O femeie disperată urmează să fie o femeie foarte fericită, mai ales dacă este disperată după mine.

- Din înțelepciunea lui Aaron

*

Max Carter, fiul lui Damon și duce de Rowland, stătea pe un scaun-balansoar pe prispa casei pe care o în închiriase în Grays, își bea liniștit limonada. Cunoștea modul în care se prepara băutura, cu lămâi, apă și miere, încă de când fusese în Italia. Adorase gustul acidulat al fructului, totuși dulceața mierii. Își întinsese picioarele lungi la soare, dar își lăsase capul păzit de umbra pe care o oferea prispa. Casa aparținea unei văduve care câștiga bani mai ales în acest sezon în Essex. Zona era liniștită, totuși, cu priveliște spre Tamisa cea care în această regiune de vărsare devenea din ce în ce mai curată. O fată venea constant și se ocupa de casă, făcea curățenie, spăla și gătea, o fată pe care Max o găsea încântătoare. Blondă, cu ochii albaștri și fața palidă, fata era deja văduvă chiar ea, ajunsă la douăzeci și cinci de ani. Nu ar fi spus nu unei aventuri bucolice, nu după ce anul lui fusese unul extrem de agitat.

Înainte să plece în Grays – alesese deliberat să nu se retragă pe vreo moșie pe care o deținea pentru a nu se trezi cu debutante care își doreau să devină chiar ele ducese – se asigurase că lady Foxborough acum, Zylphia, era bine, că sarcina ei evolua așa cum trebuia. O verificase și pe Blue, contesă de Clare, și se asigurase că ea și copiii acesteia nou-născuți era sănătoși. Consultase câțiva pacienți, prescrisese niște ierburi și mai multă odihnă. Ar fi putut alege să nu facă această treabă pentru care era adesea văzut cu ochi răi, dar Max își dorise dintotdeauna să ajute oamenii, nu se temuse de sânge, iar boala nu îl speria. După ce în 1789 mama lui îi dăduse naștere fratelui său mai mic, Owen, și suferise teribil din cauza unor complicații, Max își propusese să devină chiar el doctor. Studiase, practicase, ignorase și mai multe vorbe rele și reușise. Apoi însă inevitabilul se produsese; din lipsă de moștenitori pe cale masculină, titlul bunicului său îi revenise lui. Iar acum Max se găsea captiv într-o lume pe care adesea o ignora din cauza ignoranței de care dădea adesea dovadă. Știa însă că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să se însoare și să transmită titlul mai departe; cu banii ducatului erau întreținute mii de familii și îngrijiți mii de bolnavi. Aspirația lui Max era aceea de a construi un spital, iar aceasta se materializa greu, totuși sigur. Avea numai douăzeci și șase de ani acum. Avea timp să-și îndeplinească visurile.

Închise o clipă ochii și se concentră pe ciripitul păsărilor.

—M-am ocupat de masa din seara aceasta, auzi glasul văduvei blonde care ieșea din casă ștergându-și palmele. Nici nu ai fi spus că fusese iubită cum trebuia în hambarul din spatele casei chiar de către bărbatul care acum urmărea rândurile unei lucrări moderne despre medicină. Mâna ei subțire se opri pe maxilarul lui. Mâine nu voi putea ajunge, dar poimâine...

Max o trase în poala lui și îi captură buzele trandafirii. Da, era trecător, dar simțea nevoia distracției, a fierbințelii cărnii vii pe care femeia o poseda.

—Poimâine nu-ți face planuri întreaga zi, îi spuse.

