Strânse cât de mult putu cearceaful pentru a-și diminua strigătul care se topi, în cele din urmă, într-un geamăt prelung. Dacre era cu adevărat un soț bun, așa cum își imagina Margery, deși el nu își putea închipui ca fiind vreodată soțul altcuiva în afară de Cora. Prin urmare, se trezise înaintea ei pentru a se asigura că marchiza își începea ziua numai bine. În fond, nu reușise să îi ofere cea mai plăcută aniversare, ca urmare a evenimentelor de care avea să se ocupe după ce va fi scăpat de oaspeți. Nu voia să o lase pe Cora singură, în casă, mai mult decât era nevoie. Din moment în moment se temea de o nenorocire și voia să fie aici ca să o poată preveni. Aproape că uită de propria plăcere atunci când femeia explodă într-un nou orgasm. Nu era niciodată prea târziu pentru a-i privi chipul. Cu două săptămâni în urmă, insistase să se tundă; prin urmare, avea părul până la umeri, în locul celui până la fund. Fusese extrem de nervos pe ea pentru această hotărâre, dar căzuseră de acord că așa era cel mai bine, pentru că și așa se confrunta cu o cădere exagerată a părului, dacă Dacre avea vreun cuvânt de spus. Întins peste așternuturi, părul ei era un soare luminos în jurul feței rumene. Tabloul păcătos excela datorită buzelor roșiatice, cu limba lingând leneșă gura uscată. Dacre oftă și, desprinzându-și buzele de trunchiul ei, o penetră grijuliu. Cora se agăță de brațele sale și se dedă acestui ultim balans al iubirii. Marchizul îi sărută fruntea, plecându-și propriul cap peste al său. Atunci când se opriră, Dacre o chemă pe brațul său, căzând extenuat într-o parte. Era dimineață, foarte devreme, iar amândoi aveau nevoie de somn.

Totuși, Cora nu mai putea dormi. Fusese trezită de mângâierea lui Dacre și acum gândurile, care veneau din toate părțile, amenințau să o țină prezentă în lumea asta. Îl lăsă pe Dacre să adoarmă și se ridică, atunci când fu convinsă că soțul ei căzuse într-un somn adânc. Se întinse spre carafa cu apă, bău puțin și își îndreptă spatele. I se părea că acesta o chinuia cel mai tare pe măsură ce sarcina evolua. Își privi silueta în oglinda mare, pe care Dacre o amplasase strategic în dreptul patului lor. Nu ar fi putut explica de ce fără a se rușina, de aceea nimeni din casă nu întrebă. Numai surprinderea imaginii în care limba lui Dacre imita actul sexual între coapsele ei o făcea pe Cora să își piardă capul. Se aprindea ușor și atingea climaxul la fel de repede. Era o văpaie zilele acestea, chiar dacă, în anumite poziții, sexul i se părea imposibil. Circumferința abdomenului o făcea să își amintească nostalgică de talia suplă de la începutul sezonului. I se părea greu de acceptat faptul că va reveni la formele ei după ce va naște bebelușul.

— Pleacă de acolo!, Dacre aruncă o pernă în ea, făcând-o atentă. Pot să te aud gândind. Și nu sunt de acord cu tine.

Cora roșii, insistând:

— Dar chiar m-am îngrășat!

— Cari un om în tine, Cora, îi reaminti. Ai greutatea amândurora. Își drese glasul și se întinse, încrucișându-și brațele la piept. De fapt, sper ca fundul ăsta pe care îl văd acum să se mențină după naștere. Zâmbi. N-aș trece niciodată peste pierderea lui.

Marchiza ridică perna și o aruncă înapoi spre el, râzând. Dacre în intimitate era un om diferit față de cel din public, o transformare pe care nu o crezuse posibilă până atunci. Dacre se întoarse pe burtă și încercă de data aceasta să doarmă, cu un zâmbet întipărit pe chip.

