Femeile mă vor, dar eu o vreau numai pe ea...

- Din Aaron este îndrăgostit de Evangeline

*

Așezat pe un fotoliu în unicul salon al casei, cu un pahar de scotch în mână, ceea ce era un whisky scoțian veritabil pe care nu avea habar cum un mic fermier din sud îl deținea, Aaron privea tavanul alb care corespundea podelei dormitorului în care se odihnea Evangeline Barnswick, ducesă de Albany. Tremuratul mâinii ei când se semnase, fața ei palidă și trupul aproape sfrijit nu îi dădeau pace; mai erau și buzele pline, acum palide, dar știa el că erau cu adevărat roșii, umerii semeți, mândrii. Ah, la naiba dacă nu simțea că are o întreagă herghelie în stomac atunci când se gândea la femeia cu care se măritase și pe care nici măcar nu o sărutase, darămite să își petreacă măcar o oră în compania ei, chiar dacă o oră era categoric puțin.

—Nu știu ce mi-a făcut, Rowland, dar sunt îndrăgostit de ea!, explodă atunci. Ai avut al naibii dreptate! Sunt leșinat după Evangeline așa cum nu am fost niciodată leșinat după Melody, și faptul că o văd suferind acum din cauza biologiei mă sfâșie. Îmi vine să îi rupă capul celui care i-a făcut asta!

Max care stătea la rândul lui pe unul dintre fotolii și se delecta cu băutura scoțiană râse.

—Cred că Melody a fost un moft pentru tine, Albany. O figură maternă pe care nu ai avut-o niciodată, dat fiind că mama ta a fost constant absentă în copilărie. Să nu mai spun constant abuzată.

Aaron își amintea momentele în care tatăl lui ridica palma la ea, ridica vocea, o snopea în bătaie și o lăsa să putrezească într-un colț. Iar atunci, chiar dacă nu avusese vreun alt model, nu găsise nicio satisfacție în lacrimile ei, în durere așa cum i se întâmpla limpede bătrânului duce. Albany știa că e greșit și știa că el nu își dorea să se comporte astfel cu nicio femeie. Nici nu-și închipuia să ridice mâna la Evangeline pentru nimic în lume. Soția lui era o Regină și avea să fie tratată ca atare.

—Ce face Aislinn, apropo?, întrebă Max.

—E un ghimpe, îi spuse rapid Aaron gândindu-se la copila cu păr de foc și pistruiată care îi condimenta fiecare zi. Dacă n-aș cunoaște că mama a spus adevărul în ultimele momente de viață, aș spune că este fiica unui marinar irlandez.

Max zâmbi.

—Te admir, Aaron, pentru faptul că nu ai dat înapoi de la această uniune, deși s-ar putea să nu existe un rod al căsniciei voastre. Albany ridică din umeri. Știu că îți plac copiii, continuă Max. Oftând, ducele de Rowland lăsă paharul pe masă și se întinse după o bucățică din prăjitura coaptă mai devreme. Oricum, vreau să știi că nu sunt permise relațiile sexuale o perioadă.

—Tu chiar mă crezi un monstru, nu-i așa?, pufni Aaron. Dar gândul că nu o va putea atinge, că nu o va putea gusta îl înnebunea la propriu. Al cui crezi că a fost copilul?

Deși avea bănuiala lui, voia să culeagă cât mai multe informații până să acționeze corespunzător.

—Lady Evangeline a fost curtată sezonul acesta de foarte mulți bărbați, îi spuse Max. N-am idee, sincer. Am fost destul de absent din Înalta Societate anul acesta, spre bucuria ambilor mei părinți. Totuși, sunt conștient că mama își dorește o noră. Cât despre domnul Carter, tata vrea un nepot.

Albany zâmbi. Îl cunoștea foarte bine pe domnul Carter și pe stabilimentul său care era cu adevărat unul distractiv.

—Bine atunci, Max, eu unul mă duc la mireasa mea. Noapte bună!

Ducele îi făcu semn și strigă:

—Încearcă să o faci să mănânce măcar puțin.

Asta spera sincer și Albany.