Max își lăsă mâna să zăbovească asupra sânilor ei mai mult dezgoliți și o mângâie ușor. Nu era un ușuratic precum Owen, dar moștenise prea mult din firea desfrânată a lui Damon Carter, patronul celui mai faimos club din Londra, iar cu propria ființă nu voia să lupte. Își împleti limba cu a femeii, îi săruta gura, buzele, coborî spre maxilarul ei și îi mușcă ușor clavicula perfectă. Cu un oftat puternic, Max decise că nu se săturase pe ziua de azi și că o voia din nou. Îi ridica ușor rochia când auzi un glas masculin ce acționă imediat asupra trupului său precum o baie rece:

—Eu cred că ești liberă să îți faci planuri toată săptămâna, scumpo. Doctorul Carter are un nou pacient.

Max închise ochii, iar femeia scoase un țipăt ascuțit, speriată de priveliștea pe care o prezenta Aaron, duce de Albany, mai ales când avea cămașa descheiată până la brâu, pantalonii din căprior pătați de sânge și tatuajele la vedere. Dar Max uită imediat de văduvă când observă un chip familiar care se ghemuise la pipetul lui Aaron și care părea mai degrabă lipsit de viață decât plin de aceasta.

—Evangeline?, întrebă șocat. Dumnezeule, ce s-a întâmplat cu ea? Ce ai mai făcut de data asta, Albany?

—Ai început să suni ca un nenorocit de Cardinham, Max!, îi spuse Aaron, urcă cele câteva scări și intră în căsuța micuță. Ah, stilul spartan, spuse Albany privind în jur la modestia cu care era mobilată locuința. Îl urăsc!

***

La un moment dat, în timp ce nu mai putuse să se țină în șa, Evangeline se gândise că ceva nu era în regulă cu ea, că un avort spontant nu ar fi trebuit să se comporte astfel, dar pentru ea fusese prea târziu; se cufundase într-un somn adânc, unul plin de vise.

Fusese, în primul rând, momentul în care tata o lăsase la Harlow, când Evangeline se temuse, probabil, pentru a doua oară în viața ei. Prima dată se temuse când vorbise cu tatăl ei, atunci se temuse când, în trăsură cu acesta, înainta spre Harlow. Legănatul trăsurii nu o ajuta prea mult, mai ales că aproape întreaga zi vomita, așa încât până și surorile ei începuseră să își pună numeroase întrebări. Mai ales mama. Tata nu îi spusese încă și, cumva, Eva îi era recunoscătoare. Nu suporta pur și simplu ideea că și mama urma să fie părtașa rușinii sale.

—Evangeline... Tata nu folosea niciodată numele ei complet. Vreau să înțelegi că vei rămâne la moșie atât cât e necesar pentru ca tu...

—Mama își va pune întrebări, spuse brusc. Va vrea să mă vadă.

—Mă voi ocupa eu de mama ta.

Tata avea un răspuns pentru fiecare întrebare. Iar asta o speria și mai tare. Fața lui, deși palidă, era de-a dreptul nemiloasă. Iar Eva se simțea abandonată. Făcuse ceva rău, ceva interzis, ceva ce nu ar fi trebuit să facă niciodată și ceva ce nu își dorea să mai facă vreodată și acum era alungată din Paradis. Trăsura se opri în fața moșiei micuțe din apropierea Londrei a ducelui de Rothgar. Chiar dacă o abandona, o ținea aproape de cei mai buni doctori. Până la urmă, poate că nu își dorea moartea ei. Înghiți în sec lacrimile care i se adunaseră dureroase în gât. Dacă nu ar fi crezut niciodată un cuvânt din ce spusese Barbury, dacă nu ar fi insistat să rămână singură cu el...

—Am ajuns, spuse Bryght. Ai tot ce îți trebuie aici. Revin săptămânal ca să te văd. Eva dădu din cap. Evangeline, vreau să nu te temi. Vreau să nu îți faci griji...

—O spui de parcă mă abandonezi, spuse Eva.

—Nu, nu e asta. Bryght îi prinse mâinile într-ale lui. Eva, ești prima mea născută. Pe toate vă iubesc, dar tu ai semănat întotdeauna mult cu mine. Ai fost cel mai frumos lucru din viața mea. Voi rezolva situația, îți promit. Totul va fi bine, draga mea.

