Îmi place să mă gândesc la Evangeline ca aducătoarea de vești bune: Oh, Aaron. astăzi am chef să mă iei de la spate pe fotoliul din biroul tău! Oh, Aaron, astăzi simt nevoia să mă lași să te gust centimetru cu centimetru! Oh, Aaron, am descoperit în cartea pe care ai lăsat-o tendențios pe raftul de jos al bibliotecii o poziție în care ne putem oferi amândoi plăcere! Vedeți? Numai vești bune! Socrul meu nu a greșit când a numit-o „eu angelma", mesagerul plăcerilor mele...

- Din Aaron o adoră pe Evangeline

*

În teorie Evangeline nu ar fi trebuit să se mai simtă rău după ce Max o operase; în realitate însă starea ei se agravă chiar în seara care urmă, aceasta pentru că femeia fu cuprinsă de febră. Aaron descoperise acest lucru când venise să îi aducă mâncare, sperând că se spălase și singură deja. Evangeline apucase să se îmbăieze, dar imediat începuse să se simtă rău. Trupul o ardea, iar pielea i se înroșise din cauza căldurii care reverbera din ea.

Pentru ea aceasta nu era casa închiriată a lui Max în Grays, ci casa din Harlow, dormitorul în care dăduse naștere unui copil care nu apucase să se dezvolte suficient. Trupul ei simțise nevoia bruscă de a împinge, de a scăpa de corpul străin din ea, așa că o făcuse. Instinctul o ghidase constant, cum nu avea nicio idee ce se petrecea cu ea. În dreapta ei vedea distorsionat chipul mamei sale, chipul ei palid, ochii negri pe care îi și moștenise de la mama, buclele roșcate.

—Mami?, o strigă și o prinse de mână, simțindu-și inima plină de amărăciune. Nu-și putu reține lacrimile când își dădu seama că era atât de aproape de ea, că era lângă ea. Am greșit. Am crezut că-l iubesc. Doar... îmi pare rău. Voi îndrepta totul. Promit!

Dar nu Melody stătea lângă ea acum. Ducele de Albany privea ochii care îi strălucea, zărea transpirația acumulată pe piept și roșeața care se extindea și înghiți în sec.

—Ăăă... Max?, îl strigă el pe medic. E normal să creadă că sunt mama ei?

Ducele de Rowland nu trebuia să pună mâna pe ea pentru a-și da seama cât de mare era febra pe care o avea. Ceva mersese categoric prost. Venise însă pregătit. Scosese câteva găleți cu apă din fântână, apă rece. Le turnase în cadă și își adusese medicamentul care reușea să slăbească febra.

—Trebuie să mă ajuți să o răcorim, Albany; altfel, Evangeline moare.

Aaron nu avu nevoie de un avertisment mai evident decât acesta. După ce o forță să înghită medicamentul, atingând-o la fel de impersonal precum doctorul, o dezbrăcă de cămașa de noapte împrumutată de la Max și o cufundă în apa rece. În seara aceea ducele nu puse geană pe geană, schimbând comprense cu apă rece, obligând-o să bea ceaiul pregătit de Max, pipăind-o constant pentru a-și da seama dacă se făcea mai bine. În zori viitoarea lui ducesă adormi, iar el, cu ochii grei și încercănați, nu putu decât să îi privească frumusețea. Pielea îi era străvezie, palidă acum, putând zări vinișoarele prin aceasta. Evangeline nu era o femeie voluptuoasă, dar era înaltă, plină de grație însă, cu încheieturi la mâini și la picioare destul de evidente și o claviculă proeminentă. Nu era genul de femeie cu care obișnuia să fie, dar această copilă care făcuse exact ce făceau toți copiii, se jucase cu focul, strălucea pentru el așa cum nu o mai făcuse nimeni niciodată. Clipi de câteva ori, apoi își coborî urechea spre nasul ei. Respira ușor, ritmic. Se făcea bine. Îi mângâie ușor părul negru, atât de negru, încât i se părea că se întuneca mai mult decât cerul noaptea, și oftă.

