Orice soț și-ar fi privit suspect soția, la micul dejun, la prânz, la cină, în pat, când stătea lângă ea sau când își trecea mână peste fruntea lui, dacă ar fi știut-o vinovată de un secret, păstrătoarea unui mister. Dacre nici măcar nu avu toate aceste momente, așa că o privase pe Cora de toate căutăturile urâte, iar asta pentru că se sustăsese ca o hoață de lângă el. Totuși, să înceapă cu prima întrebare care îi măcinase sufletul, încă din clipa în care pomenise subtil – era rușinos să faci vâlvă despre un copil, deoarece toată lumea știa cum se concepeau copiii – de existența moștenitorului. Ce căutase Cora Quinty, marchiză de Huntly, în compania lordului Brom, cel care nu îi devenise niciodată fiu vitreg? În fond, Brom era cel de care trebuia să se teamă, cel de care se temuse și el, când era adolescent. De ce Cora nu se temea? Ce credea ea că avea, la șaptesprezece ani, și nu avusese Dacre când era de vârsta ei? Prin mintea tulburată îi treceau câteva idei, dar s-ar fi jignit pe el dacă le dădea glas.

Dacre nu avea să afle răspunsul la acea întrebare în clipa în care își deshisese ochii, la cinci ore după ce fusese otrăvit. Stomacul îl ardea încă, gura i se făcuse pungă și simțea că transpirase până se evaporase.

Din fericire pentru el și pentru inima Corei, asta nu se întâmplase.

În ceea ce o privea pe soția indifelă, Cora fusese anunțată de Mary Bowman că soțul ei căzuse în sala cea mare și acum era transportat spre dormitor, dar că ea, umilă și abilă slujitoare – insistase să se numească astfel -, chemase deja medicul. O descoperise într-o postură compormițătoare, singură, cu un bărbat cu care nu ar fi trebuit să se înțeleagă oricum. Nu comentase. Cel mai bine era să nu comentezi. Totuși, când aflase asta, Cora uitase de Brom, de înțelegerea lor, de tot, coprul începuse să îi tremure și dăduse buzna în dormitorul matrimonial. Acolo, Kit Bayle și valetul marchizului îl așezau pe pat. Le luară ceva să se chinuie cu bărbatul mătăhălos, pe care Cora nu l-ar fi putut ridica niciodată. Dacre se făcuse deja vinețiu, iar imaginea asta, când se apropiase de el, uitând de toți din jurul ei, o speriase cel mai tare. Tânăra se temea de un atac de cord.

Când sosise doctorul, într-o viteză amețitoare, preinfarctul – nu putea fi vorba despre un infarct, pentru că Dacre continuase să respire, încovoiat, strâns pe mâna soției sale, iar măcar atâta lucru știa și marchiza despre medicină -, fusese scos din ecuație. Inima marchizului era sănătoasă. Stomacul era cel care nu părea astfel. Dacre fusese otrăvit, cel mai probabil cu o doză mică dintr-o otravă pentru șoareci. Imediat, Kit, care stătuse lângă Cora, cu brațele încrucișate și privise scena, nedezlipit de prietenul său, își amintise:

— A băut foarte puțin din șampania pe care a purtat-o cu el toată seara! Cora îl privise, amintindu-și și ea de păcătosul pahar. Să fi fost...?

— Tot ce e posibil. Se întorsese la bolnav cu un oftat. Să mulțumim Cerului că lordul nu are obiceiul de a bea mult. Apoi, adresându-se Corei: Vă rog să ieșiți. Îi voi aplica un purgativ. Nu va fi o imagine prea plăcută.