Abia când rămase în drum, cu bagajele în jurul ei, Eva își dădu seama că fusese cel mai frumos lucru din viața lui. Nu mai era. Nu mai putea să fie. Își duse mâna la abdomen și își înghiți lacrimile. Ea era rușinea familiei Cardinham.

Luă o gură de aer și se zbptu neliniștită. Tata nu mai venise după ea, deși îi promisese că va veni într-o săptămână. Tata o abandonase. Își îndreptă trupul în ceea ce păreau a fi așternuturi moi care miroseau curat, a săpun. Se încruntă. Așternuturi moi? Ultima dată când își amintea se afla în șaua lui Cherry și călătorea spre Canvey. Deschise încet ochii și descoperi camera în care se afla. Pereții purtau cu sine un model floral, la ferestre descoperea o perdea groasă, galbenă. Camera era destul de mică, patul fiind cel care ocupa mare parte din spațiu. În stânga se afla o măsuță de toaletă, iar în față un dulap. Totuși, patul era comod, iar ea nu avea să se plângă din cauza asta.

Abia după ce privi mai atent prin cameră își dădu seama că Aaron se afla în ea. Putea spune că era mai înalt decât fereastra, purtându-și trupul mare cu eleganță. Umerii lui lați acopereau mare parte din lumină și, se părea, nu avea cămașă pe el. Probabil că se spălase din moment ce o cadă mică fusese instalată aproape de geam. Eva putea privi de aici simbolurile de pe spatele lui. Părea un șoim ale cărui aripi se întindeau pe omoplații lui, un șoim mândru de sine ai cărui ochi puternici o priveau direct. Coada lui se răsfira până în zona șoldurilor sale, șolduri subțiri care dădea impresia unei forme de trapez a trunchiului său. Mai apoi, în fața pantalonilor pe care Albany i lăsase mult în jos, observa în zona lombară a acestuia două gropițe, iar aspectul acestora o făceau să ofteze. Nu mai văzuse niciodată așa ceva. Fund puternic, coapse pline, musculoase, brațe care se sprijineau de marginile geamului și pe care apăreau tot felul de simboluri, niște valuri, o broască țestoasă, niște pene și probabil că acela era un lup. De altfel, pe mâinile lui Eva nu zărea nici măcar un fir de păr. Era un lucru neobișnuit pentru un bărbat, un aspect pe care îl găsi însă atrăgător.

—Waŋblí – șoimul, îi spuse el atunci. În cultura amerindiană trebuie să câștigi acest tatuaj numai după ce ai dat dovadă de vitejie. Trupul lui se întoarse spre ea, arătând pieptul care era la fel de plin de simboluri, dar, de data aceasta, frivole; un trandafir, niște litere într-o limbă pe care Eva nu o putu descifra, o labă de urs care fusese minuțios redată. Ursul este putere, familie, vitejie, totuși independență. Mă reprezintă, nu crezi?

Eva aprobă, chiar dacă acum se uita la pectoralii lui, la modul în care sfârcuri întunecate se aprinseseră erecte înaintea privirii sale. Când ajunse la chipul lui, Eva roșii.

—Unde suntem?, întreabă pentru a atenua stânjeneala pe care o simțea.

—Am făcut o mică oprire, recunoscu Albany și se întinse după paharul de pe măsuță, dând conținutul peste cap.

Trupul lui și modul în care acesta o atrăsese dispărură; Eva fu conștientă de faptul că nu se afla în Canvey și că asta era catastrofal. Lucruri rele se putea întâmpla, de pildă Albany o putea abandona oriunde s-ar fi aflat acum, ar fi putut pleca, decizând că nu și-o dorea.

—Nu putem face asta!, spuse și dădu să se ridice din pat, dar realiză că era complet goală, iar trunchiul, o parte extrem de importantă din ea, o durea.