***

Evangeline izbutise să se ridice și, văzând gălețile cu apă, se chinuise să își pregătească baia. Avea nevoie urgent să își spele părul și trupul, pentru că se simțea murdară. I se părea că zăcuse suficient. După treizeci de minute în care se chinuise incredibil de mult, Evangeline izbuti să își șteargă trupul și să se îmbrace cu ceea că părea a fi o cămașă de noapte femeiască. Nu avea idee de unde apăruse, dar era suficientă, albă și simplă, dintr-un material subțire. Se așeză pe pat și privi în jur în timp ce își freca părul pentru a-l usca. O oglindă mică se afla într-o parte a camerei, dar Eva nu voia să se privească, nu acum.

Auzi ciocănitul în ușă urmat de întrebarea politicoasă a lui Aaron:

—Pot intra? Capul lui se insinuă în cameră, purtând în brațe un platou cu mâncare, așa că Eva ridică din umeri:

—Ești soțul meu acum, Aaron. Poți face ce vrei tu.

—Cât de bine sună asta!, rânji bărbatul și închise ușa în urma lui. Te-ai spălat singură? Eva aprobă. Ar fi trebuit să mă chemi, nu să ridici gălețile alea. Degetele lui coborâră pe una dintre șuvițele umede. Nu mă plângă însă. Arăți foarte bine așa. Și miroși divin.

—Miros a săpun, replică Eva. Nu e nimic neobișnuit la asta. Lăsând tava pe măsuța micuță dintr-o parte, Aaron așeză o pernă pe unul dintre fotolii și o ajută să se ridice, să se așeze pe acesta.

—Miroși a tine, o contrazise Aaron. Așa... Rowland mă roagă să te hrănesc, iar eu am învățat să ascult de oamenii care știu să mânuiască un cuțit în jugulara mea. Eva, în ciuda durerii pe care o simțea, nu se putu abține să nu zâmbească. Privi spre supa din farfurie, pâinea și paharul generos cu apă și oftă. Poate că nu poți să mănânci tot, dar cred că ar fi cazul să încerci puțin, continuă și se așeză pe celălalt fotoliu, privind-o. Eva aprobă. Lasă-mă să te ajut!

—Mă descurc!, îl asigură când acesta dori să ia lingura și să o înmoaie în supă. Aaron se lăsă înapoi în scaun și continuă să o privească. Privirea femeii pică pe inelul care se odihnea acum pe degetul ei. Tu mi l-ai pus? Ducele aprobă. Este frumos, spuse ea. Îți mulțumesc!

—Nu ai pentru ce să îmi mulțumești, Evangeline. Când te vei întrema mergem la fierarul din sat ca să îl modifice. Prinzându-i mâna stângă, îi mângâie inelarul. Cred că ți se potrivește. I se potrivește ducesei de Albany, ducesei mele. Ducându-i degetele la gură, Aaron i le sărută prelung, privind-o pe sub ochi în tot procesul. Evangeline roșii evident și înghiți în sec înainte de a-și trage degetele din strânsoarea lui.

—Nu sunt încă ducesa de Albany, nu-i așa?

—Eu știu că ești, se încruntă Albany.

—Nu am... ei bine... nu am oficializat relația, spuse aceasta și gustă supa care avea un gust extraordinar de bun și care îi încălzi imediat sufletul.

—Poate că nu m-am culcat cu tine Eva, nu încă, dar asta nu te face mai puțin soția mea. La urma urmei, părinții tăi știu că acel copil a fost al meu. Am oficializat virtual totul. Evangeline roșii și lăsă lingura jos. Da, miniciuna ei, una pe care o regretase imediat ce o rostise. Aplecându-se spre ea, Albany îi șopti: să nu te îndoiești că imediat ce te faci bine noi doi nu vom mai părăsi dormitorul o întreagă lună.

Înghițind în sec, Eva aprobă ușor. Apoi se hotărî să dea glas neînțelegerilor care îi cotropeau mintea:

—Nu înțeleg de ce mă vrei.

