Când oamenii se adună încep să își dovedească adevăratul talent: ei povestesc.

- Din Înțelepciunea lui Aaron

*

Adormise înaintea lui Aaron, așa încât nu știuse când acesta i se alăturase în pat. Adevărul era că Eva nu dormise niciodată alături de Thomas. Copilul lor fusese conceput undeva în martie, într-o seară răcoroasă când Thomas o dusese să vadă Hamlet. După acel moment în care trupurile lor se uniseră, Evangeline mai fusese cu Thomas o dată înainte ca acesta să dispară. Și atât durase povestea ei de dragoste.

Contemplând, Evangeline privi femeia micuță și blondă care fusese atât de generoasă, încât să îi ofere o rochie pe care înțelesese că nu o mai purta, una de un albastru-închis, cu un decolteu rotund și talie deasupra buricului. Era o rochie simplă, cu cusătură albă, cu mâneci micuțe și probabil din in, dar Evangeline se simțea mult prea comod în ea.

—Îți mulțumesc din nou, îi spuse ea femeii. Dar mă tem că nu îți cunosc numele.

—Marlene, îi spuse femeia.

—Spune-mi Eva, Marlene, îi zâmbi tinerei blonde. Materialul era uzat, dar nu se putea bucura mai mult de ceea ce primise.

—Lordul Rowland mi-a zis că sunteți soția lordului Albany. Cum aș putea să vă strig astfel, milady?

—Titlurile sunt irelevante, Marlene. Evita să privească deliberat oglinda mică atârnată într-o parte a camerei, în schimb își întorsese chipul spre soarele culant care pătrundea în cameră. Era ca și cum strălucea pentru ea. O șuviță de păr negru, ușor creț așa cum era, îi veni în ochi, iar Evangeline încercă să o îndepărteze, dându-și seama că rămăsese cu mare parte din șuviță în mână. Thomas obișnuise să îi spună că avea un păr frumos și să îl miroasă. Dacă ar fi fost frumos, Thomas nu ar fi ales să plece niciodată. Blond, cu ochii albaștri, palid, la un metru și șaptezeci și cinci, slăbuț și sensibil, așa era Thomas Cutberg, fiul unui conte care el însuși se afla pe continet pentru a menține pacea fragilă, cum se părea că Napoleon nu avea să-și înceteze expansiunea în dorința lui de a crea un Imperiu. Știi să tunzi?

—Da, spuse Marlene. Eu îmi fac tunsoarea aceasta.

Marlene își prezentă buclele blonde, tăiate până la umeri și prinse într-un coc micuț acoperit cu un batic.

—Mă tunzi și pe mine? Marlene privi șocată spre ea. Am pierdut recent un copil și se pare că încep să îmi pierd și părul. Îi arătă acest lucru, trăgând ușor de o șuviță. Mă ajuți?

—Oh, înțeleg, spuse Marlene, iar privirea pe care i-o aruncă fu de compătimire. Poate luăm puțin din vârfuri și...

—Îl vreau ca al tău.

—Dar milady, tunsoarea mea e potrivită pentru o femeie de la țară. Dumneata ești o lady! Părul este o podoabă și...

—Te rog! Evangeline o privi cât de frumos putu, iar Marlene oftă și aprobă tăcută. Ridicându-se, se îndreptă spre un dulap de unde scoase o foarfecă. Ești minunată, Marlene! Își închise ochii și lăsă soarele să îi încălzească trupul. Tata este înnebunit după etimologia numelor, știi? Pe mine m-a numit Evangeline și înseamnă „aducătoarea de vești bune". Pe sora mea o cheamă Chastity, adică „inocentă", Maxine, „măreața", Pandora, „înzestrata, talentata" și Seraphine acum, un înger care se spune că este gardian al Domnului, cumva „înflăcărata". Eva oftă, simțind cum greutatea părului pe care până atunci îl avea lung dispărea încet de pe umerii ei. Vrei să știi ce înseamnă Marlene?

—Păi știți deja, milady?

—Da. Înseamnă „stea de mare". Este din germană.

—Tata era prusac!, spuse repede Marlene. Nu înseamnă tot german?

—Într-un fel, zâmbi Evangeline. Vorbește-mi despre tine, Marlene!