Iar ea alese să își înceapă ziua. Nu avea rost să se zvârcolească și să nu îl lase nici pe el să doarmă. După ce se pregăti, alegând să poarte o rochie care se lărgea considerabil dub sâni, crem, coborî în sala cea mare. Azi trebuia să se ocupe cum se cuvenea de oaspeții ei, măcar de dragul contelui de Mirchal care era pentru ea ca parte a familiei. Și, în timp ce își spunea asta, ajungând în salon, realiză că lordul Mirchal se afla deja acolo. O servitoare adusese ceai, iar acesta îi mulțumea. Zâmbi în direcția lui, fericită să îl vadă.

— Lady Cora!, îi zâmbi și el, se ridică și o salută. Speram să iau ceaiul în compania dumitale!

Cora se așeză pe una dintre sofale, pregătindu-se să toarne ceai în cele două cești:

— Nu credeam că vă veți trezi atât de devreme.

— Nici eu nu credeam asta, recunoscu. Se așeză din nou pe fotoliu, în timp ce Cora turna în cești licoarea. O urmărea aproape absent. Cântecul păsărilor m-a trezit. Cora zâmbi. Și pe ea o încântase varietatea de păsări fidele acestui ținut și se trezea de multe ori doar pentru a asculta natura. Ador Aboyne și conacul! Soțul dumitale a făcut o treabă bună cu acesta.

— Și pe mine m-a surprins frumusețea acestui loc. Nu prea am vizitat moșiile din Scoția ale soțului meu, înainte.

— Venind vorba despre asta, Mirchal își revendică ceașca, iar Cora luă prima gură. Sper că nu ești prea supărată pe el pentru că ne-a adus...

— Oh, nu se pune problema! Cora se aplecă spre el, lăsând ceaiul jos. Nu eram supărată pentru că v-a adus. Chiar mă bucur să fiu printre prieteni...

— Soția mea îți este prietenă?, Kit o privi zâmbind.

Cora înghiți în sec, realizând că își arătase cras antipatia, ceea ce nu se făcea:

— Cred că vorbele mele de aseară au fost înțelese greșit. Nu am intenționat să vă jignesc vreun moment, nici pe lady Margery.

— Știu. Kit alese să nu o chinuie. Nu era nicidecum crud. Doar că Margery a fost printre tinerele adunate într-o turmă care râvneau la bogăția lui Dacre. Este de înțeles că ești geloasă. Oamenii care se iubesc sunt geloși, din când în când.

— Mă tem că sarcina mă face țâfnoasă, uneori, recunsocu Cora, roșind. Am momente în care până și Huntly este victima mâniei mele. Închise un moment ochii, amintindu-și de ceea ce putuse insinua cu privire la cavoul ei și la intențiile lui. Regret imediat, oricum.

— Este în regulă. Oamenii din capitală sunt așa de la mai puțin.

Marchiza zâmbi, amintindu-și de aglomerația din Londra și de bătăile care se iscau din te miri ce pe străzi. După puțin adăugă:

— Că veni vorba despre capitală, Cora își drese glasul, sperând că Dacre nu o urmase până în salon, căci ar fi fost extrem de furios dacă ar fi auzit acel nume pronunțat în casa lui. Nu m-am interesat deloc de lordul West, atunci când am fost în Londra. Kit deveni atent. Am această curiozitate, să știu ce s-a întâmplat cu dumnealui.

— Ce credeți că s-a întamplat cu el?, o întrebă precaut, încurcat de condescendența cu care se adresa la adresa unui bărbat care înșelase un sistem și care ar fi necinstit-o public dacă prietenul său nu ar fi fost acolo pentru a deveni soțul ei.

— Ei bine, Cora își drese glasul, vreau să cred că lordul nu avea habar de faptul că soția lui încă trăia. Adică, poate că lady West suferă într-adevăr de melancolie, de aceea a fost internată, devenind rapid victima unor criminali. Acești oameni l-au mințit pe West și au abuzat de condiția baronesei și...

— Să fie o poveste romantică?, o întrebă Kit amuzat de modul în care imaginația marchizei sărea.

— Așa sper. Bărbații nu pot închide pur și simplu ochii...