El nu fusese niciodată copil. De la șapte ani rămăsese să conducă un ducat în prezența unei mame constant nemulțumită de dizgrația în care căzuseră și care, pentru un dram de atenție, își oferise trupul fără ca măcar să se gândească la consecințe. Eva și fost ducesă, care murise născând-o pe Aislinn, se asemănau într-o privință, dar nu putea fi mai diferite; Evangeline nu mai era deloc naivă acum. Putea vedea pe chipul ei cum deja se schimbă, putea vedea rănile rămase în sufletul ei. Evangeline, iubita, răsfățata, întâia născută a unui cuplu celebru, devenise, după seara aceasta, femeie. Și oricât de mult îl atrăsese fata, Aaron nu putea simți decât furnicături în stomac privind-o pe această femeie.

—Voi avea eu grijă de tine, îi șopti și îi sărută tâmpla, pentru că nu concepea să îi violeze buzele atâta timp cât ea rămăsese cufundată în somn. Îți promit!

Și, de data aceasta, Eva se alesese cu promisiunea unui bărbat, nu a băiatului care îi jurase, de fapt, infinitul. Evangeline oftă în somn și rămase cufundată în acesta, odihnindu-și trupul pe care îl simțea oricum plutind. Pericolul nu trecuse, dar Moartea își retrăsese temporar gheara și rămase uluită înaintea iubirii care începea să înflorească în această cameră.

***

Casa din Grays avea un singur etaj, trei dormitoare, o bucătărie și un salon în care se lua masa, dar pentru câți erau acum totul era suficient. Coborând scările din lemn, Aaron se târî spre bucătărie în căutarea disperată a unei guri de cafea. Din fericire, medicul lui preferat obișnuia să consume licoarea masculină pe care o adusese cu el aici. Se întinse după cafeaua măcinată, așezată într-un borcan, o mirosi, oftă, apoi umplu o oală cu apă și începu să o fiarbă.

—Nu-mi dau seama de când ducii își pregătesc singuri băuturile, se auzi glasul lui Maximilian care venise probabil din sat cu mai multe licori și poțiuni și cu foarte mult săpun. Ca să îl faci pe duce fericit trebuia să îi dăruiești niște săpun.

—De când casa aceasta minusculă nu are o servitoare. Oh, stai, tu te culci cu servitoarea! Max lăsă coșul pe masă și își trecu mâna prin părul blond. Nu putea nega asta. Nu mai are ferbă și a adormit.

—E bine, îi spuse Max, dar nu ne putem baza pe asta. La intervale regulate îi dăm asta, arătă el spre o sticluță. Probabil va face nazuri, dar va trebui să mănânce. Martha, stăpâna casei, a spus că va veni mai târziu să gătească pentru noi și pentru lady Evangeline. Lichide. Multe lichide.

—Mi-ar prinde bine și mie, bombăni Aaron.

—Fără alcool. Nu la asta mă refer. Aaron oftă și se sprijini de masa din lemn. Indiferent de starea în care se află, va trebui să facă o baie. N-aș vrea să o tund pentru că face păduchi. Mă voi duce mai târziu să mă ocup de ea...

—Mă ocup eu!, spuse rapid Aaron.

Ochii albaștri ai ducelui de Rowland îl fixară.

—Am îngrijit mulți bolnavi și am văzut multe femei dezbrăcate. Uiți că eu consult toată mahalaua din dorința lui Silas Davis și mai consult și angajatele din bordelul tău.

—Nu e al meu, doar îl sponsorizez, spuse Albany. Da, știu, dar simt că te-am pus să faci deja destule. Nu erai în vacanță?

—Eram, îi spuse Max, și amândoi știm că asta este o scuză a naibii de proastă, Albany. Max oftă și își încrucișă brațele la piept. Ar trebui să fiu furios pe tine pentru că ai pus să fiu urmărit ca să știi constant unde sunt dacă îți vâri fundul în probleme.

—Oh, încetează cu drama asta, îi spuse ducele. Știai foarte bine că ești urmărit. Ești fiul lui Damon Carter, doctore. Nu uita asta.