Voia să audă orice mai puțin gândurile învolburate care îi țâșneau din minte, mai ales acum când se gândise la familia ei și la modul în care o lăsase în urmă. La urma urmei, Evangeline își propunea să nu mai revină niciodată în sânul lor, pentru că se simțea brusc nedemnă de iubirea pe care i-o oferiseră o viață întreagă.

Ascultând-o în timp ce îi aranja părul, Eva află despre Marlene că avea douăzeci și unu de ani, că era văduvă de trei ani după ce se căsătorise la șaisprezece ani cu un pădurar, nu avea copii și obișnuia să închirieze proprietatea pentru lorzii care dorau o pauză de la lumea agitată din Londra. Iar până când fu chemată la micul dejun, Eva se simțea cumva eliberată.

***

Zylphia privea pe geamul trăsurii care înainta prin comitatul Oxford. Fusese obligată să le spună despre Thomas și despre bănuielile ei. La urma urmei își amintea ziua în care încheiase o înțelegere cu Silas, cu soțul ei.

Se aflau în hanul de pe Monmouth Street, preferatul ei de când îl întâlnise pe Silas, bărbatul era furios pentru că fusese chemat aici, cum în mahala vorba umbla necontenit, iar ea devenise recent Regina unei cete de copii pierduți, cu cămașa ușor descheiată la gât, ochii lui sclipind, dorind parcă să îi aplice o corecție.

—Toată lumea e flămândă în mahala, doamnă, îi spusese el. Știi, când eram în Franța am achiziționat serviciile unui bucătar pretențios pe care l-am și adus aici, în Anglia. Este chiar acum în White Hall, așteptându-te probabil cu feluri de mâncare pretențioasă. Totuși, tu ești aici, în taverna asta jegoasă din Monmouth, printre criminali, mâncând pește cu cartofi. Chiar ești serioasă, Zylphia?

—Normal că sunt! Îmi place aici. E cald, miroase bine. Mâncarea e superbă, apropo. Plină de gust, mai picantă decât orice am mâncat până acum. O ador! Mărturisise brusc, pentru că așa era. Nu era loc în care să se simtă mai liberă decât printre așa-zișii criminali din mahala. Nu am mai băut niciodată atâta bere.

—De aceea trebuie să o iei ușor, o atenționase Silas. Vreau să nu te mai prind pe străzile astea. Vreau să stai departe de copiii din bandă, de oamenii de aici. Și mai vreau să îmi spui de ce vicontele de Barbury te-a atins ca și cum era gata să te pocnească în după-amiaza asta.

În după-amiiaza aceea o prinsese pe Eva cu Thomas, pe o străduță lăturalnică, sărutându-se și flirtând. Iar Thomas, spre șocul ei, devenise violent, sugerându-i să-i lase în pace. Zy nu avusese habar de înclinația verișoarei ei și, ce era mai șocant, Thomas îi spusese la un moment dat că dorește să o curteze și, ademenind-o în grădini, o sărutase. Nu își putuse imagina cum acesta trecuse atât de ușor de la o verișoară la cealaltă.

—Speram că mă vei întreba asta. Vreau o favoare, Silas. Vreau să îl faci pe Thomas Cutberg, vicontele de Barbury, să dispară.

Citise surprinderea pe chipul soțului ei care nu se lăsă însă paralizat de aceasta.

—Aveam de gând să îi aplic o coreție lui Barbury, evident, dar aș putea ști de ce vrei să dispară?

—Nu neapărat. Bărbatul o trăsese mai spre el, iar ea tresărise. Fii cuminte, Silas! Toată lumea se uită.

—Așa și sper. La urma urmei, toată lumea știe că ești doamna Davis și că îmi încălzești patul noapte de noapte. Acum, spune-mi, te rog. Cu ce a păcătuit Thomas față de tine, încât ți-l dorești mort.

—Nu mort!, adăuga rapid Zy. Adică... Silas, nu vreau să ucizi pe nimeni. Vreau doar să stea departe de... de noi toți. Atât.

—Îl vrei, înțelesese greșit mesajul ei Silas, iar acesta, deși nu recunoștea, era de o gelozie profundă.

—Poftim? Nu! Nu fi ridicol!

Adevărul era că nu îl dorise pe Thomas nici înainte de marele scandal care îi știrbise orice șansă reală de a se căsători cu un aristocrat. Da, îl luase în considerare ca pretendent, dar doar atât.

—Mă întreb ce lucruri desfrânate îți trec acum prin minte de roșești așa puternic, șoptise Silas. Și dacă acele gânduri îl implică pe Barbury.