— Nu, lady Cora, Dacre nu poate închide ochii înaintea dumitale. Cora deveni tăcută, ceva mai palidă acum, aflând atât de rapid că lordul West se făcea vinovat de fărădelegi. Mă tem că lordul West se face vinovat de multe lucruri. Alese să guste și un biscuit. Cu toate acestea, este lăsat liber în timp ce cazul este analizat.

— Liber?

— Vă tulbură asta?

Numai cuvintele lui West, cum că avea să găsească o cale să o facă a lui, o umpleau de neliniște, pe care o mască zâmbind. Încercase să și-l imagineze o victimă, dar contele tăiase această posibilitate din mintea ei. Normal că se temea acum. Totuși, dădu negativ din cap și reveni la ceaiul său.

Kit se aplecă peste mâna ei, o atinse și o făcu atentă la el, deoarece nu voia să fie responsabil de indigestia marchizei:

— Nu ar trebui. Sunt convins că soțul dumitale va avea grijă ca...

— Nu, nu îmi fac griji. Nu am de ce.

Kit își drese glasul și decis să abordeze și problema soției lui, dacă tot avea ocazia să comunice singur cu Cora:

— Atunci, sper că nu vă îngrijorează prea tare nici prezența soției mele aici. Poate că înfățișarea angelică a soțului tău i-a sucit mințile cândva, dar sunt convins că Margery s-a maturizat. Luă o gură de ceai și rosti. Viața a maturizat-o...

Iar Cora nu mai întrebă ce voia să însemne asta. Nu îi păsa.

***

La etaj, Margery se trezise de câteva minute cu o stare îngrozitoare; toată camera părea că se mișca, ceea ce îi provocase starea de rău, până în pragul de a pama. O slujitoare o observase și se hotărâse să o ajute. Aceasta îi stătuse la dispoziție cu îmbăiatul și prinderea hainelor, oferindu-se să îi prepare niște ceai și să îi prăjească puțină pâine. Pentru că părea cunoscătoarea simpotomelor unei sarcini sensibile, Margery acceptase tot tratamentul. Luase micul dejun singură, așa cum avea să se întâmple în toată viața ei, până ce se hotărî să iasă din dormitor. Discuția din urmă cu o seară nu îi dădea pace și, acum, simțindu-se mai bine, tentația reveni în pântecul ei.

Întâmplarea făcu ca ușa dormitorului Corei și al lui Dacre să fie întredeschisă, iar contesa să zărească mișcarea leneșă din pat. Se opri hipnotizată, privind prin despicătură la zeul care părea că se trezește molatic din somn.

Imediat, umerii goi al lui Dacre, piciorul care ieșea de sub așternuturi și buclele vâlvoi o făcură să se oprească până și din respirat și să privească atentă modul în care contele dormea. Așa cum își imaginase mereu, era divin. Înghiți în sec și se întrebă cum ar fi simțit atingerea lui pe pielea ei, cum ar fi fost să pună la rândul său mâna peste întinderea nesfârșită de piele. Își mușcă buzele, se foi agitată și oftă. De ce fusese soarta atât de crudă cu ea și permisese ca, după ce Dacre îi fusese furat de Cora, să pățească o nenorocire și mai mare? O nenorocire care o legase pentru totdeauna de un salavator, de Kit, care rămânea doar atât, eroul din umbră. Auzea în salonaș glasurile celorlalți doi, soțul ei și soția marchizului și simțea parcă o brumă de gelozie înghețându-i sufletul. Glasul lui Kit era vesel, era blând, iar lady Cora râdea. Poate că în secret soțul ei era îndrăgostit de aceeași ființă meschină care profitase în chip neștiut de Dacre, obligându-l moral să o ia de soție. Asta trebuie să fi fost! Alminteri, ar fi fost promiși încă din copilărie, iar nimeni nu auzise nimc de genul acesta.

Atunci se întrebă dacă își permitea o singură distracție care să-i compenseze toată viața. O ideea sclipitoare șovăi în mintea ei mai mult decât ar fi trebuit pentru o femeie cu frica lui Dumnezeu.

