De când se știa, iubea ploaia. Adora să asculte ropotul stropilor de apă zdrobindu-se de asfaltul rece și ud, în timp ce savura un roman bun, alături de o ceașcă de ceai cu lămâie aburind și câțiva biscuiți cu scorțișoară. Totuși, de această dată ceva nu se integra în peisaj. Probabil că era vorba despre starea ei de spirit, din nou, și de faptul că aștepta altceva. Se ridică brusc, iar perna pe care șezuse lângă caloriferul fierbinte făcu o rotație comică. Începu să se plimbe fără țintă prin camera mobilată în stil modern, până când soneria de la ușă îi întrerupse șirul discontinuu al gândurilor de tot soiul.

- Vin acum, rosti, deși în sinea ei ar fi preferat, în acele momente, să pretindă că nu este acasă.

Străbătând cei câțiva metri care o despărțeau de intrarea principală, își aranjă în grabă cele câteva șuvițe răzlețe pe care nu reușea niciodată să le prindă laolaltă cu restul părului, în cocul de la ceafă. Deschise ușa cu o oarecare reținere.

- Tu? Dar... cu ce ocazie, după atâta timp? Mai ales pe ploaia asta...

- Bună, Alesia! Îmi pare bine să te revăd, afrimă neașteptatul vizitator.

Așteptă câteva momente ca fata să-și revină din uimire, însă când văzu că aceasta nu schițează niciun gest, continuă:

- Ai de gând să mă primești înăuntru până îți spun de ce am venit, sau vrei să îmi oferi șansa unui duș gratuit de la mama natură?

Alesia pufni indispusă.

- Prefer să-mi spui aici și acum ce vrei. Te avertizez că nu sunt în cea mai bună dispoziție, așa că în locul tău mi-aș alege cu grijă cuvintele.

Raul zâmbi ștrengărește. Voia tratament special, deci...

- Am auzit că îți place iarna pentru că iubești zăpada, e adevărat? întrebă, continuând să zâmbească, nemailuând în seamă ploaia tot mai rece care îi transmitea fiori în tot trupul.

- Ce folos? Iarna aceasta vom avea parte doar de bălți și noroi.

- Dar iubești și ploaia.

- Îmi place să citesc – în casă, lângă fereastră, cu o ceașcă de ceai alături – când plouă, îl corectă ea, încrucișându-și brațele la piept și ridicând o sprânceană, ceea ce denota nerăbdarea care începea s-o cuprindă. Se sprijini cu umărul de tocul ușii.

- Dacă îți spun că mâine seară o să ningă, ai să mă crezi?

- Ploaia de astă-seară e desul de rece. Ar putea foarte bine să înghețe la noapte, iar mâine să ne trezim cu lapoviță sau chiar cu un strat subțire de nea. Nu ar fi nimic neobișnuit, așadar nu înțeleg de ce faci atâta caz din asta.

Raul râse scurt.

- În caz că ai uitat, eu sunt afară, în ploaie, iar tu înuntru. Pot să-ți explic în casă, te rog?

Alesia oftă, evident deranjată de insisteța lui. Totuși, făcu un pas lateral, indicându-i că poate intra. Tânărul îi zâmbi recunoscător și păși în casa micuță a fetei, fără să se aventureze mai departe de holul de la intrare. Așteptă ca ea să închidă ușa, apoi o urmă în sufragerie. Cartea pe care pesemne că o citise era încă pe jos, lângă cana aproape goală din care își băuse ceaiul cu propolis. Simți în aer mireasma de scorțișoară, caramel și brad proaspăt împodobit, iar zâmbetul de pe chip i se lărgi.

- Sărbătorești Crăciunul cu cineva? întrebă calculat, urmărindu-i atent fiecare reacție.

Alesia se gândi la familia în care crescuse. Părinții adoptivi o iubiseră, presupunea, dar parcă de la o vreme nu mai simțea nicio atracție față de aceștia. Desigur, le era recunoscătoare pentru felul cum o crescuseră, pentru ce o învățaseră, dar nu și-ar mai fi dorit să se întoarcă la ei. Îi plăcea așa cum era acum – stăpână pe propria viață, fără obligații zilnice față de ei și liberă să își organizeze totul după cum considera de cuviință. Ei știau acest lucru, probabil, fiindcă, deși o invitaseră la masa din Ajun, nu insistaseră atunci când îi refuzase politicos.