—Ești gelos, își dăduse ea seama.

—Ești ridicolă, îi spusese el. Pur și simplu nu vreau ca soția mea să mă înșele. Atât.

—N-ar trebui să te deranjeze, din moment ce mi-ai spus că nu ai nicio intenție în a-mi fi credincios. Ceva în ea se răsculase înaintea ipocrizeniei lui. Spune-mi, Silas, câte femei ai avut în patul tău de când mi-ai devenit soț?

—Una singură. Zylphia tresări. Și face cât o mie. Dacă ai ști ce mi-a făcut cu gura acum câteva seri, sufletul tău aristocratic și pios ar leșina.

—Mă îndoiesc. Pot să îndur multe, replicase, pentru că știa că se referea la ea și la sexul oral pe care i-l oferise pe o străduță lăturalnică.

—Să sperăm, pentru că pentru această favoare vei plăti în natură.

—Deci mă ajuți.

—Nu și dacă nu îmi spui de ce trebuie să îl fac pe Barbury să dispară.

—E Evangeline, îi mărturisise, știind că nu te puteai juca cu Silas. Cred... cred că vicontele profită de ea.

—Doar crezi? Și eu care credeam că justiția se bazează pe probe reale.

—Nu!, adăugase ea. Am avut o conversație cu ea după ce am surprins-o pe alee cu vicontele. Știu sigur, Silas, că au ajuns într-un punct în care Evangeline e compromisă.

—Deci micuța moștenitoare s-a lăsat deflorată de unul din teagma ei. Nu văd cum e asta problema mea, rânjise Silas, în ciuda faptului că Zy știa că nu putea fi atât de crud încât să creadă una ca asta.

—Poate că nu este, îi spusese ea. De fapt, ai dreptate. Nu e deloc treaba ta. Dar cu siguranță este treaba mea. Evangeline este verișoara mea, iar noi, Cardinhamii, am fost crescuți să avem grijă unul de celălalt. În plus, e o favoare. Voi plăti, așa cum ai spus, în natură.

Iar restul era istorie.

—Cred că va veni furtuna, spuse Christina lângă ea. Cel mai bine, până ajungem în St Albans, ar fi să ne oprim la un han.

—Bine, replică Melody. Toate avem nevoie de odihnă.

Dar privirile picară pe ea și pe gestul pe care îl făcuse, așezându-și o mână peste abdomen. Melody se simțise ieri și mai rănită de faptul că nu reușise să își dea seama că Eva, fiica ei, era îndrăgostită de vicontele de Barbury în pirmul rând. Melody trăia drama unei mame și, deși nu era încă mamă, Zylphia o înțelegea perfect. Nu știa ce urma să nască, dar indiferent de genul copilului își dorea să îi fie mereu alături, să îl consoleze, să nu se simtă singur nicio clipă. Nu își dorea distanța asta care se căscase atât de brusc între Melody și Evangeline.

—Da, ar fi bine, spuse în cele din urmă, cum simțea că începea să i se facă foame.

***

Silas devenea din ce în ce mai furios pe măsură ce timpul zbura, iar căruța pe care reușiseră să o tocmească pentru a-i duce înapoi spre Londra se legăna și mai mult. Era înghesuit cu șase matahale într-un spațiu extrem de strâmt, iar până acum nu era nici măcar un indiciu despre Evangeline și despre direcția în care o apucase măcar.

Înainte să plece din Londra el și Zylphia vorbiseră, evident. Retraseă într-un colț, în timp ce el spumega pentru că trebuia să o lase alături de altcineva în afară de el. În graba lui însă îi observase privirea tristă și o întrebase:

—Acum ce mai e?

—Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva i-am distrus viața lui Evangeline când am decis să îl elimin pe Thomas din ea.

Silas oftase. Thomas nu fusese în realitate eliminat. După o bătaie bună și o plată pe măsură, Silas îi sugerase să ia banii și să plece, să lase familia Cardinham în pace. Iar de el nu se mai auzise nimic până atunci.

—Zy, ascultă, îi spusese el așezându-se pe vine înaintea sa, i-am dat lui Thomas opțiuni. Putea să rămână și să facă ceea ce era corect pentru Evangeline, să se însoare cu ea, sau putea să ia banii și să fugă. A ales, iubito.

—Probabil din cauza fricii, îi spuse Zylphia.

