Mai ții minte când ți-am promis că nu te voi părăsi niciodată?

- Din Aaron rămâne cu Evangeline

*

Avea să poarte mereu cu sine chipul incomplet format al copilului pe care îl pieduse, poziția fetală în care trupul ei îl lepădase și orbitele negre, ca și cum acolo ar fi trebuit să fie ochii, dar aceștia nu apucaseră niciodată să își deschidă pleoapele. Faptul că îl vedea acum într-un pătuț pentru copii, iar mâna ei legăna involuntar balansoarul, o făcea să fie mai puțin speriată ca în seara aceea, dar cu siguranță încă îngrozită de ce urma să se întâmple.

—Nu vrei să știi ce s-a întâmplat?

Era același bătrân pe care îl întâlnise în momentele de agonie tot aici, pe o câmpie pe care nu avea ce căuta un bebeluș mort.

—Ba da, îi spuse. Nu avea de gând să fugă, nu acum. Încă o secundă.

—O secundă s-ar putea să fie prea mult, șopti bărbatul.

Evangeline își întoarse privirea de la pătuț și se uită în ochii vii, care parcă sclipeau în orbitele bărbatului.

—Ești cumva Dumnezeu?, întrebă ea încruntată.

—Ah, mulți ar spune că sunt un Diavol!, rânji el. Nu-ți bate acum capul cu asta. Îl auzi, nu-i așa?

Da. De ceva timp vocea lui Aaron pulsa în universul ei și repeta spasmodic: Voi avea eu grijă de tine. Îți promit! Probabil că asta însemna că era timpul să se întoarcă acasă.

—Te voi mai vedea?, îl întrebă Evangeline înainte să se piardă în desișul care știa că urma să o conducă spre Albany.

—Nu pentru ceva timp, replică bărbatul.

Și asta o liniști. Închise ochii și se lăsă purtată de mantra pe care Aaron o șoptea constant în urechea ei. Cu cât se apropia de căsuță cu atât își dădea seama că semăna izbitor cu locuința pe care cu mâinile ei o reconstruise și pe care ajunsese să o considere a ei, chiar dacă în realitate nu era. Durerea reveni pregnantă în trupul său când puse mâna pe clanță și fu izbită din plin de ea când se deschise ușa.

***

—Voi avea eu grijă de tine. Îți promit!

Aaron îi șopti lui Evangeline asta, lăsându-și obrazul să se odihnească pe al ei. Era singura modalitate care îl alina și care îl făcea să-și dea seama dacă mai avea febră. Aparent, pierderea sângelui îi dăduse o stare febrilă ducesei lui, iar Max spusese că trebuia să se vindece de la sine. Trecuseră deja trei zile de la incident, iar în aceste zile Evangeline mâncase prea puțin pentru a fi cu adevărat întremată. Chipul ei palid, transpirația care șiroia pe ea și frisoanele îl făcuseră să creadă cu adevărat că o va pierde. Aproape două luni se scurseseră din ziua în care Evangeline trăise un episod febril, iar trupul ei nu se refăcuse complet. Probabil că așa urma să și-o amintească pentru totdeauna, soția pe care o ucisese cu prostia lui, căreia îi promisese că nu va pleca și pe care o abandonase.

—Ah, nu credeam că doare așa de tare...

Vocea ei îl făcu atent la culoarea din obrajii săi. Delirase, dar niciodată nu vorbise atât de coerent.

—Evangeline! Se ridică speriat și fericit. Trăiești!

Evangeline îl privi cu ochii obosiți și îi zâmbi.

—Și tu. Înseamnă... înseamnă că am reușit? L-am rănit pe Stratford?

Aaron dădu negativ din cap.

—Ai ratat.

—Atunci?, întrebă ea șocată.

—Glonțul a trecut pe lângă urechea contelui, l-a speriat și mi-a dat timp să acționez. Colt Cardinham l-a luat pe nenorocit; va fi judecat de ai lui pentru că a încercat să ne ucidă.

Evangeline oftă. Nu omorâse pe nimeni, ceea ce era mai mult decât o binecuvântare.

—Vino aici!, îi ceru, iar Aaron își lăsă buzele peste ale ei, într-un sărut cast.