—Hei!, spuse Aaron și îngenunche înaintea ei, așezându-și mâinii pe genunchii ei goi, zonă pe care o priviră amândoi, ea șocată, el plin de o dorință feroce. Ardeai și delirai când am ajuns în Grays unde am descoperit că un anume medic foarte priceput se relaxează. Mâna lui urcă spre chipul ei, îndepărtându-i păril de pe față. Rowland ți-a făcut ceva, nu știu exact ce. Poți vorbi mai mult cu el când...

—Rowland? Ducele de Rowland? Aaron aprobă. Nu putem avea încredere în el. Tatăl lui e prietenul unchiului meu, Wine.

—Puțin îmi pasă acum de asta, Eva!, îi spuse Aaron încruntat. Dacă nu ne-am fi oprit, ai fi murit, la naiba! Max a spus că rămăsese în tine un rest de sarcină sau ceva de genul. Nu știu la ce se referă. Trebuie să te odihnești, înțelegi?

—Nu, îi spuse rapid.

Aaron o privi fără să-i vină să-și creadă ochilor. Evangeline Cardinham părea disperată să se sinucidă în acest punct. Ce îi făcuse Max durase aproximativ o oră, timp în care ducele înnebunise pe coridorul strâmt al casei, dând iama prin fiecare borcan în care nu putu descoperi nici măcar un gram de zahăr. Nenorociții de medici! Băuse carafa cu limonadă și o găsise de-a dreptul delicioasă. Era la a doua porție de tocăniță de iepure când Maximilian coborâse și discutase cu el: era imperios să se odihnească cel puțin o săptămână, dar nu avea voie să călătorească cel puțin două săptămâni.

—Nu ar mai trebui să facă febră, dar în caz de orice am ceva pregătit pentru ea, continuase Max. Mi-ai băut cumva toată limonada, Albany?

Apoi, cât timp o veghea, ducele se spălase. Era apusul, iar el nu putea să-și scoată din minte momentul în care sângele care se scurgea din trupul ei ajunsese pe pantalonii lui. Crezuse că va muri. Nu avea de gând să o lase să se sinucidă acum când de-abia o făcuse bine.

—Eu zic că facem așa femeie și așa facem!, încercă să se impună înaintea ei, chiar dacă el unul nu era deloc un om rău și ura să țipe la femei, darămite să se răstească la ele așa cum făcuse cu Evangeline.

Se părea că nici Eva nu era mai prejos pentru că își îndoi pumnii și îl lovi direct în piept, iar fetele Cardinham nu se dădeau înapoi de la o bătaie bună. Totuși, Aaron studiase inclusiv arte marțiale; nu putea fi atât de ușor doborât.

—Evangeline, de cine fugi?, o întrebă prinzându-i pumnii și privindu-i ochii înlăcrimați. Max spusese că era necesar să facă și o baie, să se păstreze curată, mai ales în zona pe care Albany unul o venera, iar numai gândul la păsărica lui Evangeline îl întărea, îl făcea să-și amintească faptul că avea nevoie de această femeie.

—De nimeni, la naiba!, strigă ea furioasă. Nu vreau să ne prindă tata înainte de a ne căsători. Nu vreau să mai stau acolo, în Harlow sau oriunde altundeva decide să mă întemnițeze pentru prostia mea! Nu mai vreau să fiu o povară pentru el sau pentru familia mea!

Și în aceste cuvinte care evocau adevărul Aaron găsi toată înțelegerea.

—Evangeline, îi spuse simplu, îți jur că mă însor cu tine. Pe tine te-am ales...

—... după ce verișoarele mele nu au mai fost disponibile, adăugă ea.

—... și intenționez să te păstrez, îi spuse. Dar nu pot să o fac dacă ți se întâmplă ceva, îi explică.

—Dar..., dădu ea să protesteze.