—Un bărbat care se lasă controlat de frică e un băiat care a avut cândva un moft. Voiai ca Eva să fie măritată cu un băiat? Așa o femeie ca ea? Ascultă, continuă, probabil Eva e rănită acum, iar spiritul ei demoralizat, dar am observat la Cardinhami că renasc precum o pasăre mitologică. Iar dacă Albany e cu adevărat cu ea... Eh, uite un bărbat care are ditamai testiculele!

Iar Zylphia zâmbise, pentru că în fond așa era. Nimeni nu se punea cu familia de circari nebuni, Cardinhamii, decât dacă avea testicule mărețe. Privi spre Rhys ale cărui picioare îi atingeau nepermis de mult coapsa și mârâi în direcția lui.

—Știi, Silas, uneori te suport pentru simplul fapt că ești fratele soției mele și unchiul copiilor mei, îi spuse contele de Clare. Ești insuportabil. N-am idee cum te iubește Zylphia.

—Da, păi, încearcă să trăiești zece ani într-o mahala și aproape să fii violat de un pedofil libidinos și vedem cum te descurci tu.

Rhys înghiți în sec și rămase fără cuvinte.

—Îmi pare rău, Silas.

—Mie nu. Privi spre Wine Cardinham. Nu sunt prost. Îmi dau seama că dacă lucrurile nu ar fi stat așa probabil că nu aș fi întâlnit-o niciodată pe Zylphia.

—Urăsc povestea aia, spuse brusc Bryght. Cu secta nebună care... Își pierdu cuvintele. Și când mă gândesc la faptul că fiica mea e cu unul dintre ei...

—Ești irațional, Rothgar, îi spuse Felix. Unchiul meu, Alfred, a fost unul dintre ei; soția lui Wine, mătușa mea, a fost fiica unuia dintre ei; tatăl ducesei și al lui Shrewsbury a fost capul acestei organizații până ce a murit, ce naiba! Iar în continuare îl învinuiești pe Albany pentru păcate pe care nu le-a comis.

—Nu ai drept de vot, Denborough, se băgă și Colt. Ești prieten cu Albany.

—Am fost, replică Felix. Apoi m-am însurat prea repede cu Paris și am ales să îl trădez. În numele dragostei. Și, sincer, nu regret decât faptul că am făcut-o pe la spatele lui. Ar fi trebuit să opresc corabia și să o reclam pe Paris chiar în fața lui. Oftând, Felix închise ochii. Nu aveți idee cine este Aaron, duce de Albany.

—De ce nu ne luminezi?, ceru Rothgar ironic.

—Ei bine, îmi amintesc de o zi când...

Felix își închise o clipă ochii, retrăind momentul în care îl întâlnise pe Aaron, ducele de Albany. Lăsă cuvintele să curgă în timp ce în minte i se derula clar momentul. Fusese în urmă cu unsprezece ani, în seara Noului An. Pentru el trecuse aproape un an de când o pierduse pe Dhalia, fosta lui soție, și de când Lilibeth, copila lor, fusese osândită la o viață de întuneric. Se afla pe un drum pustiu din Surrey, într-o bojdeucă. Muzica răsuna voioasă în urechile lui, contrastând cu tot ce simțea el în acele momente. Renunțase la pahar în favoarea sticlei. O dusese la buze, realizând că era gin, după gustul dulceag și senzația pe care i-o oferea. Mama îl urau, copilul lui plângea toată ziua, Dhalia nu mai era. Iar el era duce deja de aproape un an.

— Te superi dacă iau un loc? Felix privise spre bărbatul ușor bronzat, realizând că nu putea fi mai vârstnic decât el, totuși era stăpân pe situație și, probabil, și pe titlu. Zărea două inele pe degetele sale, inele care, în timp aveau să se înmulțească. Străinul își purta părul trecut peste guler și își lăsase barba să crească, dar nu foarte mult. Poate că și asta îl făcea să arate mai experimentat decât era în realitate. Ce sărbătorim?

— Morții, spusese simplu Felix.

— Ah! Bărbatul zâmbise. Nu, eu nu o fac. Dar tu poți bea pentru orice vrei.

— Cine e mortul pe care îl eviți?, întrebase curios Felix.

— Tatăl meu, spusese simplu individul. Era să o rănească odată pe femeia la care țineam. Între mine și ea, sincer, sunt doisprezece ani, iar ea era măritată, dar nu cred că voi uita prea curând ce s-a întâmplat.