Înțelegând că lady Cora nu putea fi urnită de acolo, Kit își permise să o ia în brațele sale, să o scoată din cameră și să se pună între ea și ușă. Așa cum spusese doctorul, imaginea nici nu fusese plăcută. Dacre eliminase otrava aproape imediat și căzuse într-un leșin. La plecarea medicului, Kit îl însoțise, grijuliu, strânsese umărul Corei și îi zâmbise, semn că avea sprijinul ei pentru orice s-ar fi întâmplat. Lordul nu apucase nici azi să o felicite pentru copil, iar ea nu reușise să îi mulțumească pentru eforturile pe care le făcuse pentru a o scăpa de căsătoria cu West, de parcă amândoi știau că asta nu era ultima zi petrecută de cuplu în Londra.

În cele din urmă, doamna Bowman și Cora rămăseseră pentru a-l veghea pe marchiz, la ceasul nopții, iar când doamna Bowman adormise, Cora îl privise fără a pune geană pe geană. Ar fi trebuit să fie lângă el, își zicea în timp ce îi atingea brațul, fruntea, buzele. Ar fi trebuit să fie mai atentă la acel pahar păcătos, măcar ea, nu să se înfunde cu bomboane cu ciocolată, nu să discute cu Brom, nu să permită să fie prinsă într-o așa postură. În fond, cine îndrăznise să toarne otrava când marchizul nu era atent? Poate că aceasta fusese pusă în clipa în care o prinsese pe ea de talie și abandonase paharul pe masă. Iar ea, distrasă ca întotdeauna, nu observase nimic suspect. Acum, dacă Dacre murea – deși medicul o asigurase că nu era cazul, pentru că fusese chemat foarte repede -, nu s-ar fi putut ierta niciodată. Se învinovăți astfel până ce Dacre se trezi și o auzi plângând.

Slăbit de la sesiunea completă de vomitat, marchizul îi cuprinsese coapsa pe sub materialul rochiei de bal și încercase să o mângâie, să o consoleze. Cora își îndreptase ochii înlăcrimați spre el și îi cuprinsese mâna cu mâinile ei, rapid. Acest semn al vieții din el îi făcea inima să bată foarte tare, să aibă impresia că îi va ieși din piept.

— Dacre?

Bărbatul gemuse. Îl durea stomacul, îi era sete și se îndoia că avea un miros plăcut. Cu toate acestea, găsi puterea de a-i mângâia chipul. Cum nu visase nimic altceva decât Cora și Brom sau Brom și Cora, Dacre își încleștă maxilarul când articulă, cu glasul aproape stins.

— Unde ai fost?

Nu era nevoie să intuiască la ce se referea. Un val de căldură o cuprinse, de rușine pentru că avea să îl mintă, pentru că nu îi putea spune adevărul, pentru că ea era acum cea care se temea:

— Eu..., dar Cora nu știu ce să-i răspundă. Slavă Domnului, nici nu fu nevoie. Dacre pică din nou într-un somn adânc fără să o mai audă.

Atunci, știind că nu avea să mai capete o astfel de șansă, marchiza se ridicase de lângă patul bolnavului și hotărâse să termine odată și pentru totdeauna cu Brom. Așa i-ar fi putut spune lui Dacre adevărul și ar fi scăpat de vinovăția care îi strângea sufletul. Luă penița și măzgăli pe o foaie câteva cuvinte, cu mâinile tremurânde. Prinse coala, așezată pe altele, o împături, o puse într-un plic pe care picură ceară. Ca scrisoarea ei să fie luată în seamă, avea nevoie de sigiliu. Brom i-ar fi dat mai degrabă atenție hârtiei dacă venea de la marchiză, decât dacă era o anonimă. Și avea nevoie să fie auzită. Asta fu partea cea mai grea, să scoată inelul de pe degetul lui Dacre fără a-l trezi pe el sau pe Mary. Când reuși, apăsă insigna și lăsă inelul pe birou, îndreptându-se spre ușă. Dădu ordinul ca acesta să fie trimis la Brom Wayne. Valetul se conformă.