—Am spus că mă însor cu tine, mă însor! Nu mă contrazice! Buzele ei tremurară puțin, moment în care Eva aprobă. Dregându-și glasul, Aaron îi spuse: Trebuie să te speli. Regulile lui Max. Apoi vei primi mâncare. Când mă întorc ai face bine să fi terminat cu baia. Se face târziu.

Și ieși, nu pentru că nu voia să o ajute, ci pentru că își dorea prea mult să o facă, iar ducele era capabil să recunoasă mai mult decât o datorie când o vedea; Albany era capabil să recunoască iubirea.

***

—Bryght, vreau să îmi spui chiar acum ce ai făcut cu fiica mea!, spuse Melody în salonul cel mare al casei din Londra a ducilor de Rothgar.

Ducele înghiți în sec și își trecu mâna prin păr. Din cauza celor petrecute – Zy aproape că își pierduse viața –, Bryght nu mai avusese cum să o viziteze pe Eva. Iar în seara aceasta, când se organizase cina pentru a sărbători vestea fertilității contesei de Foxborough, în timpul cinei apăruse o corespondență urgentă pe care Bryght nu o putuse ascunde de Melody. Scrisoarea era din partea majordomului din Harlow: fiica lui lipsea. De altfel, scrisoarea menționa sarcina pierdută și nemulțumirea servitoarei care ceruse să fie recompensată pentru mizeria pe care o curățase după fiica lui. Bryght știa exact cum avea să o recompenseze, concediindu-o pentru nesimțirea ei. Faptul că nu își putuse ascunde el însuși groaza, citind despre pierderea sarcinii, o făcuse pe ducesă să fie foarte atentă. Melody zărise scrisoarea și apucase să citească suficient din aceasta pentru a-și da seama că Evangeline nu se afla la Bath cu o prietenă, ci că aceasta era izolată în Harlow.

—Melody, fiica noastră..., încercă să îi spună Bryght femeii pe care o iubea și care, cu trupul ei încă plin după sarcina recentă, cu chipul înroșit de furie, plângea chiar înaintea lui.

—Doar a mea din moment ce este clar că nu îți pasă nici măcar puțin de ea, Rothgar, sublinie Melody. Ducesa lui era agitată, nu își putea reprima lacrimile și se mișca încontinuu. Bryght privi în jur la frații lui. Colt și Wine știuseră care era situația; ei îl ajutaseră să îl pedepsească pe cel care îi dezonorase copila. Și Thaddeus știa, iar acum ducele privea spre sora lui, neștiind dacă să intervină sau nu. Melody intrase peste ei, în camera în care se retrăseseră pentru a vorbi, nepăsându-i nicio clipă de asigurarea lui că se va ocupa de asta. Bryght!, strigă furioasă.

—Melody, spuse Wine, Evangeline este sau... a fost... însărcinată.

—Atâta lucru mi-am dat și eu seama din scrisoarea aceea nenorocită!, spuse Melody. Cu cine?

—Cu ducele de Albany, îi spuse Bryght. Aparent ea și ducele s-au împrietenit, iar nenorocitul a profitat de inocența copilei noastre și...

—Și ai decis să o ascunzi de noi toți?, se auzi glasul Zylphiei în pragul camerei.

Zylphia era leită lady Anne-Marie, mama acesteia care stătea în stânga fiicei sale cu o mină îngrijorată. După ce fusese răpită și vândută într-un bordel, Zylphia sfârșise alături de cumpărătorul ei capricios, de Silas Davis ai cărui ochi albaștri-maronii strălucea furioși lângă soția lui, mai degrabă deranjat de agitația care reverbera din doamna Davis.

—Zy, îi spuse Wine blând, tatăl fetei, cu siguranță nedorind-o aici, nu când cu o lună în urmă fusese aruncată din șa, însărcinată fiind, iar numai un miracol o făcuse să își revină și să păstreze și copilul. Toată familia o ținea la adăpost, aceasta cu atât mai mult cu cât mama ei, Anne, avusese numeroase probleme cu sarcinile în trecut. Tu și Silas ar trebui să plecați.

