândise nicio secundă la posibilitatea ca noaptea aceea să aibă astfel de consecințe. Simți un gol în stomac. La naiba cu el! Probabil că mama ei rămăsese însărcinată din prima noapte pe care o petrecuse cu tatăl său. Era foarte posibil să aibă dreptate, iar întrebarea lui să nu aibă intenția de a o jigni, ci de a o proteja. Tot ce voia fata acum era să se ascundă de privirea lui nerușinată. O făcea atentă asupra acestui aspect și o durea naivitatea cu care tratase totul. Era o săptămână de când se întâmplase și, acum, în acest moment, lângă el, Cora nu mai știa nimic despre propria sângerare lunară. Nu se putea aduna. Începu să transpire, involuntar. Se temea acum că ar putea leșina și i-ar putea înlesni cumva vreo bănuială, una despre care ea nu știa nimic.

— Ești bine? Vocea lui puternică îi reverbera în ureche. Trebuia să se adune.

— Nu... nu știu. Nu mai știu!

Și își duse mâna la frunte, încercând să îndepărteze niște șuvițe rebele.

— N-am vrut să îți distrug serbarea, Cora. Îmi pare rău, dar...

— Nu știu când se concep copiii și am crezut că... ei bine... că poți împiedica asta. Că bărbatul..., pentru ceea ce zicea roșii chiar și mai tare, pentru că era împotriva tuturor învățăturile bisercești pe care le cunoscuse. Păcatul înaintea căsătoriei, controlarea fertilității, toate acestea erau subiecte diavolești la care nici nu trebuia să te gândești.

— Aș fi putut, dacă nu eram atât de amețit.

Parcurseseră distanța până în sat, în inima acestuia auzindu-se deja râsetele și voia bună. Se opri și luă o gură mare de aer.

— E numai vina mea, nu? Dacă rămân acum însărcinată, e numai vina mea.

— Calmează-te!, o îndemnă, prinzându-i degetele. E un calcul simplu. Și la naiba cu el!, exclamă atunci când realiză că era posibil ca, în momentul de față, Cora să nu mai știe nici să numere. Dacă apar simptome...

— Și cum se simte, Dacre, să fii gravidă?, izbucni nervoasă.

Apoi, ca o furtună, o porni spre toată acea distracție, lăsându-l să-i digere întrebarea. Da, fusese disperarea în ea cea care ar fi trebuit să îl îngrijoreze, dar Dacre simțea altceva acum. Emoții îi zburdau în stomac. Îi rostise numele. Îi spusese „Dacre". Expiră. Nu putea sta pironit ca un fraier, acolo. Trebuia să se miște, să danseze și să vorbească, din nou, cu Cora. În cele din urmă, când subiectul „noaptea în care m-ai drogat" se va fi sfârșit, Dacre ar fi găsit altul. Mereu exista un altul. De când se înhăitase cu Cora, viața lui dinainte părea o amăgire, o deșartă literaturizare a existenței, adevărata aventuriă fiind chiar aici, lângă el. Îi era indispensabilă comunicarea cu ea așa cum era imperativ să stea cu ochii pe ea și să își dea măcar el seama dacă îi purta sau nu copilul.

Tuturor florilor de pe pământul acesta le urez o onomastică minunată alături de cei dragi! 

De altfel, nu mă grăbesc deloc să înaintez în acțiune. Cred că se vede :))

3497 de cuvinte