Următoarea parte a planului ei nebunesc fu cea mai grea pentru Cora, anume să se schimbe singură, să îmbrace hainele soțului ei, care o făceau să arate gigantică, să lege pantalonii cu sfoară și să plece, deghizată astfel, pe ușa slujitorilor, de lângă Dacre. Pentru că nu putea să facă nimic în privința corsetului, lăsă toată lenjeria pe ea, își luă o haină și, privindu-se în oglindă, înțelese că arăta ca un sărăntoc snob care fie furase hainele tatălui său, fie își cumpărase lucruri cu numere mai mari ca să îi fie bune și mai târziu. Oftase. Moda era singura ei grijă acum. Voia atât, să umble nestingherită în zona docurilor, să nu se trezească prinsă în capcana brațelor vreunui marinar. Apoi, primul cal pe care puse mâna fu chiar armăsarul soțului ei, care o simți numaidecât agitată și pusă pe intenții rele. Acesta se agită, pregătit să alarmaze grăjdarul, care ar fi dus la un fiasco total. Așa cum știa din copilărie chiar de la Dacre, Cora încercă să îl îmblânzească. Îi șopti la ureche, îl mângâie și urcă șaua pe el în timp ce îl momi cu zahăr și mere. Avu avantajul mirosului lui Dacre pe ea, ceea ce îl făcu pe armăsar să se tempereze pe alocuri.

După ce reuși să se urce pe el, dădu bice, gândindu-se că îl auzise pe Dacre discutând despre Georgiana, corabia care se întorsese azi de pe continent. Cu puțin noroc, avea să rezolve rapid cu conducătorul acesteia când îi va spune că era o chestiune de viață și de moarte. Spera doar ca el să nu creadă necesar să îl anunțe pe stăpân despre o călătorie în America.

***

Unde e Cora?, cu gândul ăsta se trezi marchizul, la ora prânzului.

Pipăise așternutul și nu își simțise decât propria greutate. Deschise ochii, îngrozit. Era singur în camera lui. În camera lor. Își strânse maxilarul, încercând să își amintească, în pofida durerii de cap, toate aspectele despre ziua de ieri. Sau fusese alaltăieri? Spera că nu fusese alaltăieri.

Făcuse anunțul. Ajunsese la anunț? Sigur că ajunsese la anunț. Atunci ce îl deranjase, înainte de asta? Îl deranjase că soția lui nu era lângă el, așa cum îi promisese. Fusese supărat sau speriat? Mai degrabă speriat de posibilitatea să i se fi întâmplat ceva. Dar asta era absurd. Era în casa lui, sub acoperișul său. Corei nu i se mai putea întâmpla nimic atunci. De ce nu era totuși lângă el? Margery zisese asta, nu? Margery spusese că lady Cora și lordul Brom erau împreună. Împreună unde? În sala de bal? Asta nu ar fi fost o problemă. Nu. Cora era împreună cu Brom într-o cameră, cel mai probabil un loc intim. Înainte sau după informația asta băuse licoarea aia nenorocită? Să se gândească, să se gândească... Ah, da! Înainte. Gustul fusese amar, iar aceea era o șampanie bună, dulce, din care obișnuia să bea Cora. Nu trebuia să fie amară. Fusese. Iar el, ca un prost, băuse din otrava unui individ.

Brom.

Doar numele ăsta îi trecea prin mine. Luă o gură mare de aer și încercă să își liniștească bătăile inimii. Îl dureau până și mușchii corpului, ceea ce i se părea ireal. Cu toate acestea, sări din pat. Nu se miră că era gol. Medicul lui cel mai probabil insistase să fie așa. La el, totul se rezolva dacă erai gol. Strânse din dinți când se ridică în picioare. Nu putea să se gândească prea mult la asta. În timp ce își lua pantalonii pe el, își aminti că îi văzuse chipul, o întrebase unde fusese, iar ea se îmbujorase. Dumnezeule, mare! Se îmbujorase! Atunci, pentru a-i completa deruta interioară, zări inelul cu sigiliul familiei pe birou. Ca prin vis, își aminti că soția lui îl luase, crezând că adormise. Auzea vie scrijelirea penei pe o coală de hârtie. Ce scrisese? Cui?