—Nu-i spune tu soției mele ce să facă, Wine Cardinham!, se auzi glasul lui Silas. Silas își încrucișă brațele la piept. Nu-mi vine să cred că ați făcut asta cu unul de-al vostru. Silas își dădu ochii peste cap și continuă. Da, nu-mi pasă prea tare de odraslele voastre, dar Evangeline... Credeam că e fiica ta!, îi spuse el lui Bryght și îl arătă cu degetul furios.

—Aștept să te văd pe tine cum te vei ocupa de o fiică necăsătorită și gravidă, Silas!, îi aruncă furios Bryght, chiar dacă în sinea lui se simțea mai mult decât vinovat pentru cele care se petreceau acum, pentru chinul prin care probabil că trecuse Eva.

—Copila mea va fi mult mai bine crescută, îi spuse Silas, menținându-și chiar și acum aroganța specifică.

—Ah, nenorocitule!, se auzi vocea lui Colt Cardinham.

—Ajunge!, strigă atunci Blue care apăruse lângă Zylphia alături de Rhys, soțul acesteia, nemaisuportând cu siguranță izolarea și probabil la îndemnul lui Summer, soția lui Thaddeus. Nu rezolvăm nimic dacă ne certăm. Ducele de Albany ar fi trebuit să se însoare cu Eva dacă a lăsat-o însărcinată și cred că dacă i-ați fi spus-o...

—Nu o dau pe fiica mea unuia ca el!, spuse rapid Bryght.

—Poți să încetezi să mai fi atât de orgolios și irațional un moment?, întrebă Melody. Aaron nu este un om rău doar pentru că tatăl lui a fost unul.

—Poate că ai dreptate, Melody, spuse Colt, dar încearcă să se răzbune pe noi pentru faptul că societatea îl disprețuiește. O viață alături de el va fi oribilă pentru oricare dintre fiicele noastre. Colt oftă. Și oricum am auzit că Albany nu mai este în oraș de două zile. Iar acum Evangeline a pierdut copilul...

—Ar fi trebuit să fiu lângă ea, se auzi glasul lui Melody care se prăbușea în propria iubire pentru copiii ei. Ar fi trebuit să fiu acolo pentru ea. Nici nu vreau să mă gândesc la modul în care s-a simțit când ai lăsat-o acolo și ai plecat... Ochii ei înlăcrimați îl sfârșiară pe duce. Bryght, am crezut că ne vei iubi fiicele orice-ar fi. Am crezut că...

—Melody, spuse Bryght, o iubesc pe Evangeline. O ador!

—Se vede, spuse ducesa. S-a văzut. Trăgându-și nasul, Melody își șterse lacrimile și privi spre Zylphia. Trebuie să mă duc în Harlow. Știu că lipsește, dar cred că așa voi putea aduna indicii despre o potențială rută. Așa cred că o voi putea găsi.

Zylphia aprobă.

—Vin cu tine, îi spuse ea. Silas dădu să comenteze, dar Zy se uită urât la el. Blue? Contesa aprobă. Bine. Plecăm cât de curând putem să strângem un bagaj minim. Mâna Zylphiei se opri peste încheietura lui Silas, determinându-l să tacă și promițându-i că avea să discute cu el puțin mai târziu.

—Eu cred că ar trebui să o luăm spre Gretna Green, spuse atunci Rhys în spatele ei, iar întreaga cameră îl privi. Adică... nu poate fi o coincidență faptul că Aaron lipsește din Londra de două zile, nu? Ochii bărbaților din cameră sclipiră plini de înțelegere, pentru că era exact ce făcuseră și ei în tinerețea lor. Asta și-a dorit mereu. Să ia pe una dintre voi. Cred că de data asta a reușit.