- Cu personajele mele, bineînțeles, afirmă, într-un final.

Raul o privi gândintor, întrebându-se dacă era potrivit sau nu să o invite la cina festivă organizată de părinții lui. Nu voia să o jignească, dar nici să o lase singură tocmai acum. Simțea că era momentul să facă ceva. O cunoștea de mică. Știa situația în care se afla. Era conștient că ar fi preferat să mănânce singură o masă obișnuită decât să mai accepte ceva de la cineva – ca o fire independentă ce era –, dar i-ar fi plăcut să facă o excepție în ceea ce-l privea.

- Uite... eu – părinții mei, de fapt – organizăm o masă de Crăciun, în familie. Facem asta în fiecare an, cum bine știi, cred. Ideea e că... mi-ar plăcea să participi și tu, alături de noi, anul acesta. Ce zici?

Alesia îl privi ușor nedumerită. Își dorea să accepte invitația lui, însă ceva i se părea că nu se potrivește.

- Adică... vrei să spui că ai rămas atâta timp în ploaie în fața casei mele... doar pentru a mă întreba dacă vreau să sărbătoresc Crăcinul împreună cu tine și familia ta?

- E greșit ce-am făcut? întrebă el, la fel de nedumerit.

Fata izbucni într-un râs cristalin, iar toate celelalte gânduri și întrebări dispărură odată cu starea de îndoială ce o stăpânise până în acel moment.

- Nu, răspunse într-un final. Nu-i nimic greșit. Poate doar neobișnuit.

***

Cina decurse într-o atmosferă deosebită. Părinții lui Raul se dovediră a fi o companie într-adevăr plăcută, iar sora lui era o scumpete de fată. După ce serviră meniul principal, preparat în totalitate de către doamna Maftei, se așezară cu toții în jurul bradului imens din camera de zi și cântară colinde, iar la final tatăl lui Raul istorisi, cu o voce profundă, povestea adevăratului Crăciun. La finalul serii, Alesia zâmbi, simțindu-se cu adevărat fericită și împlinită.

- Mulțumesc pentru invitație! rosti încet, apropiindu-se de cel care se dovedise a fi un prieten în nevoie. Mi-a făcut plăcere să petrec seara de Ajun cu tine și familia ta.

- Mă bucur să aud asta, zâmbi tânărul încântat.

Îndreptându-se spre ieșire, Alesia se pregăti să plece, însă o mână fermă îi prinse de încheietură, iar o voce blajină îi șopti la ureche:

- Mi-ar plăcea să ne mai întâlnim.

Fata zâmbi ușor încurcată și simți cum începe să roșească. Era adevărat că se aștepta la o asemenea afirmație, mai ales după o seară atât de minunată, dar constată că, pusă în fața faptului împlinit, nu știa cum ar trebui să reacționeze. Îl plăcea de multă vreme, chiar dacă mereu ascunsese acest lucru. Se temuse, în tot acest timp, că dacă și-ar expune adevăratele sentimente ar putea să o ia în derâdere, dar felul în care îi vorbea, atenția pe care i-o acorda, bunăvoința, perseverența și onestitatea de care dădea dovadă mereu în ceea ce o privea o puneau pe gânduri.

- O să ne mai întâlnim, se trezi spunând.

Zâmbetul de pe chipul tânărului înflori cu atât ai mult. Răspunsul ei era dovada vie a faptului că răbdarea își merită timpul acordat. Mulțumi în gând lui Dumnezeu, apoi, după ce se apropie și îi sărută fruntea îngândurată, i se adresă celei pe care o iubea:

- Îmi permiți să te însoțesc spre casă?

Alesia, încă surprinsă de gestul lui, încuviință printr-o înclinare scurtă a capului, așadar merse să-și anunțe familia în legătura cu intenția sa, apoi se întoarse și, luându-și cheile de pe comoda din coridor, o conduse spre ieșire. Spre încântarea amândurora, constatară că afară ningea.