—N-aș avea cum. Îmi ador tatăl.

Spre deosebire de tine, își imagină Aaron că rostise Max, chiar dacă nu era deloc așa. Albany își ura tatăl, dar acestea erau sentimente pe care să le depene altă dată. Observând șunca suculentă pe care o adusese Max își turnă o porție din cafea și se apropie de masă. Pâine proaspătă, unt, carne, de atât avea nevoie. Își rupse o bucată generoasă și tăie și pentru Max câteva felii. Înghițea cu greu, chiar dacă își umezise gâtul cu cafea; biata Evangeline nu mâncase nimic de două zile.

—Ce fel de monstru își închide fiica într-o casă părăsită? Fiica tânără, necăsătorită, însărcinată? Mestecă fără poftă din carne. Iisuse!

—Ai fi surprins, Albany, spuse Max și gustă din cafea. E chiar bună! Unde ai...? Aaron îi făcu semn că era o poveste lungă. În fine. Am consultat o dată o tânără al cărui tată îi ordonase unui slujitor să îi inducă un avort.

—Să îi inducă?, întrebă Albany cu gura plină.

—Nu e foarte greu dacă ai un instrument suficient de adânc să forțeze cervixul, îi spuse Max. Apoi, când privirea lui Aaron rămase tâmpă, ducele oftă. A maltratat-o, a rănit-o, folosindu-se de coada unei mături. Albany scuipă mâncarea.

—Ai reușit să o salvezi? Max dădu negativ din cap. Nu reușise să oprească hemoragia. Oficial fata murise ca urmare a unui accident de călărie în timp ce iubitul ei era încă liber și fuma trabucuri cu tatăl copilei într-un club de gentelemeni. Dumnezeule..., spuse Aaron.

—Ideea e, reveni Max la converația lor, că Bryght Cardinham nu este un monstru. Societatea le judecă pe femeile care fac, în fond, ceea ce fac și bărbații, își trăiesc viața exact așa cum ne-a lăsat natura. Ele sunt ghinioniste pentru că poartă copiii acestor aventuri, atât. Sau poate că nu-și aleg bine bărbatul cu care să aibă o aventură. Nu e locul meu să judec astfel de lucruri. S-a speriat, a încercat să o țină departe de gura lumii...

—Și de mine, îi spuse Aaron. Aparent, Evangeline i-a spus că este copilul meu. Max făcu ochii mari, șocat. Spera că așa nu o pune să se mărite cu mine, pentru că, ei bine, Bryght mă urăște pentru violurile pe care nu le-am comis.

Max aprobă. Cardinhamii și poveștile lor întortocheate...

—Și de tine. Ce crezi despre asta, hm? Fata te-a folosit.

—Ce este de crezut? Albany ridică din umeri. Am fost furios, dar, sincer acum, dacă eram femeie și aproape că nășteam un bastard eu aș fi spus că sunt gravidă cu Prințul Regent. Max râse. O înțeleg. Nu mă pot supăra pe ea.

—Ei, ca să vezi, spuse Max. Durul Albany, ducele cu simboluri păgâne pe trup, bărbatul care deține un bordel și se presupune că are un copil cu mama lui s-a îndrăgostit la prima vedere de o femeie pe care nici măcar nu a apucat să o atingă. Aaron simți cum el însuși se încinge, cum obrajii îl ardeau. Nu ai atins-o, nu?, întrebă serios Max.

—Nu, replică ducele. Și regret asta în fiecare secundă. Doamne, cum ar fi trebuit eu să o răpesc mai devreme! Aveam grijă de ea, de copilul ei... În mai puțin de șase luni aveam și un moștenitor. Maximilian Carter deveni brusc serios, iar fața i se înnegură. Ce e? De ce te-ai întristat brusc?

Max puse jos cana și își șterse mâinile de un șervet.