—Credeam că știi deja despre răzbunarea pe care o plănuiesc împotriva alor tăi, spuse Aaron, iar ochii lui o priviră lasciv, memorând parcă fiecare bucățică din pielea ei.

—Știu că îți dorești răzbunare, deși motivul îmi este străin.

—Așa de bine și-a protejat Bryght Cardinham odraslele, încât nu le-a vorbit despre trecutul lui? Evangeline dădu negativ din cap. Ei bine, poate îți spun... împinse spre ea o bucățică de pâine... dacă mănânci și asta.

Evangeline lăsă jos lingura și oftă, lăsându-și capul să se odihnească de una dintre palme. Apusul îi atingea leneș trupul, scoțând în evidență părul care era incredibil de negru și care până acum începuse să se usuce.

—Ard de nerăbdare să aflu motivul, Aaron, dar chiar nu mai pot.

—Nu e nici jumătate, Evangeline, protestă ducele.

—Mă simt obosită...

Albany oftă, se ridică și se apropie de ea. Privirea ei îl umări constant, iar în momentul apropierii își simți inima tresărind. Era ciudat să i se pară cel mai frumos bărbat pe care îl întâlnise vreodată? Thomas fusese un englez tipic, nu foarte înalt, niciodată gras, cu degete care erau capabile să atingă clapele pianului cu delicatețe; ducele însă era sălbatic; ducele era înalt; Aaron își arăta măiestuoasa constituție și își desenase trupul chel cu diverse simboluri păgâne; iar în periculol care emana din trupul lui, Eva simțea cea mai adâncă pace și cel mai mistuitor foc, toate acestea la numai o lună și jumătate de când Thomas, tatăl copilului ei, se stinsese pentru patrie. Însemna asta oare că sentimentele ei fuseseră superficiale?

—Vom dormi în seara aceasta, într-adevăr, îi spuse el prinzându-i fața cu o mână și trecându-și degetul mare peste buza ei. Dar mâine, când ne vom trezi, vreau să cobori să iei micul dejun cu mine și cu Rowland. Nu voi înțelege niciodată prin ce treci, nu am cum... În ochii Evei se formară mici șiraguri de lacrimi pe care Aaron se aplecă să le sărute, sorbindu-le întreaga tristețe. Dar știu că durerea nu va domni etern. Vei avea alți copii, Evangeline. Vom avea copii.

—După câte s-au întâmplat, spuse Evangeline și îi prinse atât cât putu încheietura cu mâna ei, mă tem prea mult să mai am copii.

—Cu mine nu va trebui să te temi, îi spuse. Ai uitat că sunt Diavolul? Până și Moartea mi se supune. Evangeline zâmbi. Nu îți e teamă că sunt un nenorocit, Eva? Că te voi maltrata?

—Ai fi putut să o faci până acum, milord. Ceva îmi spune că latrii mai mult decât muști.

—Asta m-a lovit direct aici, îi spuse Albany și își coborî mâna pe sânul ei, zăbovind acolo mai mult decât era necesar. Mă duc să duc astea și să mă spăl și revin.

Îl observă pe el, ducele de Albany, îndepărtându-se cu resturile mesei sale, în ciuda titlului său. Thomas se simțise jignit când, odată, îl rugase să o ajute să își lege corsetul, pentru că nu s-ar fi putut întoarce în sala de bal în halul acela de răvășită. Numai gândul că Albany era genul de bărbat care o ajuta să se și îmbrace după o încinse, făcând-o să se întrebe dacă nu cumva revenea febra. Îi obervă mergând, întregul trup mișcându-i-se precum al leoparzilor din cărțile de zoologie pe care le adora când era mică.

—Ești sigur că nu vrei să... Adică în seara asta să...?

Ochii lui străluciră, iar zâmbetul pe care i-l aruncă îi suci stomacul sensibil într-un ghem.

—Ceva îmi spune că ne vom distra de minune, micuța mea seducătoare. Dar mai întâi să te faci bine.

Ieși, lăsând-o să se topească după el pe fotoliul care nu îi cuprindea nici măcar pe jumătate trupul. În cameră reverberă un singur oftat.