Bineînțeles că Kit îi permisese să-și ia un amant. Prin urmare, nu s-ar fi numit înșelat.

Atunci, dacă Dacre ar fi fost amantul ei? Își îndreptă spatele și se îndepărtă, alegând să se alăture celor doi cuprinsă de acest gând. Trebuia să îl convingă și pe el de asta, desigur. Oftă. Trebuia să încerce măcar. Timpul era de partea ei și nu își imagina ca marchizul va rezista farmecelor sale. Doar nu o putea iubi pe una cum era barbara lady Cora!

***

Cora nu era o domnă ca oricare alta. Avusese niște părinți tineri, care crescuseră odată cu ea, prin urmare, mai înainte de a deveni domnișoară, fata fusese băiețoiul gospodăriei. Dacre cunoștea prea bine acest aspect și nu îl împiedicase niciodată. Același lucru se întâmpla și cu opinia contelui de Mirchal. Nu mare îi fu mirarea contelui când, punând mâna pe arcul cu săgeți, Cora nimeri foarte aproape de mijlocul țintei. Margery icni și își duse mâinile la buze, în timp ce Dacre oftă și ridică din umeri. Nu fusese de acord cu practicarea acestui sport încă de dimineață, dar nimeni nu putuse împiedica entuziasmul naiv al Corei. Oare copilul lui avea să ajungă militar sau tâlhar la drumul mare? Totul era posibil când mama însărcinată alegea tirul.

Marchiza își înălță spatele și se îndepărtă. Se schimbase într-un costum lejer, modificat special pentru ea. Părul îi era prins într-un coc mic, la spate, deși, datorită concentrării, câteva șuvițe îi ieșiseră. Londra ar fi rămas complet traumatizată să vadă că o doamnă, cum era marchiza, făcea așa ceva.

— Crede cineva că mă poate egala?

— Acum te dai mare!, o acuză Dacre care se ridica numaidecât. Cu toate acestea, accepta o provocare atunci când o vedea, nu conta deloc faptul că înaintea lui se afla soția.

Femeia își țuguie buzele și îi luă locul pe scaun în timp ce acesta punea mâna pe mânerul arcului. Aplasă padul săgeții pe fereastra arcului, trase, întinse coarda și în câteva secunde proiectă săgeata astfel încât aceasta zbură cu o grație aparte în vârful țintei, la câțiva centimetri depărtare de a Corei. Apoi, se întoarse spre Cora și își ridică sprâncenele:

— Uiți cine te-a învățat asta, draga mea.

— Tata m-a învățat!, protestă femeia, deși luase o mină nemulțumită. Plus că mă bate soarele direct în ochi!

— Mai gândește-te, o îndemnă. Și nu e soare. Terenul respectă normele de siguranță. Ai nevoie de o busolă ca să realizezi că tragi la nord?

Cora bălmăji ceva, urmând a recunoaște cu jumătate de gură:

— Poate că l-ai ajutat cu niște sfaturi, dar...

— Excelent, lady Cora!, Mary Bowman se apropia cu o tavă cu prăjituri. Trebuia apreciat rolul femeii, întrucâ conacul era cu mult în spate, iar ea mersese cu tava pe brațe atât. Lăsă tava pe măsuța amplasată și aplaudă voioasă.

Dacre își dădu ochii peste cap, iar Mirchal se ridică pentru a-i oferi doamnei locul lui.

— Oh, ce galant!, exclamă Mary.

— Nu știam că obișnuiți să luați prânzul cu servitorii, comentă Margery, aflată pe un al patrulea scaun, nedezlipită parcă de acesta.

În timp ce contele ofta, Mary Bowman se înroșea, iar Cora își strângea pumnii pentru a nu izbucni, Dacre îi uimi pe toți prin afirmația sa:

— Doamna Bowman face parte deja din familie, își drese acesta glasul.