—Știu că vrei să o faci ducesa ta, pentru că tu crezi că ai răpit-o, dar mă simt obligat, în calitate de doctor, să îți spun: este posibil ca Evangeline să nu mai poată avea copii niciodată. Albany înghiți în sec și rămase tăcut. Ceva nu a mers bine cu această sarcină, nu am de unde ști ce anume. Avea patru luni deja. Ar fi avut nevoie de o moașă sau chiar de un chirurg. Faptul că a făcut febră, că încă se simte rău... E posibil ca ceva să se fi deteriorat în ea pentru totdeauna. S-ar putea să nu-ți ofere niciodată moștenitorul de care ai nevoie, Albany.

Aaron îl privi atent și se gândi serios la modul în care o greșeală a tinereții răsună plină de ecou până la bătrânețe. Se simțea prost pentru ea, pentru faptul că observase cum fiecare femeie tânjea să-și țină copilul la piept mai devreme sau mai târziu. Sigur, și el tânjea în secret să-și țină băiatul în mâini, să îi șoptească la ureche. O avusese pe Aislinn și își dăduse seama că se pricepea de minune la copii, de aceea se apucase să sponsorizeze și casa de copii a lui Blue, chiar dacă o făcea în anonimitate. Ah, la naiba! Aaron își dorea copii. Mulți.

—Cum fac femeile Cardinham de intră mereu în buclcul? Se întrebă acesta. Înțeleg.

Ducele de Rowland mai luă o gură din cafea și îl privi. Nu știa ce să mai adauge, chiar dacă simțea nevoia să îi mai spună ceva:

—Cred că ar trebui să rămână aici până se întremează.

—Cât înseamnă asta?, întrebă curios Albany.

—O săptămână? Două?

—Oh, Rowland, spuse el exasperat, dar trebuie să plecăm. Căpcăunul ei de tată va veni peste noi mai devreme sau mai târziu, iar dacă nu este oficial soția mea până atunci...

... mi-o va lua, adăugă numai pentru sine. Nenorocitul mi-o va lua, așa cum mi-a luat și demnitatea, așa cum m-a văduvit și de prezența lui Melody.

—Nu poate călători, Albany, îi spuse Max. Te joci cu sănătatea ei.

—Nu eu mă grăbesc, Max, îi spuse el. Ea se grăbește. De când am plecat din Harlow fuge de parcă este următir de un cerber. Maximilian aprobă înțelegător.

—Ei bine, viitoarea ta ducesă se teme, Albany. Aaron îl privi curios. Se teme grozav de abandon.

***

Voi avea eu grijă de tine. Îți promit!

Simți pe tâmplă atingerea unui fluturaș pe care îl prinse pe deget. Pe pajiștea pe care se afla se simțea pentru prima dată în săptămâni bune libere. Cerul strălucea mai frumos decât orice văzuse în nouăsprezece ani de viață, iarba se simțea moale precum omătul pe trupul ei. O briză adia și se juca liniștită cu părul său. Era îmbrăcată în alb, iar materialul se simțea precum muselina. Nu o mai durea nimic de câteva ore, trupul nu îi mai ardea. Totul era perfect.

—Nu aparții locului ăstuia încă, Evangeline. Ridicându-se în fund zări trupul unui bătrân care se materializase pe un bolovan chiar lângă ea. Barba îi crescuse albă, lungă, iar pielea îi strălucea. Ochii mai mult galbeni ai acestui, ochi care strălucea precum ai mătușii Christina și ai vărului Aquilla o priveau blânzi. Timpul tău nu a sosit.

—Cum poți să știi asta?, îl întrebă Evangeline. Mă simt atât de bine aici. Se lăsă din nou să cadă pe spate, cu soarele care îi atingea ușor fața. Simt că aparțin locului ăstuia.

—Cu toții aparținem, Evangeline, dar nu simultan. Auzi asta?

Evangeline se concentră, iar vocea ducelui de Albany răsună din nou de undeva de departe: Voi avea eu grijă de tine. Îți promit!

—Este ducele de Albany. Am fugit cu el, explică ea.

—Ciudat, pentru că el crede că te-a răpit, zâmbi bătrânul.

Evangeline zâmbi.