***

Cyrus Talbot, conte de Waterford și moștenitorul ducelui de Shrewsbury, la cei nouăsprezece ani ai săi, trăise suficient cât să fie obligat să descopere că dora lui mai mică, unica soră pe care o avea, fugise de acasă, din moșia din Oxford a ducelui, locul în care mama și tata o lăsaseră pentru scurt timp, urmând să i se alăture, urcată fiind într-o căruță cu fân și târând după sine o păpușă din porțelan al cărei ochi lipsea și care fusese îndelung machiată și torturată de Aphrodita. Când primise informația a doua zi de dimineață, și el, și Alexander, fratele lui mai mic, călăriseră ca doi nebuni pentru a o prinde pe melodramatica familiei din urmă. Acest lucru se întâmplase de-abia în a doua zi, când Cy simțise deja că avea să înnebunească, dar când o găsise râzând și mâncând căpșuni alături de un vânzător ambulant.

—Dita!, strigă la ea și se lăsă în genunchi înaintea ei, descălecând din mers. Dumnezeule, Dita! O privi rapid, dându-și seama că era pur și simplu murdară, nu exista însă nicio altă pată suspectă pe ea și nici măcar vreo urmă de abuz. De ce ai fugit așa?

—Mie nimeni nu îmi dă atenție, spusese Aphrodita.

—Eu zic să o împachetezi și să ne retragem, Cy, îi spusese Alexander care, la urma urmei, nu era decât cu patru ani mai mare decât sora lui. Lumea începe să se holbeze.

Cyrus își dădu seama că așa era. El și fratele lui nu puteau trece tocmai nevăzuți, nu când amândoi semănau cu Summer, cu mama lor, cu părul lor blon-argintiu, cu ochii grii. Nici Aphrodita nu era tocmai un chip comun, moștenindu-l întru totul pe tatăl lor, ducele, având părul roșcat și des și ochii albaștri. Așa că iată-i acum în camera unui han, Hellhound, cu Aphrodita scufundată într-o cadă rotundă, din lemn, și cu Cyrus spălându-i atent trupul, căutând constant orice urmă de rele tratamente. Pe lângă faptul că Dita era sora lui și ar fi murit pentru a proteja, tata avea să îl omoare la propriu dacă prințesa lui pățise ceva cât timp el fusese lăsat să o supravegheze.

Fratele lui, rece, calm ca întotdeauna, era așezat pe un scaun, își găsise o bucată de lemn și începuse să cioplească folosind cuțitul pe care i-l dăduse tatăl lor. Sculptura era o pasiune pentru Alexander.

—Te-a atins cineva?, o întrebă Cyrus și o ajută să iasă din cadă. Aphrodita dădu negativ din cap. Cum ți-a venit ideea să fugi, Dita?

—Paris a fugit, iar unchiul Wine s-a dus după ea.

—Paris era cu mult mai mare decât tine, îi spuse Alexander care continua să își ferească privirea de la nuditatea surorii lui. În plus, ea a plecat cu un bărbat care i-a devenit soț în câteva momente. Ție ți se putea întâmpla orice.

—Cum ar fi?, întrebă obraznică Dita.

—Ai fi putut să fii violată, vândută, ucisă sau chiar toate cele trei. Cuvintele lui Alexander o făcură pe Dita să se înfioare.

—Bine, gata, Sandy, îi spuse el fratelui său. Dita și-a învățat lecția. Am dreptate? Deși sora lui ezită o clipă până aprobă, când o făcu Cyrus oftă ușurat, înfășurând una dintre cămășile de noapte cumpărate de la fiica hangiței în jurul trupului micuț al fetei. Se așeză pe pat și oftă obosit. Nu dormise de douăzeci și patru de ore și era hămesit. Haide să te pieptăn, și apoi mâncăm. Dita se așeză în poala lui, așteptând să fie, ca de obicei, răsfățată. Alexander, îi ceru el fratelui său, începe să îi dai să mănânce. Va adormi în curând.