Închise câteva clipe ochii, apoi, când îi deschise, privi teancul alb și gol pe care ținea de obicei hârtiile. Fusese o delectare să aibă biroul atât de aproape de soția lui, să o privească în cămășile de noapte transparente. Sânii ei erau roz. Limba ei era roz. Toată ființa Corei era roz. Nu se va mai putea uita la culoarea aceea cum o făcuse înainte niciodată și, bineînțeles, nici la biroul acesta. O furie oarbă îl cuprinse, gândindu-se la ce era mai rău, acum că își amintea de momentele lor împreună, de glasul ei cristalin. Nu păruse prefăcută atunci. Păruse atât de reală tot timpul. Prea reală. Nici nu voia să își dea frâu liber imaginației. Înnebunit, cu mișcări spasmodice de om în convalescență, Dacre prinse mina unui creion și umplu zona în care ea trebuie să fi scris. Așa cum se aștepta, Cora apăsa pe hârtie destul de mult, iar literele erau vizibile pentru el. Ar fi preferat să nu fie. Ar fi preferat să nu știe.

Georgiana. La opt.

Se sprijini de birou, privind scrisul ca trăsnit. Avea impresia că acum era timpul să moară. Cumva, mintea îi juca feste. O vedea pe ea turnând otrava în pahar, atunci când o îmbrățișase, râzând lângă el cu lașitate. Îi vedea împreună, în bibliotecă, râzând de faptul că el, ca prostul, avea să bea din licoare și să moară. Îi vedea pe canapeaua din living, sărutându-se, iar asta era suficient să îi provoace greață. Cora. Cora, femeia care îl ademenise, care îl înnebunise cu niște sentimente oarbe, mama copilului său... Cora, soția infidelă! Oare stătuse lângă patul lui ca să se asigure că murea? Să își anunțe iubitul de asta? Și amantul ei nu era nimeni altul decât Brom. Inamicul.

Mintea începu să îi zboare haihui. Merse mult în trecut și se întrebă dacă totul fusese un plan meschin. Dacă, de fapt, nici măcar copilul nu era al lui?

Înghiți în sec, îndreptându-se, rănit, devastat, derutat. În acel moment, Mary Bowman intră în cameră. Femeia se trezise mai devreme și părăsise camera, intuind că stăpâna ei trebuie să fi fost la bucătărie, să ia masa cu soacra acesteia. Mama vitregă nu venise decât de câteva ori să își vadă fiul, de fiecare dată izbucnind în plâns. Pentru că nu îi făcea bine unei gravide să plângă, doamna Bowman o scosese de acolo de fiecare dată. Când nu o văzuse pe Cora la bucătărie, găsise că trebuia să se fi întors la soțul ei și o lăsase să rămână câteva clipe singură cu el. Acum, la vederea bustului gol, nou investita cameristă icni:

— Milord! Nu știam că... că...

— Unde este soția mea, doamnă Bowman?, întrebă acesta, pe un glas schimbat, monoton.

Mary rămase câteva clipă șocată. O întreba pe ea? Dar ea crezuse că era cu el.

— Eu... eu..., începu să caute o scuză.

Dacre însă nu așteptă. Era prăbușit spiritual și nu putea face altceva decât să profereze:

— Ai pierdut-o în seara în care a fost cu mine, și cine știe în câte alte seri, strânse hârtia pe care se afla umbra scrisului soției sale, iar acum o pierzi în seara în care sunt gata să mor.

— Milord!, exclamă femeia, așezându-se în genunchi. De cele mai multe ori, tactica aceasta, a femeii umile, funcționa cu Albert. Mary nu lua însă în considerare faptul că el nu era prietenul său. Nu era așa de tolerant.