—I-am spus odată că eu îmi voi răpi ducele. Nici nu mi-am dat seama ce spun. Nu mi-am dat seama că flirtam cu el în prezența lui Thomas. Mă face asta mai puțin vrednică de pacea asta?, întrebă Evangeline, chiar dacă nu se putea simți agitată, nu acum.

—Nu așa se măsoară vrednicia, milady, răspunse bătrânul. Dar ai curajul să te întorci? Ai curajul să înfrunți furtuna pe care ai pornit-o? Ai curajul să iubești chiar după ce ți-a fost frântă inima? După o pauză în care niciunul nu spuse nimic, bărbatul adăugă: Așa se măsoară vrednicia, milady. Și el are nevoie să aibă cineva grijă de el, să știi. Îndrăznești să fii tu aceea?

Evangeline înghiți în sec. Adevărul era că ducele de Albany făcuse multe lucruri pentru ea și se părea că încă se zbătea, iar ea una avea impresia că inima o pornește într-un galop nebun de câte ori îl zărește. Dacă faptul că îl dorea, că îl voia pentru sine o făcea o ușuratică, Evangeline nu putea nega cine era. Crezuse că pe Thomas îl iubise, dar în fața acelei iubiri prezența ducelui strălucea fulminantă. Și nici măcar nu știa dacă era vorba despre iubire sau dacă alături de Thomas fusese vreodată vorba de asta.

Când deschide din nou ochii se găsi singură pe pajiște. Se ridică din nou, de data aceasta în picioare, și o porni spre direcția din care venea vocea lui. Nu avea idee unde era, dar se pierdu în desiș curând, auzi apa susurând. Se simțea atât de liniștită, chiar dacă pe măsură ce se apropia de căsuță și de prispă avea impresia că resimțea din ce în ce mai mult durerea. Evangeline intră în casă și putu jura că auzi vocea lui Albany din ce în ce mai prezentă.

Voi avea eu grijă de tine. Îți promit!

Și dintr-odată simți vocea lui Albany în spatele ei.

—Voi avea eu grijă de tine, îi șopti și îi sărută tâmpla. Îți promit!

Iar atunci Evangeline îl crezu. Iar când deschise ochii se afla din nou în pat, iar înaintea ei îl putea zări pe Albany care se holba la ea și care scoase un oftat evident când o văzu trezind-o.

—Ești bine, oftă el. Acum ești bine. Apoi se ridică și strigă: Părinte, poți să intri!

***

După conversația avută cu ducele de Rowland, Albany luase definitiv o deficie, așa că plecase pentru câteva minute, pentru a aduce un preot și pe văduva cea veselă cu care se delecta Max pentru a-i fi martor la cununie. Altui bărbat i-ar fi păsat de faptul că viitoarea lui mireasă era probabil sterilă, dar lui nu îi păsa prea tare, nu când simțea această atracție demonică pentru ea.

La șapte ani, când o învâlnise pe Melody Cardinham, Albany se îndrăgostise și, de-a lungul tinereții sale, fusese convins că i se face o mare nedreptate când nu este lăsat nici măcar să își viziteze iubirea, aceasta pentru că Bryght avea reguli stricte și își proteja familia îndârjit. Albany fusese constant în demersul lui de a o vedea pe Melody și, când începuse să crească, se trezise adesea holbându-se la ea, urmărind-o prin oraș, observând-o cum poartă copiii ducelui cu mândrie. Cumva, în sinea lui, se gândise că îi poartă lui copiii. Și nu i se întâmplase să simtă o scânteie care să rivalizeze cu pulsul pe care îl simțea în sine când o avea în fața lui pe Melody sau cel puțin când se gândea la ea, aceasta până în ziua în care o văzuse pe Evangeline deghizată în diavoliță. Atunci trupul lui Albany începuse să pulseze cumva mai puternic, își simțise inima prinsă într-o capcană și știuse că nu avea să renunțe nicio clipă la această tânără domnișoară, nu când era ceva care îi lua gândul de la mama ei. Bineînțeles, Eva nu avea să afle niciodată că pentru el Melody Cardinham avea să rămână prima lui iubire, una care nu se materializase din cauza diferenței de vârstă. Oricum, chiar dacă acum îl invita pe preot în dormitorul fetei, nu știa concret ce simțea, nu știa dacă inima începea să-i valseze într-o dragoste nebună.