Cyrus știa că la vârsta lui de doisprezece ani lui Alexander nu îi plăcea să facă pe dădaca pentru sora lui mai mică, dar amândoi o iubeau la fel de mult, iar atunci când văzu că ochii Ditei se închideau amorțiți în timp ce Cy îi descâlcea buclele, aduse plăcinta cu carne mai aproape de ea și începu să îi taie bucățele mici pe care aceasta să le mănânce.

—Credeți că voi fi și eu vreodată răpită de viitorul meu soț?, întrebă Aphrodita nostalgică.

—De ce ai vrea să se întâmple asta?, o întrebă Alexander. Tata l-ar omorî pe cel care îndrăznește măcar să facă una ca asta.

—Dar mi se pare atât de romantic..., oftă Dita. Îmi doresc să fiu răpită de sufletul meu pereche...

Instinctiv Cy își încolăci mâinile în jurul ei și îi șterse o pată de pe obraz. Cei doi frați se priviră hotărâți, pregătiți să ucidă orice individ care ar fi considerat că astfel se curta o femeie. Nu că ei doi urmau să-și înceapă căsătoria mai puțin aventuros de atât...

Abia când o puseră în pat, culcându-se în stânga și în dreapta ei, Cyrus adăugă:

—Vine furtuna, Sandy. Cred că nu vom puteau pleca mâine. Știm că Dita obosește rapid.

—Dar n-a mai obosit când ne-a fugărit două zile spre Londra, spuse Alexander înciudat de faptul că trebuia să rămână pe drumuri încă niște zile.

—Haide, Sandy, știm amândoi că o adori pe Dita, îl tachină Cyrus și se întoarse pe o parte. Fratele lui făcu la fel, în timp ce copila îl îmbrățișă. Iar Cyrus își întinse mâna peste trupul ei. Trecuseră câțiva ani de când nu mai împărțise aceeași cameră cu frații lui. Stând așa însă fu convins că nimic rău nu avea să i-o fure vreodată pe draga Aphrodita.

***

Adonis, baron de Olsburg, privi cum toate posesiile Cardinhamilor sunt îndesate în mai multe desăgi cu care fiecare dintre oamenii lui avea să plece spre zona securizată din nord, acolo unde ascundeau comorile. El însă, pentru că urma să se îndrepte spre Londra pentru a încheia o tranzacție importantă, nu urma să care cu sine decât o pungă cu bani și hainele care îi serveau drept deghizare. Avea nouăsprezece ani, da, dar când se deschisese succesiunea baronului de Olsburg, cu cinci ani în urmă, își dăduse seama că el și mama erau faliți. Aparent tatăl lui făcuse niște investiții deloc inteligente și avusese indecența de a muri înainte de a le asigura viitorul. Doi ani mai târziu sărăcia le ajunsese la os, iar Ophelia, baroneasa și mama lui Adonis, se stinsese din cauza tuberculozei.

La șaisprezece ani însă Adonis devenise Don, prădător și hoț, și își construise ceata de tâlhari din nimic din dorința evidentă de a nu muri de foame. Trei ani mai târziu își dădea seama că urma să acopere integral datoriile familiei și că avea să o ia de la capăt, cu un titlu care oricum fusese suficient terfelit prin nămol. Iar toate acestea, credea el, erau din vina lui Thaddeus Talbot, duce de Shrewsbury, care nu reușise nici îl al douăsprezecelea ceas să își calce pe mândrie.

Opri în fața hanului Hellhounds și oftă. Trebuia să înnopteze, altfel avea să devină chiar el victima tâlharilor la drumul mare. Dădu bice calului și înaintă pentru a-și găsi cazare pentru noaptea aceea. Însă, cu furtuna care sosi, Adonis nu mai reuși să plece din acel loc la fel de repede pe cât i-ar fi plăcut să o facă.

Vă mai amintiți de Ophelia, cea care trebuia să se mărite cu Rothgar, prietena lui Melody, de care Thaddeus fusese îndrăgostit și care a sfârșit cu fratele lui Edwin, baronul de Olsburg? Mda... Asta a fost soarta ei și a soțului său. Iar Adonis le este fiu.