- E destul de departe ca să mergem pe jos de aici, iar afară e frig, așa că o să te duc cu mașina, însă... te-ar deranja dacă am face o mică escapadă în centru? Mi-ar plăcea să mai petrecem puțin timp doar noi, dacă e în regulă și pentru tine.

Alesia zâmbi timid. Deși își dorise mult, încă nu reușise să vadă centrul orașului după lăsarea întunericului, anul acesta.

- Mi-ar face plăcere, spuse. Mulțumesc!

***

Orașul în sine era considerat a fi unul dintre cele mai frumoase din vestul țării, dar ca în seara aceea parcă că nu fusese niciodată. La început, cei doi tineri păstrară între ei o distanță decentă, însă când ninsoarea se înteți, iar vântul începu a semăna cu o vijelie potolită, apropierea deveni inevitabilă. Chiar și așa, când un trecător grăbit care fu rugat să îi fotografieze în fața bradului uriaș din mijlocul centrului îi întrebă dacă formează un cuplu, rămaseră încurcați, neputând să ofere un răspuns clar. În sinea lor, amândoi și-ar fi dorit să răspundă afirmativ, însă între ei nu era nimic de felul acesta momentan, așa că tăcerea păruse cel mai potrivit răspuns.

După ce făcură de câteva ori înconjurul centrului, povestind, fiecare, amintiri din anii precedenți, gustând din ceaiul fierbinte oferit de către vânzătorii din căbănuțele decorate în stil lapon, fotografiindu-se reciproc și împreună alături de reni și spiriduși, cumpărând mici cadouașe pentru cei de acasă și ascultând colindele ce răspândeau jovialitate printre oamenii zgribuliți de frig, cei doi se îndreptară spre mașina parcată la câteva zeci de metri depărtare.

- Mulțumesc pentru tot, Raul! spuse Alesia, privind departe. Nu m-am mai simțit atât de bine ca în seara aceasta... de mult timp. De când...

Dar nu continuă. Cel de lângă ea știa la ce se referă, așa că nu era necesar să-și pună singură sare pe rană. Părinții ei biologici decedaseră cu mulți ani înainte de majoratul ei, în preajma Crăciunului, așa că o verișoară mai îndepărtată de-a mamei sale, care, deși își dorise mult o fetiță, nu putea avea copii, hotărâse împreună cu soțul ei să o adopte pe „micuță”. Traiul alături de noua familie se dovedise a fi unul deopotrivă mai bun, dar și mai dificil. Ar fi putut să aibă orice și-ar fi dorit, întrucât Lili și Alex, după cum le spunea celor care aveau pretenția că îi sunt părinți de-acum, aveau salarii suficient de mari încât să își permită aproape orice moft. Cu toate acestea, însă, pierduse acea legătură unică pe care o avusese cu părinții pe care îi iubise cu tot ce avea, iar ceea ce îi puteau oferi cei care o creșteau nu avea cum să echivaleze acest lucru. După nefericitul incident, nimic nu mai fusese la fel pentru Alesia, cu atât mai mult sărbătorile de iarnă, oricât de mult ar fi încercat noua familie să o facă să uite de necaz. Totul fusese veșnic umbrit de absența celor mai importanți oameni din viața ei... până azi. Nu îi uitase, dar, pentru prima dată de la decesul lor, simțise cu adevărat spiritul Crăciunului. Iar acest lucru i se datora în totalitate celui de lângă ea.

- Mă bucur că am putut aduce puțină lumină în sufletul tău, răspunse Raul zâmbindu-i călduros. Știam că perioada aceasta e mai delicată pentru tine și... am vrut să știi că nu ești singură, abandonată de toți cei care te iubesc. Și chiar dacă toți ceilalți te-ar părăsi, vreau să îți amintești mereu că voi fi întotdeauna acolo pentru tine, oricând.

Alesia zâmbi, dar o lacrimă zglobie îi alunecă pe obraz.

- N-am să uit niciodată, promit!

***

Ajunși în fața casei, Alesia mulțumi încă o dată pentru invitația la masa de Crăciun și pentru timpul petrecut împreună în centru, apoi dădu să deschidă portiera pentru a coborî.

- Îmi dai voie să te mai rețin cu o singură întrebare?

Vocea blajină a lui Raul îi stopă orice mișcare, astfel că se întoarse și îl privi răbdătoare.