Preotul îi aruncă o privire și roșii:

—Milord, nu cred că se cade să...

—Nu!, spuse atunci Evangeline și se ridică în fund, ascunzându-și nurii cu o pătură. Vreau să mărit cu acest om, părinte!

Oftând, preotul se apropie, își deschise cartea și se așeză în fața ei, în timp ce Aaron luă un loc pe pat, lângă ea. Nu se putu abține să nu-și treacă mâna peste obrazul ei, încercând să-și dea seama dacă avea sau nu febră. Rămânea puțin caldă, dar spera că asta nu însemna că starea de rău se întorcea. Biata copilă avea cearcăne adânci sub ochi, chipul îi era tras și palid, ca și cum murise și de-abia acum se întorsese din morți. Cămașa îi atârna deșănțată pe umeri și probabil și în jurul trupului.

—Ești sigură că vrei asta?, o întrebă în clipa în care preotul se apucă să citească din cartea lui. Te poți retrage oricând, să știi.

—Credeam că vrei pe una dintre noi cu orice preț, milord, îi spuse ea.

—Corect, spuse Aaron și se blamă pentru dovada irațională de iubire pe care i-o dădea. Îl enerva însă la fel de tare gândul că se mărita cu el pentru a-și scăpa surorile de o soartă alături de Diavolul care se spunea că este. Poți să începi!, îi ceru Părintelui. Îi dăduse dispensa mai devreme, trebuia doar să își pună amândoi semnătura pe ea și să rostească pentru totdeauna „Da!" Cel puțin Albany speră că avea să fie pentru totdeauna din moment ce Evangeline avu nevoie de trei încercări pentru a ține între degetele subțiri penița și pentru a-și iscăli numele pe hârtie, iar imediat ce slujba se termină, ducele de Rowland fiind ultimul care semnă în registru, făcându-le căsătoria valabilă, Eva se trânti înapoi pe perne. Fusese un efort supraomenesc pentru ea, chiar dacă replicase rapid și sigură la întrebările succinte ale preotului. Vă mulțumim mult!, îi spuse el preotului când ieșiră pe micul hol.

—Oricând, milord. De altfel, vreau să știți că oficializez și slujbe de înmormântare și că acestea sunt foarte ieftine, îi spuse în timp ce primea plata de la Aaron.

Părul i se ridică pe ceafă când auzi oferta pe care i-o făcea bărbatul, iar numai Max care îl trase pe bărbat de acolo îl opri din a i-l arăta chiar el pe Dumnezeu bărbatului. Totuși, când reveni în dormitor, faptul că o văzu din nou dormind îl făcu să se întrebe dacă ghinionul lui în a-și alege o femeie Cardinham urma să persiste și acum, în ciuda faptului că era deja însurat cu una. Așezându-se pe locul în care îi jurase iubire, prețuire, grijă și fericire veșnică, Aaron scoase din buzunar un inel din aur cu perlă albă și briliante în jurul acesteia, un inel din aur, masiv și lat, totuși suficient de subțire să îi intre pe inelar, chiar dacă era încă larg de ea. Evangeline trebuia să se îngrașe pentru inelul pe care i-l cumpărase, inel care aparținuse cândva unei zeițe din Roma, dacă era să se ia după legendele care îl determinaseră să cumpere bijuteria cu ani în urmă din Italia. Privi încântat cum inelul ei și inelul lui sigilar de potriveau acum, amândouă din aur, chiar dacă al lui purtând blazonul unei familii din care nu simțise niciodată că face parte.

Aplecându-se, își lipi buzele de degetul ei și o privi:

—Voi avea eu grijă de tine. Îți promit!

Nu știu de ce am postat din nou. Cred că eram plictisită.