Ochii cameristei se umeziră numaidecât, iar șirul de exclamații precedară liniștea care se instalase:

— Excelență... nu vă pot mulțumi îndeajuns, încât... încât...

— Da, da... Dar când Mary amenință să izbucnească într-o cascadă de lacrimi, Dacre îi făcu semn Corei să o ia de acolo. Iar Cora făcu întocmai, ținând la Mary Bowman, cea care era, într-adevăr, parte a familiei acum.

Rămași în zona de câmpie, unde fusese amplasat picnicul, după o săptămână de la sosirea musafiririlor, Kit o întrebă pe Margery:

— Nu vrei ca Dacre să îți arate și ție cum se trage la țintă?

Kit îi propusese asta pentru că, pe parcursul acestei săptămâni, o văzuse apatică, fără poftă de conversație și, deși nu putea ține la ea cum merita, ținea la sănătatea ei și la copilul pe care îl considera deja al lui. În schimb, se alese cu două seturi de priviri: privirea lui Margery, entuziasmată, care întreba dacă ăsta putea fi momentul ei, momentul ei să îl seducă de marchiz, și privirea lui Dacre, exasperată, care părea să îl întrebe dacă îi era prieten sau dușman. Pe niciuna Kit nu o înțelese cum ar fi trebuit. Dar Margery sări de pe scaun și se îndreptă spre Dacre.

— Ia-o înainte, lady Mirchal, o îndemnă Dacre. Și, în timp ce ea se îndrepta spre țintă, Dacre se întoarse spre Kit. De la micul dejun simțise că mai era ceva cu prietenul său, ceva ce părea că îl îngrijora. Ce este?, îl întrebă.

— Vorbim mai încolo. Du-te la Margery, te rog.

Avea probleme în căsnicie, cel mai probabil, dar ceva părea că îl apăsa și mai mult; conversația cu el părea o ghicitoare continuă și nu avea inițiativă în nimic, ceea ce îi spunea lui Dacre că nu putea fi de bine. Poate că de asta o și trimisese pe Margery pe capul său, să scape el de ea.

Se îndreptă spre Margery și oftă, fără să mai scoată vreun sunet. Privi în depărtare, la Cora, care o îndemna pe doamna Bowman să înceteze cu plânsul. Lui Dacre îi era deja clar faptul că Margery, care aștepta docilă în zona de tragere, se dădea la el. O simțise peste tot ca fiind umbra lui și nu era interesat. Nu avea însă cum să îi spună asta într-un mod elegant, încât să nu o jignească. De altfel, nu putea nici să își împărtășească grijile cu Cora, căci rezultatul era previzibil pentru el: Cora era în stare să o brutalizeze fizic pe cea care dorea pregnant să facă din Dacre un soț infidel.

— Ai mai făcut asta?, o întrebă.

— Ar fi prima dată, îi zâmbi plină de speranță.

I-ar fi spus că era penibilă, dar nu putea fi atât de lipist de inimă. Luă o gură de aer, hotărât să îndure. Se apropie de ea cu tolba de săgeți. Avea să îi arate o singură dată și să o convingă de faptul că tirul cu arcul nu era pentru ea.

— Ochiul cu care vezi cel mai bine trebuie să fie cel mai aproape de coardă, așa - și își poziționă ochiul drept, cel pe care îl știa cel mai bun, aproape de partea componentă a arcului. Pui săgeata pe lansator, întinzi ferm...

Margery luă arcul în timp ce asculta parțial instrucțiunile lui Dacre și se bucură de atingerea lui peste degete. Era numai bine că acest sport avea nevoie de toată atenția din partea instructorului. Deși Dacre încerca să mențină distanța, asta era imposibil. Lucrul de care se temea cel mai tare era ca soția lui să interpreteze totul greșit și să apară în peisajul acesta, de aceea era în permanență cu un ochi spre aceasta.

— Trebuie să fie bine întins înainte ca...

— Bine întins..., repetă Margery.

Glasul ei îl enervă. Trebuia să îi taie de-acum orice speranță, căci nu voia să se trezească în viitor cu surprize.