După modul în care vorbea, Felix își dădu seama că bărbatul era un băiat care probabil că nu împlinise douăzeci și unu de ani.

— Câți ani ai, băiete?

Ochii individului se închiseseră la culoare când îl privise cu superioritate și răutate:

— Sunt lord, nu băiete. Și sunt astfel de nouă ani deja. Tu câtă experiență ai?

— Un an, fu nevoit Felix să spună. Am moștenit titlul după moartea tatălui meu.

— Toți o facem. Nu e cazul să plângi din cauza asta.

Poate că era mai mic decât el, dar era cu siguranță mult mai călit și mai dur. Probabil că ar fi putut muta munții dacă și-ar fi dorit asta. Probabil că o făcuse deja.

— Ce a făcut femeia pe care o placi?, îl întrebase curios.

— Trei copii. Citind uimirea pe chipul lui Felix, bărbatul izbucnise în râs. Eu sunt ducele de Albany, apropo.

— Albany!, murmurase Felix.

— Chiar eu, zisese acesta. Aaron. Dacă simți nevoia să mă judeci pentru păcatele mortului pentru care nu beau acum cu tine, spune-mi ca să pot pleca.

Dar oricât de multe lucruri teribile auzise despre Albany îi părea dificil să îl privească pe acest tânăr ca pe tatăl său.

— Nu voi face asta. Cu atât mai mult cu cât unchiul lui fusese din aceeași tagmă cu tatăl lui Albany. Împărțeau mai mult decât nefericirea în seara aceasta. Eu sunt contele de Denborough.

— Violatorul!, făcu Aaron ochii mari. Măi să fie!

— Nici eu nu sunt în vreo dispoziție de a fi criticat, i-o tăie rapid Felix, pentru că ăsta singurul moment în care voia să uite cum i se zicea pe ascuns.

— Nu o fac. E doar porecla pusă de snobii din jurul tău. Felix se încruntă. Privește în jur. Omul ăla de acolo – îl indică pe un bărbat trecut de mult de șaizeci de ani și care ținea pe picior o chelneriță nu mai în vârstă de șaisprezece – are o nepoată acasă exact ca fata pe care o ține pe picior acum. Ciudat, nu? Când în sfârșit Felix înțelese, făcu ochii mari și își strânse furios pumnii. Și ăla de acolo – i-l arătă pe un alt bărbat care flirta chiar cu barmanul – este fiul unei văduve respectabile care a încolțit până acum trei majordomi și cinci lachei. Nu te uita așa la mine! Aaron ridicase mâinile și spusese: N-am nimic cu asta, dar am înțeles că niciunul dintre ei nu își dorea să fie încolțit. Totuși mi se pare că aceiași domni respectabili te judecă pe tine. Am dreptate?

Felix aprobă. Avea dreptate, într-adevăr.

— Lumea e un loc îngrozitor, decretă simplu Denborough.

— Poate fi și mai bun, ridicase din umeri Aaron. Și nu aveai cumva o fiică? Bethie? Sau ceva de genul? Felix nu îndrăzni să îi pronunțe numele, simțind că asta avea să îl facă să izbucnească în râs. Uită-te la tine, un bețiv, stând aici, într-o tavernă, și având grijă de ginul tău în timp ce ea probabil plânge acasă după tăticul. Doar el a mai rămas, nu-i așa?

Da, numai el rămăsese.

Atunci Felix lăsase sticla din mână și privise la strălucirea inteligentă din ochii puștiului. Nu avea să o dezamăgească și pe Lilibeth. Nu așa.

—... și așa am devenit tatăl pe care Lilibeth îl merita, își încheie Felix povestea.

Privi în jurul lui la privirile tuturor, până ce tăcerea fu spartă de glasul lui Bryght Cardinham:

—Nenorocitul e îndrăgostit de Melody a mea!

Silas pufni și își dădu ochii peste cap.

—Ne oprim la han, le spuse vizitiul. Va veni furtuna, iar eu nu vreau să mor rupându-mi gâtul prin nămol cu niște plângăcioși ca voi. Și gura acolo în spate!, strigă spre ei și dădu bice animalului de povară.

După o secundă însă, Silas se lăudă:

—V-am zis că vine furtuna.

—Oh, mai taci!, exclamară toți bărbații și mormăiră în timp ce căruța continuă să se legene.