—Da, spuse Bryght. A reușit. Apoi, îndreptându-se spre ducesă, apucându-i mâinile, o rugă: Melody, vino cu mine în nord! Sunt convins că...

—Nu!, i-o tăie ducesa și se îndepărtă de el. Ai fost convins de prea multe lucruri și, se pare, ai greșit. Bryght înghiți în sec, având impresia că fiecare cuvânt de-al ei tăia în carne vie. Eu mă duc să îmi găsesc fiica, Bryght. Tu du-te și aleargă după fantasmele orgoliului tău.

La această conversație mai existau patru martori, deși al patrulea, lady Seraphine, era prea mică pentru a înțelege ce se petrecea. Ascunse după paravanul care crea o ieșire de urgență pentru întreaga familie, Chastity, Maxine și Pandora ascultau șocate cele spuse de părinții lor. În primul rând, mama și tata se certau; în al doilea rând, sora lor, Evangeline, lipsea; iar în al treilea rând, sora lor avusese un copil. Toate știau că era interzis, că era greșit. Chastity, cea care avea deja șaptesprezece ani acum, privi spre Maxine, în vârstă de paisprezece. Pandora înțelegea puțin, la cei zece ani ai săi, dar înțelegea suficient cât să își dea seama că situația era gravă. Pandora o ținea în brațele ei pe nou-născută, pe Seraphine care dormea, pentru a nu o lăsa să izbucnească în lacrimi și să o cheme pe mama.

—Trebuie să mergem după Evangeline, spuse Chastity în șoaptă. Cele trei fiice ale lui Bryght și Melody moșteniseră părul negru al tatălui lor și, se pare, și temperamentul acestuia; numai culoarea ochilor diferea. Toate se născuseră cu ochii albaștri, dar între timp acetia se închiseseră pentru Evangeline, rămânând gri pentru Chastity și Pandora și albaștri pentru Maxine. Seraphine se născuse roșcată, iar ochii ei erau încă albaștri, nimeni neștiind cum aveau să evolueze în timp. Sora noastră are nevoie de noi. Maxine și Pandora aprobară. Și sunt convinsă că dacă ar fugi din Harlow sau dacă ar fugi cu ducele nu s-ar duce la Gretna Green. Eva nu este atât de proastă. Chastity oftă și își privi degetele pline de vopsea. Sper să nu fie...

Ce s-a întâmplat cu Evangeline? La 28 de săptămâni de sarcină aceasta s-a oprit din evoluție. Ea nu i-a făcut absolut nimic copilului. Și nici eu! 

Despre dragul de Aaron aș putea spune că seamănă, ca personaj, cu amuzantul Wine, cu jovialul Owen (fratele lui Max a cărui poveste va apărea), având o fire sensibilă, totuși extrem de inflamabilă așa cum va fi partenerul Pandorei. Nu este Tarzan cel tipic, așa cum a fost Bryght, Colt sau Thaddeus, el nu o va lovi niciodată pe Eva cum a făcut-o Rhys și nici nu va judeca atât de ușor precum sclifositul Silas. Aaron este Aaron, iar el este extrem de îndrăgostit de Evangeline. Totuși, sunt convinsă că viața a dovedit fiecăruia faptul că nu pentru toți pregătește tot ce e bine de la început; ca să recunoaștem binele în final trebuie să trecem prin mult rău. Asta s-a întâmplat și cu Evangeline care a iubit un alt bărbat, lucru pe care sper că nu îl găsiți greșit. Personal m-am îndrăgostit de două ori până acum și mă uit bucuroasă spre o a treia iubire. Merit arsă pe rug pentru asta?

Și cum probabil observați de acum pasajele cu ceilalți Cardinhami (inclusiv începutul unor povești de dragoste) vor apărea încă de-acum, așa că urmăriți atenți parcursul narativ în măsura în care nu vă enervează prea tare Evangeline-Aaron :) În cartea aceasta facem ditamai cocteilul.

Lectură plăcută, dragii mei!