— Lady Margery, țin să vă informez că v-am observat comportamentul din ultima săptămână.

— Și?, lui Margery i se ascuase gura de anticipație.

— Și nu sunt interesat, i-o tăie rapid Dacre, lansând săgeata aproape de țintă. Era cea mai proastă tragere a lui.

— Dar nu înțelegeți!, îi zise ea, dezinteresată complet de unde nimerise. Eu, adică mi-aș dori să împărtășim ceea ce ar fi trebuit să...

— Lady!, îi zise Dacre și își așeză mâna prea dur peste brațul ei, aproape smucind-o. I se părea impertinentă continuând cu niște insinuări pe care Dacre doar le bănuise. Margery icni, ceea ce îl făcu să își îndepărteze degetele de ea. Iertați-mă dacă...

Margery nu putea spune că îl mai auzea. Era atentă la degetele lui înmănușate care îi atinseseră brațul și care acum se îndepărtau. Se concentră pe ceea ce simțise atunci când fuseseră așezate pe pielea ei și încercă să găsească în acea atingere plăcerea cu care îl privise până atunci. Nu putea. Acea bruscare dinainte îi amintea cumva totul. Primul sentiment care o cotropi fu conștientizarea nerușinării sale și a rușinii, în același timp, care o cuprinsese. Simți o scârbă îngrozitoare, atât de violentă, amenințând să verse totul. Nu voia să verse totul pe marchiz. Se făcuse suficient de râs, date fiind amenințările sale. Se întoarse rapid, gândind că nu putea vomita, căci de-abia ce luase câteva guri din ceai.

— Este în regulă, lord..., își putea salva reputația negând totul, dar atunci când începu șirul de „nu știu", „nu cred că înțeleg", își ridică privirea și fu atentă la căruța care trecea peste micuțul pod. Și amuți. Închise ochii în speranța că era imaginația ei, declanșată de gestul marchizului. Huntly, că era cumva proiectată în trecut. Asta trebuia să fie. Totuși, chiar dacă deschizând ochii nu mai văzu nimic, sfârși propoziția rapid: Nu vreau să trag. M-am răzgândit. De fapt eu... nu mă simt tocmai bine.

Și se întoarse spre soțul ei, abătută.

— Gata lecția?, o întrebă Kit, care urmărise totul, fără a auzi destul de bine. Starea ei de spirit îl îngrijoră, la fel ca neînțelegerea de pe chipul prietenului său.

Margery își ridică ochii jilavi spre el. Era senin, iar ea înnegurată toată, ea speriată. Se așeză pe același scaun și își lăsă mâna într-a lui, luând o gură sănătoasă de aer. Numai asta o mai relaxa acum, atingerea dezinteresată de vreo violență a celui care îi devenise soț. Numai asta o mai relaxase după marele eveniment din viața ei. Câldura mâinii și fermitatea blândă care îi sprijinea palma o făcea să uite totul și să revină în micul Paradis, unde iubirea pentru Kit, dacă asta putea fi numită iubire, se menținea platonică.

— Ce are prințesa?, se adresă Cora lui Dacre, în locul din care Margery plecase. Dacre aproape că tresări, căci nu mai fusese atent la soția lui. Doamne! Ar fi putut auzi întreaga conversație!

— Nu știu. Părea abătută... Sper că nu am jignit-o...

— Ssst, acum, Cora îl făcu atent la ea, căci îi luă arcul din mână și îl poziționă spre țintă. Vrei să te învăț să tragi?

— Tu pe mine?, Dacre uită de episodul trăit cu Margery, surescitat de cuvintele Corei.

— E clar că nu ești bun. Cora ținti și trase liniștită, fără să i se miște vreun fir de păr.

— Diavoliță ce ești!, o acuză acesta.

Și râseră, nefiind atenți la ce se întâmpla în jurul lor ca orice oameni îndrăgostiți. Nu aveau cum să ghicească motivul îngrijorării lui Margery, căci ea nu știa povestea lor, iar ei nu o cunoșteau pe a ei.

3630 de cuvinte