— Lasă teatrul ăsta ieftin! Dacre își îmbrăcă rapid cămașa și, înainte de a ieși, privi spre slujnică, dezgustat. Ești concediată!

Strigătul îndurerat al cameristei îl enervă chiar și mai tare, deoarece simțea că orice ar fi gândit acum, orice decizie ar fi fost luată, totul era greșit.

***

Era plecată de dimineață, iar acum, în jurul orei nouă seara, foamea, setea și oboseala se instalaseră în trupul Corei, mai ales că nu dormise deloc în urmă cu o seară.

Ținuta pe care o îmbrăcase îi oferea lejeritate de mișcare în oraș, mai ales în zona docurile, fără a fi acostată de indivizii dubioși care se perindau pe aici destul de des, la ore târzii cum era aceasta. Se gândise la asta. Se gândise aproape la tot când ajunsese, de dimineață, la bordul Georgianei. Discutase cu cel care conducea corabia, un bărbat mărunt, chel, pântecos, dar cu ochii vii, veseli, la fel de albaștri ca ai ei, domnul MacTavish. Era un scoțian zdravăn și amuzant, despre care auzise ceva povești de la soțul ei, dar niciodată nu îl întâlnise. Aceasta era oportunitatea, și, cunoscându-i punctele vulnerabile tocmai de la Dacre, îl făcuse să înțelegeagă că acest transport, de douăzeci de persoane, putea salva viața stăpânului său.

— Douăzeci de persoane?, întrebase șocat domnul MacTavish. Dar aceasta este o navă comercială!

Îndrugase o groază de minciuni și se simțea prost pentru fiecare, acum.

Cu retincență, acesta acceptase ca douăzeci de persoane să îi treacă pragul spre o călătorie în direcția Statelor Unite. Totuși, trosnindu-și degetele, emoționat să o cunoască pe lady Huntly, rușinat să o vadă în straie bărbătești, dar fără să comenteze prea mult, o informase:

— Trebuie să ne aprovizionăm și...

— Până la ora nouă!, îi spusese Cora și îi lăsase o punguță cu bani pe masă. Se gândise, înainte să plece, până și la mita pe care va trebui să o dea. Luase totul în considerare, nu?

Rămase pe uscat, cu brațele încrucișate la piept, ascultând valurile mării cum se izbeau de beton. Auzea pescărușii cu strigătele lor vagi și i se părea că poate retrăi momentele de la Southened-on-Sea, când se dusese de bună voie în camera lui Dacre. Înghiți în sec. Hainele acestea purtau amprenta olfactivă a lui Dacre. Le inspiră, le expiră, le simți. Și avu impresia că era aproape de ea, că o veghea, că o privea. Ar fi fost mândru de ea, în alte circumstanțe.

Privind apa care, de aici, părea neagră, își aminti de ziua în care se urcase în copac. Dacre o descoperise, căci alarmase toată zona, și, chiar dacă inițial dorise să o prindă în brațele lui și să îi dea o mamă de bătaie, atunci când căzuse din copac direct în mâinile sale, Cora îi spusese că ar fi trebuit să fie mândră că putuse să se urce singură acolo. Și îi închisese gura. Îi spusese ca așa era. Era mândru.

Înghiți în sec, controlându-și lacrimile. Simțea nevoia ca cineva să fie mândru de ea, să o ia în brațe și să îi spună că, deși era gata să fure de la el, făcuse o treabă bună. Își schimbă greutatea pe celălalt picior. O durea spatele. Călărise și mersese toată ziua. Nu avusese unde se odihni. De aceea acum o durea corpul.

Întâlnirea cu Brom avu loc în jurul orei opt, așa cum îi scrisese.