—Îmi pare rău, iubita mea! Dacă nu aș fi fost turbat de gelozi, dacă aș fi stat...

—Cum ai putut crede măcar că îl iubesc în continuare pe Thomas?, întrebă Evangeline și simți lacrimile șiroindu-i pe chip. E clar că te iubesc pe tine, Aaron! Mi-a fost doar teamă să îți spun asta. Dacă m-aș fi pripit...

—Niciodată! Aaron îi prinse chipul în mâini și încercă să vorbească peste lacrimile care i se adunaseră în gât. Te iubesc mult, Eva. Dar ți-am dovedit că... ei bine... nu te iubesc suficient, nu? Ți-am jurat că eu nu te voi părăși, totuși...

—Hei... Evangeline își trase nasul și îi șterse cu degetele lacrimile. Ești prea dur cu tine acum. Am... Amândoi am greșit. Probabil că ar trebui să trecem peste. Doar... doar promite-mi că nu mă vei mai lăsa niciodată așa... niciodată singură.

—Niciodată. Jur!

Se sărutau, alinându-și unul altuia lacrimile, când Max apăru în prag și, chiar dacă nu își putea stăpâni zâmbetul, i se adresă ducelui:

—Jos de pe pacientul meu, Albany!

Aaron își dădu ochii peste cap, își șterse lacrimile și îi spuse:

—E numai a ta, Rowland!

—Văd asta. Max zâmbi. Bine ai revenit printre noi, ducesă!

Evangeline râse, în ciuda durerii care din umăr care îi săgeta fiecare mișcare.

***

—Vrei să îmi spui că Max l-a împușcat pe Georgy?, întrebă Evangeline în timp ce Aaron îi clătea părul de săpun.

—Sora ta este o trăgătoare înnăscută.

—Spre deosebire de mine, comentă Evangeline. Biata de ea! Nici nu-mi pot imagina prin ce trece... Să ucizi un om... un om care este viu până la urmă. Evangeline îi întâlni privirea în micuța oglindă din dormitor. Nu am vrut să...

Aaron oftă și îi zâmbi:

—Chiar l-am ucis pe Ian, fiul contelui de Stratford. Și am făcut-o pentru că amenința viitorul lui Lilibeth. Îl șantaja pe Denborough.

—Înțeleg, Aaron, și nu trebuie să te justifici în fața mea. Ieșind din cadă, Aaron o ajută să-și pună cămașa de noapte și să își usuce părul. La finalul săptămânii plecăm, nu?

—Doar nu crezi cu adevărat că plec acum când ești rănită, pufni bărbatul și își trecu peria prin părul ei.

—Dar vreau să plec. Aaron o privi încruntat. Ai treabă în Londra, iar eu vreau să o întâlnesc pe Aislinn. Îmi voi imobiliza brațul așa – îi arătă modul în care Max îi sugerase să țină brațul nemișcat – și vom putea călători.

—Evangeline, nici nu mă gândesc! Dar când ea îl privi cu ochii mari și cu buza inferioară bosumflată, ducele își dădu ochii peste cap și spuse: Fie! Plecăm la noapte. O luă în brațe și o așeză pe perne, rămânând alături de ea în pat.

—Asta înseamnă că mă răpești, Albany?

—Uneori am impresia că tu o faci mai mult decât mine. Că mă răpești. Thomas s-a plâns practic de faptul că l-ai bătut. Nu știam că ai agilitat cu pumnul, milady. Evangeline ridică din umeri nevinovată. O sărută ușor, o înveli și îi zâmbi: Te iubesc.

—Și eu. Și asta mă bucură!

***

Așezat la masa din bucătărie, Owen Carter auzi comentariul răutăcios al fratelui să și roșii, pentru că era cu adevărat jenant modul în care de două ori fusese doborât de o adunătură de fete slăbănoage și cu siguranță mai scunde decât el:

—Te bat două copile, Owen?

—Jur, Max, că acritura aia mică m-a lovit așa de tare, încât cred că nu voi fi capabil să îi mai fac nepoți mamei! Și mereu dă la cap!

Își frecă tâmpla care încă îl durea.

—Fii puțin mai blând cu Maxine acum, oftă ducele. A trecut prin prea multe pentru vârsta ei.