- Vrei să e vedem și mâine? Adică, bineînțeles, dacă nu ai altceva...

- Nu am nimic în plan, îl întrerupse ea. Da, vreau să ne mai întâlnim, dacă și tu îți dorești asta.

Inimile lor tresăltară de bucurie. Abia așteptau să petreacă o nouă zi împreună! Nu-și făceau griji cu privire la ce activități vor desfășura când se vor întâlni. Ar fi putut chiar și numai să stea unul în compania celuilalt, și tot li s-ar fi părut minunat! Stabiliră, așadar, ora la care urmau să se întâlnească, apoi Alesia coborî și așteptă pe marginea șoselei ca tânărul pe care inima ei îl alesese drept beneficiar al dragostei sale să plece spre casă. Abia atunci când acesta coti la dreapta și părăsi strada pe care se afla locuința ei se întoarse încet și, fredonând o colindă pe care o învățase în acea seară, se îndreptă spre propria casă.

***

Timpul petrecut alături de persoana iubită pare că zboară, de cele mai multe ori. Așa se întâmpla și în cazul celor doi care, la scurt timp după ce sărbătorile de iarnă își încheiaseră fastul, hotărâseră că își doresc ceva mai mult de la prietenia lor. Zilele treceau ca și când nici n-ar fi fost, iar pentru Raul și Alesia fiecare răsărit însemna o nouă oportunitate de a aduce un zâmbet pe chipul atât de drag al celuilalt!

Într-una dintre diminețile când soarele primăvăratic începea deja să-și facă simțită prezența, cei doi se întâlniră într-o cafenea pentru a-și începe, ca de obicei, ziua împreună.

- Știi, mi-ar plăcea să sărbătorim cumva toată această perioadă minunată, spuse, la un moment dat Raul. Da, știu că va fi și mai frumos totul, de acum înainte, mai ales că vremea începe să se încălzească, dar... timpul petrecut cu tine îmi pare tot mai mult un miracol, iar miracolele trebuiesc celebrate cât mai des, nu crezi? adăugă plin de entuziasm și zâmbind contagios, după care sorbi o înghițitură din cafeaua amară precum trecutul iubitei sale – pe care încerca să îl îndulcească acum, pe cât mai mult posibil. Merita din plin, având în vedere cât de specială era!

Alesia râse ușor, cuprinsă de entuziasmul celui din fața ei. Nu fusese niciodată adepta declarațiilor de dragoste pline de patos – mereu le considerase exagerate, iar pe cei în cauză îi privise cu un oarecare aer de superioritate, pufnind de fiecare dată când îi auzea –, dar acum totul avea parcă un alt sens. Își simți fața cuprinsă de o căldură ciudată, așa că își ascunse roșeața din obraji plecându-și privirea și ducându-și o mână la frunte.

- S-a întâmplat ceva?

- Nimic, șopti râzând scurt, în timp ce își sprijini capul în palmă. Atâta doar că te iubesc. Mult! adăugă privindu-l visătoare și-i zâmbi drăgăstos.

Raul simți că inima-i o ia la goană. Adora, pur și simplu, dulceața cu care îi adresa acele cuvinte! Se ridică de la masă și, cuprinzându-i mâna într-a lui, o determină să îi urmeze exemplul.

- Vino! Vreau să îți arăt ceva, spuse și, după ce achită nota de plată, lăsând, în graba sa, un bacșiș consistent, părăsiră cafeneaua și porniră de-a lungul străzii, grăbiți.

- Unde mergem?

Raul se opri în loc și o privi serios.

- O să stric puțin surpriza, știu, dar nu-mi pasă. Trebuie să-ți arăt.

Ușor confuză, dar având încredere în cel pe care îl iubea, Alesia îl urmă tăcută. În curând, ajunseră în fața unui magazin de bijuterii. Începând să priceapă ce plănuiește, fata îl privi iscoditoare, însă el era prea ocupat ca să observe amuzamentul ei.

- Raul, poți să-mi spui ce facem într-un magazin ca acesta?