— Nu pot să cred ceea ce văd!, izbucnise acesta, făcând-o să tresară, asta pentru că marinarul din colț, bețivii de la tavernă și jocul prostituatelor din stradă nu îi insuflau nicidecum încredere. Se înmulțiseră cum se lăsase noaptea, iar zgomotul era infernal. Să nu se gândească la mirosuri. Cineva vomitase puțin mai încolo, iar vântul bătea din acea direcție. Se temea doar să nu i se întoarcă ei stomacul pe dos. Prin urmare, vocea lui o sperie și o făcu să-și întoarcă privirea spre el, încruntată. Brom, cu atitudinea lui tipică, îmbrăcat de călătorie, își scoase pălăria și se închină batjocoritor înaintea ei. Așa ți-ai cucerit soțul, doamnă?

Cora ignoră întrebarea. I se părea acum că o irită dinadins.

— Dacă vă vreți barca, să știți că aceasta pleacă la nouă și un pic peste. Îl privi cu ochii mijiți, încercând să prindă orice umbră de falsitate. Unde sunt aceste douăzeci de persoane?

Brom își așeză mâna pe umerii ei și îi distrase atenția de la corabie, indicându-i cele două căruțe cu coviltir din colț care ajunseseră în zonă odată cu el. Cora le auzise, dar nu se întorsese spre el, cum nu era treaba ei. Îi făcu semn să vină după el, iar Cora îl urmă reticentă. Trebuia să fie atentă cu acest bărbat, la urma urmei; doar o șantajase și promite, din cauza ochilor de pisică poate, a mișcărilor de felină vicleană, să fie un ins extrem de rău la suflet. Numai curiozitatea o împinse să îl urmeze și să nu plece spre casă. Poate că Dacre se trezise și întreba de ea. Apropiindu-se de căruță, acesta îndepărtă acoperământul pentru una, iar înaintea ochilor Corei se înșirară dovleci. Își frecă ochii și așteptă câteva clipe pentru a-și da seama dacă izul vomei de mai devreme nu îi provoca acum halucinații. Dar nu. Asta era o căruță cu dovleci. Asta era bună!

— Oamenii dumitale sunt dovleci?, icni Cora., furioasă. Își riscase căsnicia pentru o încărcătură de dovleci?

— Îți sugerez să vorbești mai încet, îi făcu el semn.

Cora realiză că avea să atragă atenția numaidecât, ceea ce nu era de dorit în niciun caz. Numai scandalul îi mai trebuia acum. Își strânse pumnii și zise printre dinți:

— Dacă este așa, îți lipsesc prietenii, domnule!

Brom zâmbi și prinse dovleacul în palma sa. Un cap de fată, speriat, poate nu mai mare de șaisprezece ani, nu mai mare decât ea, oricum, o privi clipind rapid. Cora înghiți în sec și își simți cotul prins de lord. Asta făcea? Transporta... fete? O silă pentru ea, pentru el, pentru toți o cuprinse numaidecât și fu cât pe-aci să țipe, să dea alarma. La naiba cu potențialul scandal! Nu putea să se implice în astfel de afaceri ilegale. Nu putea fi ea cea care nenorocea viața acestei copile!

— Nu striga!, îi zise acesta. Cora îl privi cu ochii mijiți, plină de ură la adresa lui. Nu era mai bun decât West. Era un degradat, un... Nu răpesc pe nimeni, îi opri acesta șirul gândurilor.

— Încearcă să convingi poliția de asta, îi zise Cora, în timp ce el acoperea gaura creată. Nu pot să cred că... că..., își așeză mâna în șold și luă câteva guri mari de aer. Doamne, îi era chiar foame! Iar foamea, combinată cu toate acestea, o făcea să îi fie greață.

— Sper că nu leșini, o prinse Brom de cot, îngrijorat. Își drese glasul și se îndepărtă cu ea de căruțe. Erau cinci astfel de vehicule în stradă. Apoi, după ce Cora începu să respire normal, Brom o privi cu coada ochiului și hotărî că era cazul să articuleze: Sunt fetele tatei.