Owen pufni, dar cu siguranță văzuse și el cum Maxine Cardinham se retrăsese în sine după ce îl împușcase mortal pe Georgy. Bărbatul murise pe loc, iar pe Owen îl impresionase precizia traiectoriei glonțului când văzuse cadavrul. Când în cele din urmă Maxine plecă alături de Cardinhami, cinci zile mai târziu, Owen avea să descopere că fata își lăsase în urmă revolverul. Așezându-l în cingătoarea de la mijloc, domnul Carter își dădu seama că Maxine lăsase în urmă o pasiune care se transformase într-un coșmar.

***

—Asta înseamnă că Maxine este cea care va conduce banda din Whitechapel?

Zylphia puse întrebarea îngrijorată într-una din serile în care Silas propusese să își facă bagajul și să plece odată de lângă râul blestemat. Cel mai simplu pentru ei – decisese Silas – era să navigheze pe râu în sus, așa încât cu o mică ambarcațiune constituită din el, Titan, Daisy și Zy, după ce se dăduse stingerea, înaintau încet pe Tamisa. Silas nu voia să plece alături de toți Cardinhamii, iar dacă urma să stea prea mult avea să îl prindă pe Bryght și pe Melody care își făceau deja bagajele de călătorie. Vacanța lui se încheiase.

—Teoretic, îi răspunde Silas, privind în ochii violeți ai soției sale care ieșise pe punte în acea seară. Luna o ținea și pe ea trează. Atinse pântecul femeii și îi inspiră mirosul. Fusese îngrozit pentru o secundă de ceea ce se putea întâmpla cu el, de faptul că nu avea să-și cunoască niciodată copilul și că nu avea să mai prindă o zi alături de Zylphia. Avea impresia, încet, dar sigur, că viața periculoasă din suburbii nu era făcută pentru familia pe care și-o închipuise când Zylphia rămăsese grea.

—Sora mea nu poate conduce o bandă!, exclamă Zy.

—Nici nu o va face. Lucrurile vor rămâne ca până acum. Eu voi fi cu adevărat liderul suburbiilor londoneze. Maxine nu are de ce să se îngrijoreze. Și nici tu.

Era știut faptul că în mahala titulatura de șef era acordată celui care reușea să îl ucidă pe înaintașul său sau prin simpla cedare a locului unui descendent numit anterior. Sângele lui Georgy era încă viu în memoria lui Silas, așa încât putea să considere că îl ucisese chiar el. Deși nu avusese această plăcere. Gândul cum că ar fi o plăcere îi făcu rău, iar stomacul i se strânse. Poate că apuseseră zilele în care răzbunarea sângelui era o plăcere.

—Ce se întâmplă acolo?, o auzi pe Zy întrebând în timp ce amândoi urmăreau trăsura care înainta pe drumul de țară. Este cumva... Albany? Oh, Doamne, aia care scoate capul pe trăsură și strigă e Evangeline?

Silas rânji.

—Oh, da, iubito! Cred că ducele își răpește în sfârșit ducesa!

Și nu puteau fi altfel contraziși; la urma urmei, deși era un simulacru de răpire – Evangeline lăsase un bilet pentru ai ei prin care îi anunța că Albany o luase și prin care îi ruga să nu vină după ea – Aaron nu se putu abține să nu o tragă în trăsură, deasupra lui, și să îi șoptească:

—Ești prizoniera mea trei zile.

—Și mă vei trata bine?, îl întrebă la rândul ei Evangeline.

—Mă îndoiesc. Bat femeile, iar când umblu pe Pământ în adevărata mea formă, îmi place să le și împung puțin cu cornițele. Evangeline icni și râse când Aaron o trase mai aproape de pantalonii lui, mângâindu-i interiorul cu propria erecția.

—Rowland mi-a spus că măcar două săptămâni ar trebui să fim cuminți...

—Jur că doctorul ăsta e un puritan! Virgin nenorocit!

Dar Marlene, care venise cu ei la rugămintea lui Evangeline, în calitate de doamnă de companie pentru ducesă, o onoare care o adusese în pragul lacrimilior, putea să spună că nu era nici pe departe astfel.