Ca trezit brusc la realitate, acesta se fâstâci puțin la început:

- Uite, eu... am presupus că... tot ce e între noi e sincer și adevărat... așa că n-o să-mi refuzi cererea. Dar... pentru că nu vreau să trebuiască să porți un inel care să nu-ți placă, m-am gândit că cel mai bine ar fi să te aduc pe tine să-ți alegi unul pe care să-l porți cu drag, sfârși, cu un zâmbet copilăresc pe chip.

Alesia izbucni într-un râs mai puțin silențios decât intenționase, astfel că jumătate dintre cei aflați în magazin se întoarseră și îi priviră curioși. Chiar și Raul o privi nedumerit, aproape rănit de reacția ei, cu un zâmbet pierit.

- Cu ce am greșit? o întrebă încet.

Dar fata continuă să râdă binedispusă.

- Cu nimic, dragul meu! Doar că ți-ai făcut griji degeaba. Aș purta orice inel doar pentru simplul motiv că ar fi de la tine, un dar care ar dovedi temeinicia sentimentelor tale față de mine.

Raul zâmbi ușurat. Acum înțelegea de ce o iubea atât de mult pe cea de lângă el: nu era deloc o fată pretențioasă sau cu așteptări catastrofale; aprecia enorm sinceritatea gestului și punea mult preț pe simbolistică. Prea puține fete de vârsta ei mai gândeau la fel, iar el se simțea un norocos, că dăduse peste o asemenea nestemată!

- Deci, ne vedem deseară, după program? o întrebă, după ce cumpără un inel cu diamant, asupra căruia căzuseră de comun acord că va arăta bine pe degetul Alesiei.

- Absolut! Doar am de răspuns la o întrebare, nu? îl tachină ea.

Raul zâmbi fericit și, după ce îi oferi un sărut scurt, își luă rămas bun și porni spre locul de muncă, iar Alesia îi urmă exemplul.

***

Telefonul îi sună, dar fiind ocupată cu redactarea unui document, nu răspunse imediat. Totuși, aruncă o privire la ecranul acestuia și ceea ce văzu îi înflori zâmbetul pe buze. Se uită în fugă la ceasul de pe perete. 17:45. Mai avea un sfert de oră, după care îl va întâlni. Chiar și așa, nu se putu abține, așa că își conectă căștile și glisă pentru a răspunde.

- Alo, bună seara! se auzi o voce gravă, care nu putea fi a lui Raul nici într-o mie de ani, gândi Alesia.

- Bună seara! S-a întâmplat ceva? întrebă neliniștită, întrerupându-și brusc orice altă activitate. Unde este Raul? Trebuie să vorbesc cu el, vă rog să mi-l dați la telefon!

- Domnișoară, mă tem că trebuie să vă dau o veste tare nefericită, răspunse ofițerul, de la capătul celălalt al firului.

Alesia simți cum i se înmoaie picioarele, iar trupul i se cutremură de frică. Nu din nou. Nu încă o veste nefericită. Nu tocmai acum!

- Vă rog să-mi spuneți dacă mai este cineva lângă dumneavoastră.

- Doar colega mea, îngăimă Alesia fără vlagă. Gândul că Raul ar fi putut păți ceva o chinuia grozav. Nu se putea. N-ar fi reușit să treacă peste încă un necaz...

- Mi-o puteți da puțin la telefon, vă rog?

- Nu e nevoie. Spuneți-mi mie. Ce s-a întâmplat? rosti cu voce sugrumată de teamă și anticipare.

Voci de tot felul se auzeau pe fundal, iar undeva în apropiere i se păru că aude o femeie plângând. Își concentră mai mult atenția, dar nu reuși să deslușească prea multe. Trecând cu vederea orice risc căruia s-ar fi expus dacă ar fi fost prinsă vorbind la telefon în timpul serviciului, deconectă căștile și apropie difuzorul telefonului de ureche, cu mâna tremurându-i vizibil. Frica îi estompase aproape toate simțurile, dar cumva reuși să distingă sunete precum sirena unei ambulanțe și ale unor mașini de poliție, la capătul celălalt.

- Spuneți-mi ce s-a întâmplat! se răsti deodată.

- Domnișoară... logodnicul dumneavoastră a avut un accident. Și, îmi pare rău că trebuie să vă comunic și acest fapt, dar... a decedat pe loc.