Femeia aceasta îl ajutase, așa cum crezuse de la început, își ținuse cuvântul dat. Nu avea rost să se ferească de ea și să nu poată dormi o viață întreagă crezând că ea fusese cea care condamnase fetele acelea unei vieți de prostituție.

— Lord Brom, aveți tupeul să îmi vorbiți? Nu cred că mă interesează dacă acelea sunt surorile dumneavoastră nelegitime sau...

Brom zâmbi. Era inocentă, nu? Ea nu știa cum funcționa lumea. Poate că era cazul să afle.

— Prin „fată", sper că înțelegi ce vreau să spun.

Începură să urce împreună la bordul vasului comercial. Iar, dacă inițial Cora nu înțelese nimic, ci îl urmă din instinct, privirea speriată a copilei pe care o zărise în căruță, tremurul acesteia și respirația întretăiată o făcură să își dea seama la ce se referea Brom prin „fată". Iar asta o făcu să roșească, să își mărească ochii, să îl strângă de braț.

— Lord West le prostituează!, își dădu ea seama.

— Ești deșteaptă pentru vârsta ta, lady Cora!, o aprecie cu adevărat Brom. Chiar era, iar Dacre, enervantul marchiz, era un norocos să aibă alături de el așa o consoartă. Acum, nu regreta nimic din ceea ce scrisese în bilețelul pe care îl transferă din buzunarul ei în vesta ce ar fi trebuit să fie a lui Dacre. Cora îi urmări biletul și dădu să îl întrebe ce era aia, când el îi prinse mâna, punându-se înaintea ei. Oftă simțind moliciunea degetelor sale. Îmi pare rău că a trebui să recurg la...

— Poliția..., îngâimă ea. Poliția trebuie...

— Poliția se culcă cu fetele tatei, lady Cora. Chiar crezi că va face cineva ceva?

Nu o menaja deloc. Nu avea de ce. Fata aceasta era de zece ori mai bărbat decât mulți dintre cei care trecuseră pragul casei de toleranță pe care o instituise baronul, o parte din sursa veniturilor sale colosale. Cora clipi în direcția sa. Îl vedea altfel, acum. Cele câteva trăsături diabolice cu care îl înzestraseră natura, o ironie subtilă a machiavelismului divin, prindeau conturul unui înger în pielea unui demon. Brom nu era individul pe care îl considerase ea. Brom, așa cum intuise de la prima lor întâlnire, de când se oferise să o ajute, cu revolverul. El era un om diferit de West și îi părea rău că se putuse gândi măcar la asta. Brom era... tot ceea ce ea nu putuse fi, o salvatoare.

— Vreau să îi dai plicul acela soțului tău, când...

Nu îl lăsă să termine, căci strângându-i degetele, Cora îi zise:

— Te-am înțeles greșit, domnule... Dă-mi voie să... să...

Involuntar, fata se ridică pe vârful degetelor de la picioare și îl îmbrățișă. Era mișcată de tot ceea ce făcuse bărbatul acesta pentru niște sărmane fete. Brom oftă și o îmbrățășă la rândul său. Spera acum ca drumurile să li se încrucișeze din nou și să poată să o felicite pentru copilul minunat pe care probabil îl concepuse din aceeași îndrăzneală cu care se afla azi, aici. Amândoi zâmbiră.

Dacre nu își putu găsi un moment mai prost de a ieși din cabina căpitanului, observând de pe geamul acestuia totul, fierbând, alături de Kit Bayle. Dădu ușa de perete și călcă stăpân pe sine, cu un Kit încruntat, care încerca să înțeleagă totul, pe urmele sale.

— Nu în văzul tuturor, soțioară, îi zise el Corei, care se desprinse numaidecât de Brom, șocată să îi audă vocea și să îl vadă stând în picioare înaintea ei. Oamenii ar putea crede că lord Brom este un sodomit.

4100 de cuvinte